marți, martie 19, 2024

John Cage – o viată si o operă închinate instaurării colectivismului de tip maoist

In a doua jumătate a secolului 20, compozitorul american John Cage (1912 – 1992) a fost unul dintre cei mai cunoscuti artisti din lumea intreagă. Avea reputaţia unui provocator simpatic şi era considerat ca fiind unul din reprezentantii cei mai de seamă ai asa numitei „muzici experimentale”. Cu toate că compozitile sale nu aveau nici un succes la publicul larg, piesa sa pentru pian 4’33”, – piesă în care, timp de patru minute şi treizeci şi trei de secunde nu este voie să fie cintat nici un singur sunet -, a devenit atit de vestită incit s-a transformat in semnul său distinctiv. Pentru milioane de oameni, care nu cunosc nici o singură compozitie de Cage, el e ştiut drept „ăla cu tăcerea„, a cărui muzică nu se aude. Cam de pe la vîrsta de 40 de ani, Cage a urmărit cu mare consecventă un scop politic revolutionar, pe care a încercat să-l realizeze pe de o parte prin intermediul artei sale si, pe de altă parte, prin texte sau interviuri.

Cage nu a redactat niciodată o expunere sistematică a convingerilor sale politice şi a teoriilor sale estetice, dar şi-a publicat gîndurile in mod constant intr-o sumedenie de texte si in nenumărate inteviuri, timp de mai bine de cinci decenii. In toate aceste texte Cage a expus nu numai o estetică revolutionară ci si un program politic ce trebuie, după cum vom vedea, numit totalitar. Prin intermediul textelor si a declaratilor sale publice a avut o influentă considerabilă in intreaga lume occidentală. Muzicologul Richard Kostelanetz, unul dintre cei mai buni cunoscători al lui Cage, descria in 1996 influenţa sa in felul următor:

nici una din personalitătile artei americane nu a influenţat atit de profund, aşa de multe minţi creative de prima mărime, precum Cage.[1]

El a fost unul dintre puţinii artisti moderni despre care se poate afirma categoric că dacă n-ar fi existat, evolutia mai multor categorii de artă ar fi fost diferită. … Ca estetician ce de facto era, el a avut o influentă evidentă asupra creaţiei muzicale, a teatrului, a artelor vizuale si, intr-o măsură mai mică, asupra literaturii si gindirii politico-sociale.[2]

Din păcate nu pot crede că influenta lui Cage asupra „gindirii politico-sociale” ar fi fost „mai mică” decit asupra artistilor. Căci nu numai generatii intregi de artisti de toate categoriile şi-au orientat estetica şi metodele de producţie artistică in acord cu invătăturile lui Cage, dar şi multi profesori de arte in gimnazii sau in universităţi, studenţi, directori de festivale pentru aşa zisa „muzică nouă”, muzicologi, istorici ai artelor, esteticieni, organizatori de evenimente culturale, jurnalisti, redactori de reviste culturale sau de radio-tv sau politicieni din domeniul cultural au fost profund influenţaţi de ideile sale si au contribuit neobositi la propagarea lor. Astăzi influenta sa este neştirbită, ba e poate chiar mai mare si mai generalizată decit in timpul vieţii sale, deşi, la 28 de ani de la moartea sa, numele său nu mai e atit de prezent in spaţiul public şi in literatura de specialitate. Însă teoriile sale estetico-politice s-au transformat intr-un fel de folclor, care a depăsit granitele lumii artei propriu-zise, precum şi cele, mai largi, ale sferei culturale, pătrunzind adinc, in mod anonim şi insidios in conştiinţa colectivă a societătii şi in sfera convingerilor mainstream.

În evoluţia artistico-estetică a lui Cage, anul 1952 a fost un moment cheie, de reorientare. Diverse idei care dospiseră în el ani de zile s-au impletit cu anumite speculatii ale unor autori pe care ii admira, coagulindu-se intr-o teorie si o metodologie a artei, profund ideologizate. Acest construct ideologic, care a rămas in linii mari neschimbat in cele patru decenii pină la moartea sa, este un sistem doctrinar profund anti-iluminist, antiumanist si totalitar-colectivist. Cage voia să distrugă adevărata indiviualitate, talentul şi aptitudinile, competenta si priceperea, judecata ratională, gindirea, sentimentele, dialogul si in general comunicarea.

Drept exemplificare, voi cita fără a le comenta citeva din opinile lui Cage. Această mică selectie, oarecum intimplătoare, am făcut-o dintr-o multitudine de afirmatii de aceeasi gravitate. (Nota autorului: traducerile imi apartin, dar stilul si constructia frazelor apartin celui citat. Nu am intervenit in structura frazelor din citate, de multe ori neclară sau discutabilă stilistic.):

Nimic in viată nu are nevoie să fie simbolizat, de vreme ce e clar ce este orice lucru: o manifestare vizibilă a unui nimic invizibil. Toate cevaurile [all somethings] participă in egală măsură la acel nimic dătător de viată.[3]

Repet: fiecare are dreptul să-si trăiască propriile emotii. Dar ele nu au mai multă importată decit să-ti comanzi un pui prăjit. Asta inseamnă că nu trebuie să-ti pierzi timpul cu ele, ci că trebuie să inveti cum să te desparti de ele.[4]

… nu mi-a plăcut niciodată să inteleg lucrurile. Dacă inteleg ceva, acel lucru imi devine inutil. Asadar incerc să fac o muzică pe care n-o inteleg si care va fi de asemenea greu de inteles pentru alti oameni. (1983) [5]

Vreti să aflati care e lucrul care mă interesează cel mai mult? As spune că lucrul cel mai important e să nu fac nimic. Al doilea lucru ar fi să fac – cum s-ar spune – ce-mi trece prin cap. Să nu fie hotărit dinainte ce va veni. (1970) [6]

Muzică nouă: societate nouă, (…) Sint de părere că restul orchestrei [simfonice] trebuie să devină la fel de gălăgioasă, de sărăcăcioasă si de inactivă ca grupa percutionistilor. (…) Să sperăm că societatea viitoare se va baza pe inactivitate [unemployment]. (1983) [7]

Orice e permis dacă zeroul este luat ca bază sau punct-de-plecare. Asta e chestia care adesea nu este inteleasă. Dacă actionezi fără plan (nonintentional), totul e permis. Dacă esti intentional, dacă vrei de exemplu să ucizi pe cineva, atunci comiti un act nepermis. (1985) [8]

In 1968 am descoperit două metode de a transforma actul intentional („intention”) in act gratuit („nonintention”). (1983)

Ansamblul ideologic-doctrinar construit de Cage nu se reducea insă numai la o „filozofie” de viată profund nihilistă şi la o estetică corespunzătoare. Era in acelasi timp un plan revolutionar amplu, de o distructivă radicalitate, care, după vointa des proclamată de Cage, nu trebuia să rămină o speculatie teoretică, ci trebuia transpus efectiv in realitate in forma unui tip de societate fundamental nou. Elementele ideologice constitutive ale programului său revolutionar erau in principal un amestec de marxism de tip maoist cu idei neomarxiste, plus teze ale anarhismului nord-american. (Budismul-Zen şi oracolul I-Ching – două elemente orientale atit de des asociate cu persoana Cage – nu joacă aproape nici un rol in cadrul esteticii sale politizate.)

