Johannes Banfi Hunyades de Rivulus Dominarum

„A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat pentru Baia Mare o perioadă de declin economic și politic, cauzat de regresul activităților miniere, fapt care a accentuat starea de sărăcie a populației, pe fondul anarhiei feudale și abuzurilor marii nobilimi. Cu toate acestea, în perioada în care Transilvania a fost principat autonom, monetăria din Baia Mare a continuat să desfășoare o activitate intensă. În acest timp, minele și monetăria din Baia Mare au trecut din proprietatea regilor Ungariei în cea a principilor Transilvaniei, care au folosit pentru exploatarea lor metoda arendării, cu repercusiuni negative asupra dezvoltării mineritului. Principalii arendași au fost familiile Herberstein și Lissibona, alături de care orașul a arendat temporar unele mine și monetăria.”

Baia Mare oraș liber regal. Vestigii și mărturii istorice medievale[2]

Cum transformi o vacanță într-un subiect? Se întâmplă, am citit multe astfel de gânduri retrospective sublimate în scris de un autor sau altul, în chei diferite și cred că experiența este în general aceeași (mai puțin în cazul celor care-și propun din start să valorifice experiențele de vacanță pe blog, vlog[3] sau ca articol de presă): ceva se întâmplă, te răscolește, te inspiră sau doar te amuză și vrei neapărat să împarți impresiile cu alții așternând cuvintele (era să zic pe hârtie) într-un text sau alt format media publicabil.

Mie mi s-a întâmplat în Baia Mare, parcă văd și acum, după ce tocmai ce vizitasem Muzeul județean de istorie și arheologie găzduit de ansamblul de imobile care în trecut au găzduit Monetăria, adică sediul Breslei Argintarilor. Monedele bătute la monetăria din Baia Mare aveau ca marcă literele „NB”, de la numele maghiar al orașului, „NagyBánya”, și „G”[4], ceea ce are o anumită importanță, pentru a înțelege mai bine unele dintre istoriile ce urmează.

Cu gândul de a traversa către Centrul Vechi, am apucat pe strada Dacia, care în capătul dinspre piață se încheie cu o suită de arcade și, pentru că imaginea era ofertantă, ne-am oprit pentru câteva fotografii. Pe o ușă laterală a clădirii din stânga (ce s-a dovedit a fi un hotel), un tânăr intra cu brațul plin de lemne pentru un cuptor de pizza și, bănuiesc, ne-o fi cântărit cu privirea, pentru că la un moment dat ne-a întrebat: Nu vreți să vizitați și subsolul nostru? O să puteți vedea ceva interesant.

De ce nu? ne-am spus și am acceptat invitația, mai ales că în România nu sunt prea multe ocaziile în care un antreprenor care deține un hotel cu restaurant (cum s-a dovedit a fi) să se comporte ca o gazdă de tavernă grecească. Tânărul, care s-a recomandat simplu Ionuț, a luat-o înainte și ne-a condus într-o pivniță amenajată ca o cramă de bun gust, un spațiu cu un aer neașteptat de intim, împărțită prin două ziduri și o arcadă în trei încăperi.

Aici suntem în subsolul fostei Case Banfi Hunyades, ne-a explicat Ionuț, iar aici, arătând spre ultima încăpere ce se deschidea în capăt și spre stânga, era încăperea în care Johannes Banfi Hunyades avea un atelier alchimic. Era alchimist. Alchimist? Interesant! Johannes Banfi era din familia Huniade? Întreb și mă mir, știind că în secolul al XV-lea Iancu de Hunedoara devenise proprietarul cetății Baia Mare, iar fiul său, Matei Corvin, rege al Ungariei, i-a redat statutul de oraș liber și i-a conferit dreptul de a-și construi fortificații.

În același Centru Vechi, pe latura din dreapta a pieței, cum privești din ușa hotelului pe care îl vizitam, se găsește Casa Elisabeta (Erzsébet Szilágyi) sau Casa lui Iancu de Hunedoara, construcție de secol XV începută de Iancu pentru a o onora pe soția sa, Elisabeta, și a fost finalizată de Matei, fiul său și rege al Ungariei.