După cum am spus, Cage şi-a formulat intentiile politice in multe texte programatice in mod explicit, dar din motive lesne de inteles, nu şi in compozitile sale. Aspectele care conferă viziunii sale politico-estetice caracterul totalitar nu pot fi de aceea niciodată sesizate prin receptarea exclusivă a operelor sale de artă. Pentru a putea identifica in mod corect aceste elemente totalitar-ideologice in operele sale de artă, trebuie să fi făcutdeja in prealabil cunostintă cu ideologia sa totalitară si cu intentiile lui revolutionare drastice din textele programatice. Pentru a-l putea intelege intr-adevăr pe Cage trebuie deci inteleasă mai intii ideologia sa. Cine incearcă să-l inteleagă privindu-l exclusiv dintr-o perspectivă estetică sau după criteriile istoriei artelor va esua.

Majoritatea autorilor care au scris despre Cage au preluat in textele lor, in mod necritic, o sumedenie din multiplele sale reflectii despre propriile opere sau despre propriile metode de lucru, precum si diverse alte opinii ale sale sau anecdote din viata lui nonconformistă. Aceste texte despre el sint, de fapt, un soi de reduplicare a tezelor sale. In publicatii cu o tentă mai stiintifică, ideeile lui Cage sint puse uneori in relatie cu diverse teorii estetice. Dar o confruntare stiintifică fundamentală cu convingerile sale politice nu există, după stiinta mea. In măsura relativă in care pot cuprinde bogata literatură secundară despre Cage, pot afirma că ideologia sa nu a făcut niciodată obiectul unui studiu aprofundat. Din acest motiv, anarhia propagată de el a fost cel mai ades idealizată, căci a fost interpretată in mod incorect drept libertate.

Si dacă totusi unii exegeti ai lui Cage, putini la număr, s-au referit la unele aspecte extrem de problematice ale opiniilor si scopurilor sale politice, atunci o făceau fugitiv, prezentind citeunul dintre acele aspecte ca pe o anodină cantitate neglijeabilă. Astfel David Revill a scris in ampla sa biografie a lui Cage doar o singură scurtă frază despre rolul fundamental pe care l-a jucat totalitarismul maoist in viziunea politică, in estetica si in arta sa: „La inceputul deceniului [1960, TS] Cage a admis că il interesează ideile lui Mao, interes care s-a făcut simtit temporar si in muzica sa.[9] Asta e tot! In fraza următoare Revill trece deja la un cu totul alt subiect.

Implicarea in favoarea lui Cage a fost adesea una mai mult sau mai putin fanatică, cea ce dovedeste că ideile care constituie doctrina sa reprezintă un soi de inlocuitor de religie si că adeptii lui Cage impărtăseau si impărtăsec inconstient sau constient, partial sau total, viziunile sale totalitare. Astfel remarca de exemplu Kostelanetz cu admiratie, următoarele:

John Cage este una din acele rare figuri pe care, dacă nu ar exista deja, filistinii ar trebui să o inventeze; nu numai pentru că ideile sale sint atit de originale incit cersesc de-a dreptul să fie gresit intelese si/sau interpretate, ci si pentru că tipul său de excentricitate, pe care spiritele bornate/obscurantiste si lipsite de orice urmă de intelegere sau de perspicacitate („without a glimmer of revelation”) le pot refuza in mod autosuficient.[10]

Un adept mult mai vehement al lui Cage a fost criticul muzical german Heinz-Klaus Metzger, care a scris următoarele:

Cage a demascat coerenta/coeziunea (Zusammenhang) muzicală si i-a spulberat dominatia: coerenta/coeziunea muzicală s-a dizolvat ireversibil, transformindu-se in neant, si Cage a putut in sfirsit să lase sunete, zgomote, pauze si chiar si modalitătile lor de producere să fie ele insele, neincorsetate in oarecari scopuri sau in decrete heteronome, in dosul cărora se ascunde mereu dominatia.[11]

Metzger se referă aici la următoarea afirmatie foarte cunoscută a lui Cage, care exprimă o idee centrală a esteticii sale: „Inainte de toate avem nevoie de o muzică in care nu numai sunetele să fie doar sunete, dar si una in care oamenii să fie doar oameni, nu supusi, adică aserviti unor legi stabilite de către oricare dintre ei, chiar si dacă e vorba de „compozitor” sau de „dirijor” [12].

Că „oamenii” trebuie să fie „doar oameni” pare a nu fi decit o banalitate. Dar propozitia: „sunetele să fie doar sunete” nu are, la o primă abordare, nici un sens pentru o minte normală. Ea devine insă mai inteligibilă dacă o punem in legătură cu următoarea afirmatie a lui Cage: „Noi nu mai continuăm discriminarea sunetelor.” (1974) [13] Revendicarea lui Cage ca „sunetele să fie doar sunete” ar putea inseamna că sunetele trebuie să nu mai fie „discriminate”, adică transformate in urma unui abuz de putere, in ceva ce nu sint de la natură. (In acest moment devine si propozitia: „oamenii să fie doar oameni” ceva mai inteligibilă: nici ei să nu mai fie discriminati.) Dar in ce măsură se poate afirma că sunetele sint discriminate? Răspunsul ne este dat partial de către Cage insusi, care introduce in tematica discriminării si cuvintele si vorbirea:

In cazul in care mesajele sint investite cu sens, uzul cuvintelor implică antrenament, conducere, imputernicire, impunere si, in ultimă instantă, militărie. Thoreau[14] spunea că aude picioare mărsăluind, cind aude o propozitie. N. O. Brown[15] spunea că sintaxa este forma de ordonare a armatei.[16]

Cuvintele, ca purtătoare de mesaje, ar fi astfel, după părerea lui Cage, instrumentele abuzului de putere ale guvernului si ale armatei. Deoarece sintaxa ar fi chiar elemntul opresiv al limbii, Cage se declara partizanul desfiintării sintaxei, (lucru care implică desfiintarea oricărei comunicări intre oameni): „Amdevenit adeptul limbajului nonsintactic demilitarizat” [17]. Cage a pus in practică această metodă de distrugere a sensului in operele sale poetice („poetry”) si a adaptat-o la muzică, aplicind-o in mod sistematic in compozitile sale.

Amintesc – fără a intra in detalii – că distrugerea radicală a limbii fusese deja revendicată si descrisă in punctele esentiale de către Tommaso Marinetti, figura centrală a Futurismului avangardist, in textele sale: Manifestul literaturii futuriste (1909) si Distrugerea sintaxei – Imaginatia fără fir – Cuvintele eliberate (1912). Cage a preluat – direct sau prin intermediul altor avangardisti – aproape toate metodele de distrugere a limbii si a sensului de la Marinetti – un adept si actor al fascismului cu simpatii concomitente pentru comunism.

Răspunsul la intrebarea pusă anterior, si anume ce s-ar putea intelege prin „discriminarea” sunetelor, a devenit acum ceva mai usor de dat. Intr-un mod similar cu „eliberarea” limbii prin desfiintarea (inlăturarea) sintaxei, Cage a „eliberat” si sunetele si le-a izbăvit de „discriminare”, prin faptul că in multe din compozitile sale a renuntat la inăltimile lor specifice (do, re, mi, fa, sol) declarate „opresive”, inlocuindu-le cu zgomote[18]:

Mi-am dat seama că-mi plăceau zgomotele mai mult decit intervalele [dintre două sunete]. …zgomotele au fost discriminate. … M-am luptat pentru zgomote. Mi-a plăcut să fiu de partea nedreptătitilor (the underdog).[19]

Pentru el zgomotele reprezentau pe marginalii societătii ce trebuiau apărati de sunetele muzicale asupritoare. Astfel el considera sunetele muzicale care puteau forma intervale (de exemplu do-sol) drept simboluri ale asupritorilor umani, iar zgomotele „asuprite” drept simboluri ale oamenilor oprimati.

Dar adevărata semnificatie a acestei teorii de-a dreptul halucinante a asa-zisei „discriminări” a zgomotelor in favoarea sunetelor muzicale si a „demilitarizării” limbii prin eliminarea sintaxei nu poate fi inteleasă decit dacă facem cunostintă cu fundalul ei ideologic. In acest scop voi aminti mai intii postulatul fundamental al marxismului, expus de Marx la inceputul Manifestului partidului comunist: „Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă. (…) asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă„. In 1879 August Bebel formulează in mod variat acest posulat: „orice exploatare a omului de către om … se bazează pe dominatia de clasă[20]. Această propozitie a rămas pină la sfirsitul anilor 1950 un element central al Marxism-Leninismului.

Reducerea intregii istorii umane la două clase antagoniste (burghezie contra proletariat) a fost progresiv părăsită după a doua jumătate a anilor 1950 de către marxistii din tările vestice, care au inventat din ce in ce mai multe perechi de grupe antagoniste – sociale sau de altă natură. Astfel schema clasică de tip alb-negru a marxism-leninismului – asupritori/burghezie-asupriti/proletariat – a fost transformată intr-o teorie a oprimării generalizate si omniprezente in cadrul societătii occidentale. Oprimarea in sine s-a emancipat, devenind pentru marxistii din tările vestice factorul ce trebuia să explice complet structura profundă – deci dincolo de sfera economică – a societatii liberale. Oprimarea a fost decretată ca fiind constanta antropologică fundamentală a omului din zona culturală vestică.

In consecintă, această teorie a oprimării a fost aplicată de către poststructuralistii marxisti francezi si in domeniul psihologiei si al limbajului. Pentru Michel Foucault si Jaques Derrida dorinta de putere era cauza si scopul central al oricărui discurs. Atit limba cit si – mai grav – gindirea insăsi erau declarate teritorii si instrumente ale opresiunii. Astfel, intreaga viată socială si cultural-spirituală devenea in ochii lor un teatru al oprimării.

Deoarece limba si gindirea insesi fuseseră, chipurile, demascate conform lui Foucault si Derrida drept instrumente de dominatie a „omului de către om”, această limbă trebuia să fie distrusă iar gindirea să fie inlăturată, pentru a se elimina oprimarea. Respingerea lui Derrida a cea ce el numea „logocentrismul european” – deci de fapt a judecătii rationale, a analizei filozofice sau a cercetării stiintifice – nu este altceva decit invitatia de a distruge gindirea in numele unei dreptăti incorect definite. Dar chiar dacă dreptatea ar fi fost bine definită, ne vine in minte in legătură cu această actiune de respingere a gindirii in numele dreptătii dictonul latin „fiat iustitia et pereat mundus„. (Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea.)

Cage nu a preluat aceste idei direct de la poststucturalistii marxisti francezi Derrida si Foucault – pe care probabil nici nu-i cunostea – ci din surse intermediare americane, cum ar fi de exemplu autorul anarhist deja amintit N. O. Brown. (Acest aspect nu poate fi detaliat aici.) Fapt este insă că distrugerea gindirii, a limbii si comunicării, a devenit unul din scopurile principale ale programului său revolutionar si o temă esentială a esteticii si a operei sale artistice. Să ne amintim de propozitia deja citată, in care Cage isi exprima antipatia profundă pentru gindire: „nu mi-a plăcut niciodată să inteleg lucrurile.” Iată citeva din afirmatile sale referitoare la modificarea in stil orwellian a limbii sau chiar la distrugerea comunicării:

Cred că trebuie să reconsiderăm limbajul nostru si să eliminăm toate cuvintele care au de a face cu puterea. (…) Nu-mi plac cuvintele „cel mai mare” sau „putere”. (1976) [21]

Datorită remarcii lui N. O. Brown că sintaxa este ordine militară, si a afirmatiei lui Thoreau, că la auzul unei fraze aude picioare mărsăluind, am devenit un adept al limbii nonsintactice demilitarizate. [22]

Inainte de toate cred că avem nevoie de o situatie in care să nu fie transmis nimic: nimeni să nu invete ceva din ce era stiut inainte. (…) Cred că in prezent nu trebuie să facem altceva decit asta: să creăm o pinză goală pe care să putem picta această educatie. [de fapt o radicală antieducatie si spălare pe creier descrisă anterior in text de Cage, TS] (1970) [23]

A inceput să mă intereseze limba fără sintaxă. (…) Cred că avem nevoie de mai mult nonsens in domeniul limbajului, si de asta mă ocup acum cu multă intensitate. (1971) [24]

… avem nevoie de o societate in care să nu existe comunicare, in care cuvintele să devină nonsens. … Demilitarizarea limbajului: un tel muzical important.[25]

Cam atit despre distrugerea limbii. Să ne reintoarcem la receptarea lui Cage! Foarte multe din gindurile sale, ca de exemplu toate cele citate mai sus, au fost considerate, fără vreo examinare a sensului lor, drept dovezi incontestabile de intelepciune sau adevăruri absolute. De asemenea, nu s-a manifestat vreo opozitie care să fi relevat fundalul ideologic al acestor afirmatii si care să le fi dezvăluit distructivitatea. Motivul principal pentru acceptarea fără pic de critică a ideilor sale si pentru cultul personalitătii practicat in jurul persoanei lui este următorul: un avangardist – adică un artist care vrea să revolutioneze fundamental societatea prin intermediul artei sale si care isi justifică vehement intentia prin idealul libertătii si al anarhiei – este pentru foarte multi oameni care nu-si găsesc locul in societatea liberală si democratică, un erou intangibil.