Ionuț mi-a răspuns că probabil da, există o legătură cu Corvinii, dar am aflat ulterior că nu: familia pastorului luteran Benedict Banfi Hunyades, tatăl argintarului alchimist Johannes, nu era înrudită cu dinastia Corvinilor – Huniade (de Hunedoara). Numele Banfi Hunyades sau Banfihunyades, ori Bánffyhunyad-es poate, în schimb, să aibă o legătură cu comunitatea din târgul cu același nume din secolul XV, astăzi cunoscut ca orașul Huedin, unde trăia o comunitate germanică importantă.

Ionuț ne atrage apoi atenția asupra unui șir de cărămizi încastrat în arcadă, care purtau marca „NB” a cetății Baia Mare și ciocanele încrucișate, însemnul societăților (breslelor) minerești, normal pentru zona în care ne găseam, asigurându-ne că provin din construcția originală. Undeva în dreapta jos, o nișă cu o deschidere în arcadă de vreo doi metri lățime, cam un metru și jumătate înălțime și cel mult o jumătate de metru în profunzime a făcut obiectul unui comentariu separat din partea ghidului nostru.

Prima reabilitare din ultimele decade ale hotelului fusese făcută de un alt om de afaceri din zonă, care achiziționase imobilul în anul 2003 și l-a deținut până în anul 2022, când l-a vândut familiei Ovidiu Goga și Sorina Pintea[5], așa cum aveam să aflu ulterior. Când familia Goga – Pintea a preluat afacerea, a făcut și unele reamenajări, printre care – ne-a explicat Ionuț – s-a încercat și excavarea nișei, probabil pentru a câștiga un spațiu în plus la subsol.

Doar că experiența pe care constructorii și proprietarii au avut-o în încercarea de a adânci spațiul cum își propuseseră a fost surprinzătoare, frizând paranormalul, așa că au decis să lase lucrurile cum le-au găsit; decizia s-a bazat și pe mărturiile personalului mai vechi al hotelului, preluat la achiziția afacerii, care și-a descris propriile experiențe cu subsolul bântuit petrecute de-a lungul anilor.

Dar nu (numai) ideea de casă bântuită atrage atenția asupra Casei Banfi Hunyades din Baia Mare, ci și faptul că aici s-a născut și a locuit alchimistul Johannes, de meserie argintar (creator de monede) pentru cetatea Baia Mare și pentru familia arendașului (cu origini olandeze) Georg Lissibona și care, din 1608, s-a stabilit la Londra.

Cum a ajuns și ce făcea Johannes la Londra? Aici lucrurile au devenit și mai interesante, ne-a asigurat Ionuț, pentru că se pare că odată ajuns la Londra a intrat în cercul din jurul lui William Shakespeare, căruia i-ar fi inspirat piesa Romeo și Julieta, după ce a scris un text despre iubirea neîmpărtășită a tinerilor din familiile arendașilor rivali Lissibona (Agatha) și von Herbertstein (Matthias) din Baia Mare.

Subiectul ar fi fost explorat pe larg de un istoric și scriitor amator, de asemenea fiu al Băii Mari, și anume Walter Übelhart, autorul unui roman în care urmărește viața lui Johannes Banfi Hunyades, publicat în anul 2019 sub titlul „În umbra lui Shakespeare” și, mai apoi, a produs și un film artistic, în anul 2016 – „Argintarul” („The Silversmith”). Aș vrea să citesc și eu cartea lui Übelhart, unde o găsesc? l-am întrebat pe Ionuț. O vindem și noi, mi-a răspuns, așa că m-am ales cu un roman istoric, pe care l-am îndesat în rucsac și așa a rămas în următoarele zile de vacanță.

Nu am plecat din Casa Banfi Hunyades până când nu am schimbat câteva date de contact cu Ionuț, prilej cu care am aflat că se numește și Pintea. Numele nu mi-a atras în niciun fel atenția, doar eram în Baia Mare, nu? Ideea a fost ca, după ce mă documentez, să facem și un scurt interviu, cu care Ionuț a fost de acord. Apoi ne-am văzut de drum, pentru că mi-am dorit neapărat să trec și prin Colonia Pictorilor din oraș, un loc care nu trebuie ratat dacă vizitezi Baia Mare.

Cine este Johannes Banfi Hunyades, enigmaticul alchimist băimărean

Născut în cetatea Baia Mare în anul 1576, fiul lui Benedict Banfi Hunyades, pastor luteran și al lui Gertrude, Johannes a urmat cursurile Schola Rivulina, o școală unde erau predate inclusiv cursuri de nivel universitar, în patru limbi: latină, greacă, ebraică și engleză. A fost instruit ca ucenic în Breasla Argintarilor, devenind astfel creator de monede. Era în același timp preocupat de experimentele alchimice și de știință, în general, iar tatăl său – deși era un teolog strict – i-a permis să țină un laborator de experimente în subsolul casei, conform cu învățăturile teologului dominican Albertus Magnus.

Ajuns la Londra, Johannes Banfi Hunyades a reușit să obțină un angajament la monetăria din Turnul Londrei, chiar dacă nu a intrat și în breasla aurarilor londonezi. În anul 1619, după 11 ani de viețuire la Londra, Johannes s-a căsătorit cu Dorothy Colton of Kent, care i-a născut patru copii. Undeva în anul 1633 i-a devenit asistent astronomului și filozofului Kenelm Digby la Gresham College, cel mai probabil datorită preocupărilor lor comune pentru științe, în special pentru experimente botanice.

Succesul londonez al lui Johannes Banfi Hunyades este pus pe seama câtorva atuuri personale pe care a știut să le exploateze cu pricepere: îndemânarea în materie de creare a monedelor, talentul literar, viziunea sa modernă asupra potențialului de dezvoltare al științelor, cunoașterea mai multor limbi (germană, maghiară, engleză, greacă, latină, ebraică), care i-a oferit prilejul de a relaționa cu diverse personalități europene cu care era contemporan.

Conform teoriei unui „William Shakespeare colectiv”, care acreditează ideea că, de fapt, nu a existat un singur autor al sonetelor și pieselor de teatru shakespeariene, ci un colectiv secret de personaje, multe nobile, care au avut nevoie de o acoperire, o semnătură, pentru a-și putea pune în circulație scrierile, altminteri considerate creații frivole, nedemne de un aristocrat, se speculează faptul că Johannes Banfi Hunyades ar fi ajuns să facă parte din acel cerc literar discret[6].

La fel ca și aristocrații care-și exersau hobbyul scrisului, Johannes a scris texte cu personaje și întâmplări transilvane, pe care le-a pus la dispoziția grupului și care, ulterior, s-au transformat în piese de teatru semnate de William Shakespeare ori Ben Johnson. Datorită acestui grup l-a cunoscut pe Francis Bacon și, prin intermediul filozofului englez pe Arthur Dee sau pe (mai tânărul) William Lilly, un astrolog celebru în Anglia secolului XVII.

William Lilly, în manuscrisul de profeții astrologice publicat în 1645 (cu un an înainte de sfârșitul lui Johannes Banfi Hunyades) sub titlul „Anglicus: Peace or not Peace”, este cel care i-a făcut un elogiu argintarului băimărean, pe care îl considera unul dintre cei mai de seamă gânditori din acele vremuri:

Onorabile domn, au trecut acum mai mult de unsprezece, dar nu doisprezece ani împliniți, de când bunul meu Înger m-a îndrumat să vă întâlnesc, spre fericirea mea: moment din care am admirat necontenit lucrările dumneavoastră de chimie, am considerat o binecuvântare deloc lipsită de însemnătate pentru Națiunea noastră faptul că un om atât de învățat, născut departe de noi, cum este Ungaria față de Anglia, a fost hărăzit să trăiască și să dăinuie printre noi, englezii, și, prin bunăvoința sa, să dea naștere unor asemenea învățături rare cum într-adevăr ați făcut dumneavoastră.[7]