Din acest motiv a răsunat neintrerupt, timp de decenii, marele cor al adeptilor ferventi ai lui Cage – acest avangardist par excellence. Singura exceptie care mi-e cunoscută in această armată de admiratori neconditionati este compozitorul Dieter Schnebel, care s-a pronuntat foarte critic la adresa lui. Schnebel a atras atentia asupra unei contradictii esentiale a personalitătii lui Cage, si anume coexistenta anarhismului său autistic cu structura sa psihică extrem de autoritară:

Atit in viziunea politică, cit si in cea artistică a lui Cage, individul este singur cu sine insusi – exact in sensul lui Stirner[26]: „Eu sint complet axat pe mine insumi”, sau in maniera ruptă de lume a anarhistului american Thoreau, la care Cage se referă atit de des: „M-am dus in pădure, pentru că doream să trăiesc o viată constient plănuită si să nu am de a face decit cu lucrurile fundamentale ale vietii”. Deci asumarea izolării ca prinipiu de viată.[27]

Schnebel a subliniat si vointa de putere a lui Cage, mascată destul de precar sub fatada unei estetici anarhiste: „Nu numai diversele sale actiuni [necesare pentru realizarea acustică a compozitilor sale, TS], dar si principiile severe care domnesc in muzica sa, au ceva inuman: ele cer supunere.[28] Cage nu a fost in nici un caz simpaticul si amical-surizătorul libertarian, cum este considerat in general si pe care-l vedem in poze. Era, cum sublinia si Schnebel, o persoană egocentrică, inaptă de dialog si autoritară – fapt pe care il recunostea citeodată chiar el insusi cu mindrie: „ cind eram la liceu, preferam discursul, evitind dezbaterea. Nu mă deranja de loc să vorbesc, dar mă plictisea să port discutii pe bază de argumente cu oameni care mă contraziceau.“[29]

Această singurătate interioară si izolare benevolă relevată de Schnebel si recunoscută de Cage insusi, este unul din factorii care pot contribui conform filozoafei politice Hannah Arendt la atractia resimtită de anumiti indivizi pentru ideologiile totalitare: Lucrul care il impinge pe omul modern cu atita usurintă inspre miscările totalitare si care-l pregăteste atit de bine pentru dominatia totalitară este sentimentul din ce in ce mai generalizat, de a fi părăsit.[30]Această părăsire in care se află indivizii izolati este evident corelată cu imposibilitatea lor de a dialoga realmente. E foarte probabil ca egocentrismul si incapacitatea lui Cage de a dialoga, impreună cu indiferenta sa socială si interumană, să fi contribuit intr-o anumită măsură la transformarea sa intr-un adept convins al ideeii impunerii prin revolutie a unei societăti colectiviste, după modelel maoist.

Insă cauzele profunde ale acestei adeziuni sint două: 1) nihilismul său absolut si 2) incapacitatea sa – aparent paradoxală, dar generată de prima cauză – de a-si croi o viată personală constructiv integrată in societate, in condiitile unei libertăti totale, deci fără ghidul si fără forta integrativă a unei etici unanim acceptate. In consecintă, a aderat la doctrina dictatorului totalitar-stalinist si criminal in masă Mao Tse-Tung, pentru care si-a declarat admiratia de foarte multe ori:

Din ce in ce mai mult mă interesau ideile lui Mao Tse-Tung. Modelul maoist făcea posibilă eliberarea unui sfert al umanitătii; asta dă de gindit. Astăzi as spune fără sovăire că maoismul este actualmente cel mai bun motiv de optimism. Trebuie să salutăm invătătura sa cu cea mai mare atentie.[31]

Hannah Arendt a scris deja in 1948 in opera ei majoră, Elemente si origini ale dominatiei totale, următoarele despre atractia paradoxală pe care au exercitat-o ideologiile si miscările totalitare asupra anumitor artisti si intelectuali:

Opiniile lui Hitler si Stalin despre artă, larg răspindite in publicatii propagandistice, precum si prigonirea tuturor artistilor moderni initiată de ei nu au avut darul să neutralizeze atractia pe care miscările totalitare o exercitau exact asupra acestui tip de artisti. Lipsa de discernămint … corespunde intru totul tendintei maselor de a se refugia intr-o lume fictivă, lipsită de coeziunea ce rezultă din interese colective.[32]

Arendt se referea la cele două forme de totalitarism cunoscute la data aparitiei cărtii ei (moment in care, de altfel, si-a inceput si Cage cariera): national-socialismul lui Hitler si comunismul urmasului lui Lenin, Stalin. După 1945 national-socialismul dispăruse si nu mai rămăsese decit comunismul. Iar acesta fascina in continuare pe unii, ca unică ideologie totalitară functionind intr-un stat. In cartea ei – rămasă esentială pentru intelegerea totalitarismului incă si azi, chiar după 70 de ani de la aparitie – Arendt a detectat cu perfectă clarviziune anumite cauze psihologice si culturale ale acestei atractii. Concluzile ei pot fi rezumate astfel:

Ideologiile totalitare oferă adeptilor lor posibilitatea evadării in lumea fictivă a unui „adevăr” clar si absolut. Ideologiile se bazează intotdeauna pe o singură idee centrală, de exemplu existenta unei rase sau a unui popor (evreii), ori a unei anumite clase (burghezii capitalisti), declarate, chipurile, stiintific inferioare sau exploatatoare, si sortite, după „legile” istoriei, pieirii. Dintr-o astfel de „idee” – care nu e de fapt decit un postulat nedovedit – se construieste o „viziune” a viitorului, care trebuie realizată. Nu este deci vorba de un program de bun simt, cum este oferit, sau ar trebui să fie oferit de orice partid politic. Această viziune ideologică a lumii dă membrilor „miscării” respective un sentiment de securitate in cadrul unei fictiuni absolut inselătoare. Ideologia ii scuteste in felul acesta pe adeptii ei de confruntarea cu adevăratele realităti ale vietii si ii impiedică să ia decizii intr-adevăr responsabile si rationale.

Consecinta faptului că membrii unei miscări totalitare nu se implică in mod responsabil in situatiile reale ale anturajului lor, ci că ei nu fac decit să incerce să realizeze din nimic un proiect de viitor fictiv, este dorinta de a distruge in mod radical tot ce există in prezent. Acest lucru este, după părerea lui Arendt, in mod special valabil pentru membrii elitei culturale vestice, căzuti in capcana ideologiilor totalitare:

Lucrul de care era atrasă elita era radicalismul in sine. (…) Intelighentia vesteuropeană incepuse de fapt să devină tot mai asemănătoare cu tipul revolutionarului rus, care nu se mai multumea să schimbe situatia socială si politică, ci care voia cu orice pret distrugerea radicală a tot ce există.[33]

Arendt se referea in 1950 la „intelighentia vesteuropeană” care intrase in mrejele ideilor totalitare ale lui Lenin, Hitler si Stalin incă dinainte de 1945. Dar după al doilea război mondial trebuie să vorbim de „intelighentia vesteuropeană si americană”, sau pur si simplu de „intelectualii vestici” radicali. Si Cage, care era unul dintre ei, reclama adesea „distrugerea radicală a tot ce există” si inlocuirea vechiului cu o realitate socială complet nouă, după cum aflăm din următoarele citate:

Revolutia rămine preocuparea noastră principală“[34]

Intreaga structură socială trebuie să se schimbe, tot asa cum s-au schimbat si in arte structurile. Faptul că acest lucru s-a intimplat in arte in acest secol este, cred, un indicator, cel putin in mintea artistilor, că acest lucru trebuie să se intimple si in celălalte sectoare al societătii, in special in cadrul structurilor politice si economice si in toate cele aferente, cum ar fi structurile de educatie. (1970) [35]

Arendt a subliniat, de asemenea, deja amintita profundă naivitate ale acelorasi intelectuali vestici:

In ceea ce ii priveste pe membrii elitei intelectuale si artistice care s-au lăsat deceptionant de usor ademeniti, intr-un număr atit de mare, de miscările totalitare, si cărora li se reprosează chiar, din cauza capacitătilor lor exceptionale, că ar fi inspirat acel cosmar diabolic, trebuie spus cu obiectivitate, că, orice ar fi comis sau omis (să facă) acesti oameni …, nu au avut asupra aparatului puterii totale nici cea mai mică influentă. Ei au jucat cel mult un rol nesemnificativ in momentul initial al miscărilor, cind acestea incercau cu succes să determine lumea exterioară netotalitară să le ia in serios ideologiile. Oriunde miscările totalitare ajungeau la putere, se descotoroseau, in primul rind, de acest grup de simpatizanti, iar procesul de epurare era intotdeauna deja terminat, inainte ca guvernele totalitare să treacă, in stil mare, la realizarea crimelor lor tipice. [36]

Pentru a intelege rolul acestor elite culturale in interiorul miscărilor totalitare, este foarte important să stim următoarele: fiecare tip de totalitarism – fie el national-socialist, comunist sau indiferent de ce altă natură, mai modernă, – parcurge două etape:

1) Mai intii se formează in cadrul unui context social normal, netotalitar, o miscare de masă difuză, mereu in crestere si din ce in ce mai bine organizată, ai cărei membri sint indivizi ajunsi in situatia de izolare socială si culturală. Factorul psihologic si doctrinar de coagulare a acestei „multimi singuratice” (The Lonely Crowd, David Riesman) este intotdeauna o ideologie, al cărei nucleu il constituie ideea distrugerii a ceea ce este existent si inlocuirea vechii lumi cu una complet nouă si, chipurile, perfectă. Scopul miscării este obtinerea puterii totale.

2) După preluarea puterii urmează constructia sistematică a structurilor de putere si a aparatelor de teroare in statul totalitar nou constituit, si distrugerea radicală a structurilor social-politic-culturale istoric constituite, si a reprezentantilor lor. Aceasta se intimplă concomitent cu realizarea fictiunii elaborate in ideologie.

Elita culturală căzută sub imperiul totalitarismului actionează exclusiv in prima etapă, deci inainte de preluarea puterii, si este eliminată – asa cum arăta Arendt si cum a fost confirmat de atunci intotdeauna de faptele istorice – sau, in cel mai bun caz, marginalizată complet de conducerea toalitară imediat după preluarea puterii. Singurii supravietuitori ai acestei „elite” intelectuale sint cei ce se pun complet in slujba noii puteri.

Din păcate, afirmatia lui Arendt conform căreia intelectualii care fuseseră avocatii miscărilor totalitare inainte de preluarea puterii ar fi jucat „cel mult un rol nesemnificativ”, nu e valabilă decit pentru prima jumătate a secolului 20. Căci după 1950 influenta si numărul acelor intelectuali din tările vestice, care au reprezentat si propagat idei totalitar-comuniste, a crescut constant. După 1960 activitatea lor propagandistică a devenit chiar un factor esential care a dus la o schimbare de mentalitate in rindul unor segmente din ce in ce mai largi ale populatiei.

Intelectualii si artistii din tările din vest, care s-au pus după 1950 benevol in slujba totalitarismului comunist, au fost pe de o parte niste naivi colaboratori – fără să fie constienti de acest lucru. Pe de altă parte insă – si ăsta era rolul lor principal – erau profetii activi ai acestei singure ideologii totalitare rămase după 1945 si avocatii sistemului politic corespunzător. Au jucat rolul asa numitilor „idioti utili”. John Cage a fost unul dintre cei mai vizibili si influenti artisti din această categorie de propagandisti de elită. Desi intotdeauna zimbitor, era un tenace predicator al unei ideologii egalitare ce propăvăduia uniformizarea indivizilor pină aproape de nivelul simplilor membri ai speciei.

Desi Cage a murit de mult si opera lui apartine trecutului, mesajul său trăieste si rodeste in continuare, după cum am spus deja la inceput. Faptul că după 1990-92, in urma descompunerii URSS-ului, s-au produs unele schimbări, a generat mai intii un optimism nejustificat. S-a crezut că amenintarea totalitară ar fi dispărut, impreună cu prăbusirea imperiului sovietic. Aceasta a fost o iluzie considerabilă. Deja in 1952-53 Hannah Arendt a atras atentia, cu o clarviziune demnă de admiratie, asupra pericolului ca totalitarismul să fie redus la primele sale două forme istorice. Intr-un fel de-a dreptul profetic, de parcă s-ar fi uitat cu 70 de ani inainte inspre anul 2020, a scris următoarele:

Dacă numai Stalin si bolsevismul n-ar exista, ar fi totul in ordine. Asa se crede azi [in 1952, TS], la fel cum se credea in anii 1930, că dacă Hitler si national-socialismul n-ar exista, totul ar fi in ordine.