Obsesia scriitorului Walter Übelhart. A scris un roman despre Johannes Banfi Hunyades, intitulat „În umbra lui Shakespeare”

Cât a durat vacanța și câteva zile după nu m-am atins de cartea lui Walter Übelhart – „În umbra lui Shakespeare” – din mai multe motive, dar probabil că principalul motiv – ca să fiu sincer până la capăt – a fost că ideea cum că Johannes Banfi Hunyades ar fi putut fi autorul real al unor piese celebre de teatru semnate de William Shakespeare mi s-a părut potrivită ca marketing turistic, dar cam atât. Să mergi mai departe, scriind un roman și producând un film artistic pe aceeași temă, părea deja hazardat, în orice caz nu tocmai potrivit cu gustul meu.

În cele din urmă, mai mult pentru că aveam nevoie să mă documentez pe subiectul pe care mi-am propus să-l explorez, am deschis cartea și, în paralel, am urmărit câteva interviuri date de Walter Übelhart, în care a fost de fiecare dată foarte direct în privința motivațiilor sale și a rezultatelor cercetărilor pe care le-a făcut legat de Johannes Banfi Hunyades.

Dintr-o dată perspectiva s-a schimbat și am început să înțeleg că acest Johannes este în sine un subiect care poate fascina, iar legătura lui cu Shakespeare este de fapt doar o nuanță, un episod oarecare din viața complexă și tumultoasă pe care o dusese.

Walter Übelhart, băimărean de origine, este biolog, om de afaceri și, iată, istoric și scriitor amator. Pasiunea sa (chiar obsesia) pentru Johannes Banfi Hunyades, acest om de știință renascentist din Maramureș cu aceeași origine germană ca și Übelhart, s-a declanșat fără veste, atunci când cineva i-a arătat câteva monede de secol XVI cu care erau plătiți minerii din Băiuț.

Acele monede, create se pare de meșterul argintar Johannes Banfi Hunyades la comanda arendașului olandez Georg Lissibona, care voia să-și plătească astfel minerii, erau pline de simboluri ezoterice rozicruciene sau francmasonice care nu și-ar fi avut locul acolo; de obicei, așa cum se vede din imaginea alăturată, monedele băimărene se limitau la acele mărci „NB” și „G”, cărora li se adăugau însemnul breslei minerești.

Căutând să afle cine anume era acel meșter Johannes, scriitorul Walter Übelhart a constatat că are în față un caz aparte, un personaj istoric atipic, enigmatic: meșter argintar sau aurar, foarte învățat, cunoscând mai multe limbi (inclusiv limba engleză, ceea ce era inedit la acea vreme), alchimist pasionat și literat. La un moment dat, Johannes a decis să părăsească Transilvania și, după peregrinări prin Europa Centrală (Praga, Tübingen) ajunge la Londra și sfârșește, se pare, la Amsterdam.

Într-un interviu acordat în urmă cu doi ani unei publicații maramureșene[8], Walter Übelhart mărturisește că după aproape cinci ani de cercetări, alături de soție și „încă trei prieteni – un istoric, un detectiv și un parapsiholog”, a strâns suficient material pentru a putea propune un studiu științific despre Johannes Banfi Hunyades, dar a ezitat. Timp de un an, materialul strâns a rămas în așteptare, teama cea mai mare fiind aceea că un studiu științific nu va avea niciun impact, nu va stârni niciun interes în comunitatea științifică.

Mai rămâneau două variante: publicarea unui eseu pe tema personajului istoric, sau a unui roman de ficțiune, dar care să valorifice masiv datele istorice obținute: un roman istoric. Așa că Walter Übelhart a scris acel „roman istoric” cât de bine s-a priceput, folosind toate sfaturile care i-au fost date și finanțându-și proiectul din resursele proprii.

Inserând date istorice verificabile și fotografii în roman, alături de ipoteze și personaje fictive autorul și-a luat o mare libertate față de critici, dar a pus și o distanță aproape de nerecuperat față de ceea ce ar fi putut fi un studiu științific.

Te poți întreba: de ce ar trebui să cred în imaginea pe care Übelhart i-a construit-o lui Johannes Banfi Hunyades? Ce dovezi există că ar fi scris texte pe care William Shakespeare sau Ben Johnson să le fi citit și din care să se fi inspirat pentru piesele lor de teatru ajunse apoi celebre? Ce dovezi am avea că s-a aflat la originea Ordinului Templului Rozicrucian? Sau că ar fi condus experimente alchimice alături de împăratul Rudolf al II-lea Habsburg la Praga?

Dar toate acestea contează mai puțin. Pentru Walter Übelhart acest Johannes Banfi Hunyades este „un Leonardo da Vinci din Baia Mare”, un contur istoric clar, un personaj care a ales deliberat să nu lase în istorie mai multe urme decât ar fi fost cazul; nu și-a dorit să fie o pildă pentru urmași. Doar că Übelhart a decis să-l descopere pentru contemporaneitate, să facă vâlvă, așa că nu s-a limitat la un roman, ci a finanțat și un film artistic – „The Silversmith” – care a apărut în 2016 și pe care l-a propus mai multor festivaluri de film independent.

Scriind acest articol, am rămas în contact cu Ionuț și, din una în alta, am avut șansa să mă aud la telefon prin intermediul său cu Walter Übelhart, să facem cunoștință, să ne promitem că vom încerca să ne cunoaștem mai bine cândva, în viitor, dar nu am trecut pe lângă ocazia de-ai pune câteva întrebări și de consemna răspunsurile sale.

Vă întreb din start Walter Übelhart și fără mult fason: este Johannes Banfi Hunyades (și) un alter ego al dumneavoastră? Simțiți, ați simțit acest lucru?

Este o întrebare pe care mi-au pus-o foarte mulți cititori ai cărții sau spectatori ai filmului. Unii dintre ei chiar sugerau că aș fi reîncarnarea lui Banfi. Sunt un tip rațional și mai ales mă consider un tip modest. Mi-ar fi greu să mă compar cu o somitate ca Banfi Hunyades. Există desigur și câteva asemănări între noi, ce țin de origine sau preocupări, și le-aș enumera dacă tot m-ați provocat cu întrebarea: amândoi suntem de origine germană, cunoscători a patru limbi, cu cercetări domeniul botanicii, o aplecare spre zona ezoterică, scriitori, ne-am născut în același oraș, simțul umorului etc.

Ați fost probabil un copil foarte curios și, ca tânăr, ați continuat să evoluați ținând cont în primul rând, ca un veritabil epicureu, de atingerea fericirii prin activități care bucură sufletul și permit investirea deplină a pasiunii. Așa a ajuns să vă pasioneze istoria și istoriografia, numismatica și ezoterismul, toate sublimate în căutarea alter egoului Johannes?

Aceste căutări le-am avut din copilărie. La 23 de ani publicam deja un studiu științific despre botanică într-o revistă a Academiei Române. Am trecut apoi la istorie și cercetări în domeniul etnografiei. Am fost prezent de tânăr la diferite conferințe internaționale de biologie sau etnografie.

A fost, la vremea sa, renascentistul învățat Johannes Banfi Hunyades – germanul născut în Baia Mare, cetate a regatului Ungariei devenit profesor în Anglia elisabetană – un cetățean european în sensul modern, actual al cuvântului?

Aș spune mai mult decât european. M-a impresionat o declarație despre universalitatea omului spusă la sfârșit de secolul XVI în care sugera că indiferent care este patria ta, universul este mama ta. Din păcate, nici după 400 de ani de la această declarație omenirea încă nu a înțeles acest lucru.

Dumneavoastră ați făcut treaba cea grea, l-ați redescoperit și actualizat pe Johannes Banfi Hunyades – acel Leonardo da Vinci de Maramureș – și l-ați oferit împreună cu toată povestea sa actualului oraș Baia Mare. Ce ar trebui, musai, să facă acum comunitatea din Baia Mare cu ceea ce i-ați oferit?