Noi credem dimpotrivă, că actuala criză [1952] se va rezolva la fel de putin prin sfirsitul bolsevismului, cum a fost rezolvată cea de pe vremea lui Hitler prin căderea sa. S-ar putea chiar, ca realele probleme ale timpului nostru să se arate sub adevărata lor infătisare – chiar dacă nu neapărat in formele lor cele mai singeroase – de abia in momentul in care dictaturile totalitare vor apartine trecutului.[37]

O privire asupra peisajului politic actual din unele tări vestice confirmă avertismentul lui Arendt. Pină după moartea lui Stalin (1953) marxism-leninismul a fost ideologia totalitară canonică. După cum am arătat, in tările occidentale marxismul s-a transformat incepind cu 1956: a fost adaptat, intr-un soi de proces evolutiv, diverselor situatii istorice succesive, schimbindu-si, pină in ziua de azi infătisarea, in mai multe etape. De la acea dată au fost inlocuite progresiv diverse elemente ideologice ale marxism-leninismului cu altele, pentru a face doctrina mai credibilă in democratiile liberale vestice – democratii ce se transformaseră, in parte, in state sociale, care ofereau tuturor straturilor societătii o bunăstare nemaivăzută in toată istoria omenirii. Această doctrină partial modificată, din care face parte si sus amintitul poststructuralism francez, a fost numită sumar, dar nu incorect, neo- sau postmarxism.

Retorica postmarxismului este mult mai putin martială decit a marxism-leninismului. Insă nucleul doctrinei a rămas acelasi, precum si functia ei de unealtă in lupta ideologică. Neomarxismul (despre care nu putem vorbi mai mult aici) rămine o ideologie totalitară, precum marxism-leninismul, al cărei scop este, de asemenea, obtinerea puterii totale. Cage a fost un reprezentant de virf al neomarxismului, desi el nu s-a numit pe sine niciodată astfel. Si nimeni altcineva nu l-a denumit asa, ci a fost perceput exclusiv ca artist avangardist si a fost omagiat ca erou al „eliberării” de tot ce e posibil.

Toate cele spuse de mine aici se află intr-o contradictie totală cu ceea se scrie si predă oficial despre Cage in Academiile de Artă, Conservatoare de muzică, reviste de artă sau de muzică, redactii de radio, in publicatii despre muzica „nouă” sau contemporană, ori in foiletoanele marilor ziare. Faptul că lucrurile arătate de mine aici, nu au fost, după stiinta mea, vreodată subiect de discutie, a ajutat la constituirea mitului Cage, deci a legendei umanistului indrăgostit de libertate, care luptă impotriva nedreptătilor societătii liberale. Acest fapt a dus, de asemenea, la interpretarea gresită a practicii sale artistice drept expresie a dragostei de libertate, in loc să se vadă că e rezultatul direct si exclusiv al distructivei lui teorii sociale.

Am scris acest articol pentru a dezvălui profunda distructivitate a mostenirii sale. Imi asum cu plăcere rolul filistinului atit de dispretuit de Kostelanetz (vezi citatul mai sus), care, cu spiritul său bornat, refuză cu suficientă „revelatiile” lui Cage.

Poate că unii cititori, ajunsi la acest punct, si-ar dori să poată citi expunerea amănuntită a ideologiei lui Cage. Ii pot anunta că aceasta există deja. Mă aflu aproape de finalizarea unui studiu cuprinzător (circa 120 de pagini) despre Cage. Titlul este acelasi cu al prezentului articol. In acel studiu analizez ideile politice ale lui Cage pină la rădăcina lor si prezint potentialul totalitar al esteticii lui si al programului său nihilist revolutionar, in mod amănuntit. Si anume descriu scopurile sale politice, strategia revolutionară si ideologia sa. De asemenea arăt in ce măsură si de ce fiecare operă de artă de a lui trebuie inteleasă ca un model estetic al societătii totalitare. In plus descriu felul in care Cage si-a folosit arta ca instrument de propagandă pentru ideologia colectivistă. Arăt in ce fel „situatia totalitară de vid moral-politic [perverteste gindirea] cu ajutorul fictiunilor si cu un aparat de produs iluzii coplesitor de puternic”, in speranta că, „depinde de om, si nu de un destin sumbru, ce se intimplă cu el„.

Aceste cuvinte ale lui Karl Jaspers se află scrise in prefata acestuia la editia germană a cărtii lui Hannah Arendt despre totalitarism. Doresc să sper impreună cu Jaspers ca hybris-ul totalitar ce se află actualmente intr-o crestere masivă in Statele Unite ale Americii si in mai multe tări vesteuropene să nu continue să crească si, cum spunea tot Jaspers, „să evolueze lucrurile in asa fel, incit judecata să clarifice gindirea noastră politică si, prin aceasta, să o innoiască„.

NOTE______________

1– Richard Kostelanetz, John Cage explained, Schirmer Books, New York, 1996, pag. 22-23, trad. din engleză: T. Sora

2– Richard Kostelanetz, John Cage explained, Schirmer Books, New York, 1996, pag. 3, trad. d. engl.: TS

3[#] John Cage, Silence, Wesleyan University Press, Middletown Connecticut, 1967, pag. 136, trad. d. engl.: TS

4[#] John Cage, r die Vögel. Gesprăche mit Daniel Charles, Merve Verlag Berlin, 1984, pag. 59, trad. d. germană: TS

5– Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 208, trad. d. engl.: TS

6– Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 245, trad. d. engl.: TS

7– Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 60, trad. d. engl.: TS

8– Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 208-209, trad. d. engl.: TS

9– David Revill, Tosende Stille. Eine John-Cage-Biographie, List Verlag Leipzig München, 1992, pag. 324, trad. d. germ.: TS

10– Richard Kostelanetz, John Cage: An Anthology, Da Capo Press, New York, 1991, pag. 193, trad. d. engl.: TS

11– Heinz-Klaus Metzger, in: Stefan Schădler, Walter Zimmermann (Hrgb.), John Cage, Anarchic Harmony, Schott, 1992, pag. 255, trad. d. germ.: TS

12– Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 257, trad. d. engl.: TS

13– John Cage, Empty Words. Writings ‘73-’78 by John Cage, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, First Edition, pag. 177, trad. d. engl.: TS

14Henry David Thoreau (1817-1862) scriitor anarhist american.

15 Norman Oliver Brown (1913-2002) autor marxist american.

16– John Cage, Empty Words. Writings ‘73-’78 by John Cage, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, First Edition, pag. 183, trad. d. engl.: TS

17[#] John Cage, Empty Words. Writings ‘73-’78 by John Cage, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, First Edition, pag. 133, trad. d. engl.: TS

18– E de amintit că si ideea unei muzici formată numai din zgomote, a venit de la futuristi.