Există foarte mulți entuziaști sau fani ai cărții și ai filmului. Dar cum există aceea vorbă „nimeni nu e profet în țara lui”, m-am lovit l-a rândul meu de un anumit dezinteres sau oameni care preferă să conteste ceea ce tu ai descoperit. Cred că acest personaj important al orașului Baia Mare ar merita o statuie în zona casei sale natale, de exemplu. Sau punerea în valoare a presupusului balcon al Julietei care ar fi mai veridic decât cel din Verona. Dar poate este nevoie de ceva timp să se ajungă la aceea „masă critică” care să răstoarne scepticismul unora.

Credeți că Johannes este supărat pe dumneavoastră? Poate că ar fi preferat să rămână, ca în viață, discret, departe de ochii lumii cu întreaga sa poveste și dumneavoastră ați nesocotit, fără voie, această dorință a sa. Sau poate că nu, ce credeți?

Mi-am pus adesea această întrebare și cred că nu este supărat, ci chiar a dorit prin mine să iasă la lumină. Spun asta prin faptul că atunci când scriam primul roman despre el, ideile îmi veneau când vizitam casa lui natală sau mă uitam atent la efigia lui. Aveam impresia că îmi transmite mesaje pe spirala timpului.

Logia Casei Elisabeta sau Balconul din Verona?

Johannes Banfi Hunyades este acum o curiozitate pe care unii întreprinzători din turism o exploatează, în beneficiul orașului Baia Mare. Și nu este rău deloc, mai ales că, după Revoluția din 1989 și dezindustrializarea forțată care a afectat zonele miniere, Baia Mare a fost crunt lovită și nici astăzi nu putem spune că și-a revenit.

Se poate profita de un personaj istoric cum este Johannes Banfi Hunyades pentru a propulsa turismul din zonă și din România, în general? De ce nu? Nu se întâmplă la fel cu Vlad Dracul de la Bram Stoker încoace? Întrebarea care se pune este cum se poate profita cât mai eficient la nivel de comunitate și național de faptul că a existat un personaj istoric insolit, care a ajuns să se impună printre gânditorii vremii sale din Londra elisabetană ca fiind un mare învățat, deși venea dintr-un oraș feudal minier din Transilvania.

Walter Übelhart sugerează amplasarea unei statui în centrul vechi al orașului Baia Mare, undeva în fața Casei Banfi Hunyades, iar propunerea sa mi se pare absolut firească și ar fi logic ca administrația locală să nu mai piardă timpul și să inițieze un concurs pentru un astfel de proiect, mai ales că orașul nu duce absolut deloc lipsă de artiști capabili să-l ducă la îndeplinire.

Apoi, dacă acceptăm ideea că Johannes l-ar fi putut inspira pe William Shakespeare – care, se știe, nu a călătorit în Italia, la Verona, în schimb Matthias von Herbertstein, tânărul care ar fi inspirat personajul Romeo, avea rude stabilite în Italia și ar fi vrut să fugă acolo cu iubita sa Agatha din familia rivală Lissibona – ne dăm seama imediat că următorul proiect de pe listă ar fi punerea în valoare, turistic vorbind, a logiei Casei Iancu de Hunedoara (sau Casa Elisabeta). Din păcate, la acest moment Casa Elisabeta se află într-o stare deloc bună.

Ca să înțeleg cum s-ar pune problema din perspectiva antreprenorului, am intrat într-un scurt dialog, punctual, cu Ionuț Pintea, căruia i-am pus câteva întrebări în beneficiul textului de față și i-am consemnat răspunsurile:

Domnule Ionuț Pintea, familia dumneavoastră a achiziționat Hotelul Diafan din Baia Mare la finele anului 2022. Dincolo de detaliile comerciale privind modul în care familia Pintea – Goga a reușit să finalizeze această tranzacție, pe mine mă interesează mai mult să-mi destăinuiți dacă în perioada negocierilor comerciale ați avut cunoștință despre istoria imobilului Banfi Hunyades și dacă a fost și acesta un motiv pentru care ați ținut să încheiați acest business?

În momentul negocierilor, părinții mei știau despre istoria și legenda din jurul hotelului respectiv. Cu puțin timp în urmă îl cunoscusem pe Walter Übelhart, reputatul scriitor și autor al celebrului roman „În umbra lui Shakespeare”, omul care ne povestea, de fiecare dată cu mult entuziasm, despre cercetările sale. Pot spune că a fost un motiv, pe lângă altele, care a stat la baza luării deciziei.

L-ați cunoscut personal pe entuziastul om de afaceri băimărean Walter Übelhart, atât de interesat să studieze istoria locurilor și istoria personală a celui care a fost alchimistul Johannes Banfi Hunyades, născut la Baia Mare (Rivulus Dominarum) în anul 1576. În ce condiții și ce v-a fascinat la cel care a scris romanul „În umbra lui Shakespeare” și a produs apoi pe speze proprii filmul „The Silversmith” (Argintarul)?

Pe Walter Übelhart l-am cunoscut după un „search” pe Facebook. Repede ne-am „adăugat” și am început să conversăm, apoi să ne vedem la un ceai. La început, despre istoria localității Băiuț, apoi despre romanul pe care-l scrisese. Întâlnirile noastre erau pentru mine adevărate lecții de istorie. Walter m-a fascinat și încă reușește să o facă mereu, entuziasmul lui nu are limite, nevoia de a cunoaște, setea de informații la el este constantă.

Mi-ați povestit, când am vizitat împreună Casa Banfi Hunyades, cu dumneavoastră ghid, că ați traversat experiențe inedite, surprinzătoare, frizând paranormalul, în încercarea de a reamenaja beciurile imobilului – acum spațiu de restaurant – în care Johannes își avea în tinerețe laboratorul de alchimist și că o parte a personalului hotelului, pe care l-ați păstrat, v-a povestit istorii similare. Puteți detalia?

Într-adevăr, au existat niște cazuri din sfera paranormalului, care mi-au fost relatate de către domnul architect Ștefan Paskutz, cel care a supravegheat lucrările de renovare. Voi relata câteva dintre acestea.

Prima întâmplare îl are protagonist pe domnul arhitect. Se afla pe schele în zona de vest a hotelului. Mai jos cu două etaje se aflau muncitorii. La un moment dat, privirea i s-a încețoșat și s-a asezat pe scândură puțin. După câteva clipe, și-a deschis ochii și-i auzea pe muncitori vorbind, dar nu într-o limbă cunoscută de el. Se uita la ei, dar hainele lor nu erau aceleași cu care veniseră la muncă, parcă proveneau dintr-o altă eră și nici limba nu o cunoștea. Din nou aceeași amețeală, când și-a deschis ochii, muncitorii vorbeau limba română și erau îmbrăcați cu salopetele de serviciu pe care nu le văzuse cu câteva clipe înainte.

A doua întâmplare mi-a fost relatată tot de către domnul arhitect. În crama hotelului, zidul dinspre piațetă, cel dinspre vest, trebuia să fie reamenajat. Însă cele două echipe de muncitori care lucrau la perete au avut parte de întâmplări stranii. Curentul electric se oprea din senin când începeau să muncească, simțeau o uscăciune în gură, pe urmă la un muncitor i-a căzut o cărămidă în cap, deși practic era imposibil să se desprindă din locul de unde a căzut. Cele două echipe au refuzat să mai lucreze, astfel că, în acel loc, acum există un grilaj de fier.

Când spui Johannes Banfi Hunyades lumea este familiarizată aici cu povestea băimăreanului din secolele XVI – XVII, stabilit la Londra, activ în anturajul lui William Shakespeare și cel care este posibil să-i fi inspirat unele piese de teatru, printre care Romeo și Julieta. Au existat, poate mai există – nu știu sigur – încercări de a oferi turiștilor interesați un tur prin locurile maramureșene prin care a trecut tânărul Banfi Hunyades, înainte de a deveni londonez, căsătorindu-se cu Dorothy Colton of Kent și lector la Gresham College. Pentru dumneavoastră, ca proprietari ai unei afaceri care valorifică imobilul familiei Banfi Hunyades, ce înseamnă astăzi figura acestui alchimist? Îl veți valorifica pur și simplu pentru marketing, îl simțiți, dimpotrivă, ca pe un partener peste vremuri sau poate vă simțiți ca oaspeți în casa familie sale și obligați să-i onorați trecutul?