19– John Cage, Silence, Wesleyan University Press, Middletown Connecticut, 1967, pag. 117, trad. d. engl.: TS

20– August Bebel, in Die Frau und der Sozialismus, Kap. 31, trad. d. germ.: TS

21[#] Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 262, trad. d. engl.: TS

22[#] John Cage, Empty Words. Writings ‘73-’78 by John Cage, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, First Edition, pag. 133, trad. d. engl.: TS

23[#] Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 241, trad. d. engl.: TS

24[#] Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 137, trad. d. engl.: TS

25[#] John Cage, Empty Words. Writings ‘73-’78 by John Cage, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, First Edition, pag. 184, trad. d. engl.: TS

26– Max Stirner (1806 – 1856), filozof german, autor al tezei individului „unic” si complet solipsist.

27– Dieter Schnebel, in: Musik-Konzepte, Die Reihe über Komponisten, Sonderband John Cage, April 1978, pag. 53, trad. d. germ.: TS

28– in: Musik-Konzepte, Die Reihe über Komponisten, Sonderband John Cage, April 1978, pag. 54, trad. d. germ.: TS

29– John Cage, r die Vögel. Gesprăche mit Daniel Charles, Merve Verlag Berlin, 1984, pag. 227, trad. d. germ.: TS

30– Hannah Arendt, Elemente und Ursprünge totaler Herrschaft, Büchergilde Gutenberg, Frankfurt am Main, 1962, pag. 698, trad. d. germ.: TS

31– John Cage, r die Vögel. Gesprăche mit Daniel Charles, Merve Verlag Berlin, 1984, pag. 126, trad. d. germ.: TS

32– Hannah Arendt, op. cit., pag. 501

33– Hannah Arendt, op. cit., pag. 503

34– John Cage, Empty Words. Writings ‘73-’78 by John Cage, Wesleyan University Press, Middletown, Connecticut, First Edition, pag. 182, trad. d. engl.: TS

35– Richard Kostelanetz, Conversing with Cage, Limelight Editions, New York, 1988, pag. 240-241, trad. d. engl.: TS

36– Hannah Arendt, op. cit., pag. 505-506

37– Hannah Arendt, The Modern Challenge to Tradition: Fragmente eines Buchs (1952-54), Wallstein Verlag, Göttingen, zweite Auflage, 2019, pag. 11, trad. d. germ.: TS

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Mare păcat că băiatul ăsta n-a avut puterea de a-și urma convingerile! Că tare bine i-ar mai fi stat în China lui Mao pe vremea „marelui salt înainte” sau a „revoluției culturale”.

    Asta e ceea ce mă deranjează de altfel la majoritatea ‘telectualilor. Stau buluc ca păduchii în lumea asta capitalistă & putredă pe care o înjură cu spume și cu ochii ieșiți din cap ca melcu’ în loc să-și găsească fericirea prin paradisrurile pe care le propovăduiesc…

  2. Foarte intereasant articolul. Vă semnalez, dacă nu o cunoasteți, teza lui E J Crooks , John Cage’s Entanglement with the Ideas of Coomaraswamy. PhD thesis, University of York, (2011) , disponibilă online. Interesantă în special pt. biografia renumitului istoric al artei orientale, A.K. Coomaraswamy, cu multe detalii surprinzătoare ( nu lipsește nici infamul mag A. Crowley ), legaturile cu cercurile literar-artistice anarhiste engleze ( W. Morris) și, apoi, new-yorkeze. Un rol important îl are și J. Campbell, de asemenea, foarte controversat. Aceștia, asemenea altor mari savanți din epocă ( inclusiv Eliade ) erau foarte la dreapta, dar o Dreapta anticapitalistă ,´orientalistă´ sau tiermondistă ( cum era cazul cu Pound, W. Lewis și chiar Eliot – acesta, un discipol fervent al lui Ch. Maurras), care azi corespunde, în mare, post-colonialismului. Maoismul a fost o mare pasiune nu doar a noii Stîngi, ci și a noii Drepte, țăranul revoluționar, ´înrădăcinat´ în glie și în ´peisaj´, e subiectul imaginarului ´tradiționalist´.

    • Totuși, cu tot respectul, cred că teza ´subversiunii neo-marxiste´ e o pistă falsă. Dintotdeauna avangardele artistice au cochetat cu curentele radicale, fiind contra ´burgheziei filistine´ etc, de tendințe anarho-libertariene care, duse la extrem, pot ajunge la totalitarism ( ca superindividualism despotic ) . Lucrurile nu sînt atît de clare ´ideologic´ și e naiv să vedem aici un război peren al Stîngii și Dreptei, ceea ce e tocmai o optică foarte ideologizată. Recitind textul, nu reies foarte clar aspectele ´compromițatoare´ din gîndirea lui J. Cage, pasajele fiind foarte interpretabile, in spiritul epocii și cu o aromă de New Age. Exista în epocă o adevarată mitologie ´maoistă´ iar neo-marxismul e(ra) un curent (contra)cultural pur occidental, cu puține legături cu bolșevismul – ca să nu mai vorbim de Maoismul real -, dacă nu direct anti-stalinist ( mulți dintre foști marxisti, trotskisti, au devenit idoli ai Dreptei conservatoare ).´Nihilismul´ e un cuvînt prea ușor fluturat, în aproape orice situație. Totalitarismul e , de asemenea, o categorie prea generală și vagă, desuetă, din arsenalul (recalibrat) al ideologiei Cold War. Geniile sînt excentrice, mai mult sau mai puțin deviante, e mai greu să gasești un exemplar normal, deci asemenea descoperiri sînt mai degrabă banale. Începînd cu romanticii, Nietzsche, Strindberg, Van Gogh, W. Benjamin, Joyce, etc., etc. , au contemplat abisurile. V. de ex. Ray Monk, Ludwig Wittgenstein: The Duty of Genius, din care se vede că insăsi filozofia lui Witgenstein trebuie vazută ca un caz de avangardă modernistă ( obsesia lui Wittgenstein pt. weinigerianism ), de asemenea, de același autor, monumentala biografie în două volume a lui B. Russell. E nevoie de o abordare mai comprehensivă, în toate sensurile termenului, evitîndu-se perspectivele prea înguste, reducționiste și inevitabil (tot) ideologizate.