Câte un pic din toate. Este onorant să deții o clădire unde s-a născut și a crescut o personalitate atât de mare a vremii renascentiste cum a fost Johannes Banfi Hunyades. Și parcă un pic te și responsabilizează sau chiar copleșește am putea spune. Pentru ca dacă ai ales un format pe care vrei să îl promovezi, trebuie să potrivești piesele ca într-un puzzle sau un tablou care să placă ochiului și să se potrivească poveștii. 

Nu este un lucru foarte simplu, deoarece fiind o clădire istorică, nu îți permite o versatilitate pe care ți-o dă o clădire nouă unde poți schimba mereu ceva. Și atunci, în cazul nostru trebuie să armonizăm povestea vieții lui Banfi Hunyades cu elementele de decor din clădire. Dar este frumos și am ales această cale. 

Pe Banfi Hunyades îl percepem ca pe un colocatar nevăzut și totuși prezent, care are un farmec aparte și cred că am ajuns să ne acceptăm reciproc. Dacă la început atât noi cât și personalul hotelului ne întrebam dacă acest „Ghost” este benefic sau nu pentru noi, acum după ce coabităm de ceva vreme cu el, credem că fără Banfi farmecul clădirii și al afacerii ar avea de pierdut. 

Îmi plac oamenii sinceri, deschiși și mi-a plăcut că Ionuț a fost sincer cu mine până la capăt: da, familia Goga – Pintea încearcă să transforme într-o resursă pentru afacerea lor valorificarea personajului istoric Johannes Banfi Hunyades, alchimistul din anvangarda epocii luminilor, de care noi românii nu avem habar, deși este un fiu al Maramureșului.

România trebuie să-și revendice fiii, să continue să se deschidă multicultural în această Uniune Europeană în care am început să prosperăm după, iată, nici 17 ani de când suntem membri ai acestui club select al lumii. Mie Johannes Banfi Hunyades mi se pare facinant și ca personaj istoric în sine, dar și ca efigie transilvană a Renașterii, definind prin existența sa complexitatea culturală a acestor locuri, în acele vremuri.

Închei aici povestea cu care simțeam că sunt dator, după experiențele mele ca turist (aproape) întâmplător în Baia Mare. Baia Mare a încercat de două ori să obțină titlul de capitală culturală europeană: prima dată a pierdut competiția cu Tirana, a doua oară cu Lublin. Aș încerca un pronostic: dacă adminsitrația locală băimăreană va amplasa un bust al lui Johannes Banfi Hunyades în centul său vechi, următoarea candidatură va fi, ca prin miracol, un succes. Facem un pariu?

[1] Primele mențiuni documentare cu privire la identitatea municipiului Baia Mare apar în anul 1329 într-un document prin care regele Carol Robert de Anjou dăruia comitelui Corrardus o proprietate aflată în vecinătatea orașului și apare sub numele Civitas Rivulus Dominarum (cetatea, orașul de pe Râul Doamnelor)

[2] https://www.muzeubaiamare.ro/wp-content/uploads/baia_mare_oras_liber.pdf

[3] În sensul recent consacrat de blog în care mediul multimedia este video, adică video-blog

[4] Monetăriile imperiale erau ordonate astfel: Viena (A), Kremnitz (B), Praga (C), Graz (D), Alba Iulia (E), Hall – Tirol (F) și Baia Mare (G)

[5] Fost ministru al sănătății în guvernul Dăncilă

[6] Alături de personaje ca Sir Walter Raleigh, Sir William Stanley, Edward de Vere, lord de Oxford și așa mai departe

[7] Textul integral al omagiului poate fi găsit reprodus în romanul „În umbra lui Shakespeare” semnat de Walter Übelhart

[8] https://eziarultau.ro/featured/walter-ubelhart-un-an-de-zile-am-tinut-manuscrisul-inchis-intr-un-sertar