      • Stimatä sau stimat L.A., vä multumesc pentru indicatia bibliograficä si pentru aprecierea pozitivä din primul dvs. comentariu. Am sä mä documentez. Acum mai pe larg despre ce spuneti in al doilea dvs. comentariu. Observatia dvs., cä din articolul meu „nu reies foarte clar aspectele ´compromițatoare´ din gîndirea lui J. Cage” este justä. Doresc sä vä explic, de ce este asa:

        Acest aricol expune intr-un mod foarte concentrat anumite aspecte (nici pe departe toate) din studiul meu amplu despre Cage, despre care pomenesc la sfirsit ul articolului. In acel studiu, pe care sper sä-l pot termina incä in 2020, prezint tabloul general a problemei. Deci, da, acest articol nu vine cu dovezile clare pentru tezele expuse – lucru de altfel imposibil la aceste dimensiuni reduse (11 pagini dinA4). In carte sint citate aproape 200 de pasaje din scrierile lui Cage, pe care-mi bazez afirmatile.

        • Mulțumesc pt. răspuns, așa mă gîndeam și eu. Mi-a intrat în ochi, din dreapta, ´subversiunea neomarxistă´. O altă lucrare ( am citit pe sărite, cred că le știți mult mai bine decît mine), ce pune f. bine în contextul epocii personalitatea lui John Cage, de ex. influența lui asupra Beatles, moda Zen ( T. D. Suzuki , sursa principala a maniei occidentale Zen, e acum f. contestat de specialiștii japonezi, ca exponent al unui pseudo-Zen naționalist-existențialist-nihilist Kyoto ) , etc. : From soprano to barking dog : John Cage, the avant garde, and the counterculture, 1940-1975, Heather M. McAlpine, University of Northern Iowa, 2016 . Un fapt resiese clar : John Cage era un anarhist de esența cea mai pură și dură, se poate spune, subversivă.
          Aș mai remarca, amuzat, că în noua ´contestare totală´ elitismul și intelectualismul burgheze sînt denunțate de băștile roșii …

  3. Foarte interesant articol. Degeaba ponegrim masele. Numai intelectualii ating excelenta cand e vorba de distrus civilizatia. Nemtii din sec 19, bolsevicii de la inceputul se 20 si J Cage sunt distructivi, nu nenorocitii de mineri sau de fosti ceapisti.
    Asa ca mai bine cu mitocanul de Trump, decat intelectualii Clinton, Obama&Co. Nu BLM distruge monumente, ci partidul democrat, care i-a format si care ii aplauda acum.

  4. E cam simplist sa-l reduci pe Thoreau la „scriitor anarhist american”, pe poststructuralisti la agenti in civil ai marxismului, iar chestiunea logocentrismul european la respingerea oricarei judecati rationale. Nu cunosc suficient ca sa ma pronunt despre John Cage, dar in ceea ce priveste aceste argumente din lumea filosofilor, operati mai degraba cu niste etichete rudimentare, semne ale unei abordari ideologice. Daca lumea e impartita doar in alb si negru, atunci da, e suficient sa-i pui lui X stampila de anarhist sau neomarxist si gata, e din tabara Railor, mai mult nu ne intereseaza. Dar le ce folos se inlocuim viziunea marxista a istoriei ca lupta intre asupritori si asupriti cu o viziune la fel de simplista a unei lupte eterne intre neo/post/anarho/mao-marxisti si Hannah Arendt? Chiar totul se rezuma la atat?

    Mi-e teama ca la un moment dat filozofia politica va ajunge sa explice si conceptele matematice pe principiul pozitionarii fata de maoism. De exemplu, inexistenta unei relatii de ordine pentru numerele complexe arata clar superioritatea egalitarismului colectivist anarho-marxist in fata ierarhiei capitaliste inerente in multimea numerelor reale. Check-mate, capitalist pigs!

    • Stimate Socrates, vä multumesc pentru comentariul dvs. As avea trei remarci de fäcut la cele spuse de dvs.:
      1) Eu nu l-am „redus” pe Thoreau la a fiind un „scriitor anarhist”, ci am dat intr-o notä de subsol (nr. 14) la un pasaj citat din Cage, unde acesta il mentiona pe Thoreau, datele biografice strict necesare, pentru ca cititorii mei, care eventual nu au auzit de Thoreau, sä se orienteze cit mai repede si sä stie despre cine e vorba.
      2) Nici pe poststructuralisti nu i-am „redus” la nimic, ci am schitat doar in circa 15 rinduri aspectele din teoriile lor, ce in contextul temei mele sint relevante. Bineinteles cä nu am aprofundat tema poststructuralismului in articolul meu, deoarece as fi deviat mult prea mult de la tema mea. Dar in studiul meu dataliat despre Cage, pe care il amintesc la finalul articolului, aceastä problematicä este suficient de amänuntit discutatä, inclusiv cu referiri exacte la pasajele semnificative din Foucault si Derrida. Vä rog sä cititi in aceastä privintä räspunsul pe care l-am dat mai sus in acest forum lui L.A. Acolo veti gäsi lämuriri suplimetare privitoare la faptul cä unele aspecte din articolul meu nu sint aprofundate (bibliografic, argumentativ) la nivelul cerut de o lucrare riguros stiintificä.
      3) De unde trageti concluzia cä as fi „inlocuit”, cum spuneti dvs., „viziunea marxistä a istoriei ca luptä intre asupritori si asupriti cu o viziune la fel de simplistä a unei lupte eterne intre neo/post/anarho/mao-marxisti si Hannah Arendt”?! Eu nu am „inlocuit” in tot textul meu absolut nimic cu nimic altceva. As fi recunoscätor sä primesc o lecturä mai putin partisanä.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tom Șora
Tom Șora
Tom Șora, compozitor si muzicolog, näscut 1956 la Bucuresti, locuieste in Germania.  A primit comenzi de compozitie printre altii de la: Sinfonieorchester des Bayerischen Rundfunks, Festivalul musica viva München, Festivalul Klangspuren Schwaz, Münchner Kammerorchester (MKO), Bayerische Akademie der Schönen Künste, Münchener Gesellschaft für Neue Musik (MGNM), Ernst von Siemens Musikstiftung CD-uri apärute:• Tom Sora - Wechselspiele: Musik für Stimme und Instrumente, 2017, WERGO• tom sora - music for mechanical and electronic instruments, 2006, col legno.  Cärti publicate:• Untersuchung des Begriffs "Klangfläche" dargestellt am Orchesterstück "Atmosphères" von György Ligeti, (2017) Wolke Verlag• Le constructivisme modulaire. Espaces homogènes dans l’utopie et dans l’art reépétitif, (2004) Publicat de Université Paris-1/Sorbonne.  In ultimii ani aprofundeazä problematica subversiunii neomarxiste din lumea vesticä, in mod special in zona culturalä si in lumea artei plasatä sub stindardul “avangardei”. Este actualmente pe cale de a termina un studiu amplu despre compozitorul american John Cage - o figurä emblematicä a miscärii de extremä stingä. Acest articolul sintetizeazä citeva puncte din aceastä carte incă în lucru.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro