vineri, martie 29, 2024

Judecătorii Curților Constituționale și politica

Contribuția pe care o propun aici a fost provocată de apariția în spațiul public a unor discuții despre remedierea „politizării” Curții Constituționale a României(i. În România se discută din ce în ce mai mult despre Curtea Constituțională și în limbajul (adesea aproximativ) al Curții. Curtea nu mai este actorul anonim care era la începutul anilor ‘90. A câștigat relevanță politică și mediatică, ceea ce constituie fără îndoială un semn de consolidare a democrației. Vizibilitatea sa a crescut mai ales după 2003 ca urmare a introducerii în Constituția revizuită a competenței Curții de a tranșa conflictele de natură constituțională între autoritățile statului ceea ce a plasat Curtea sub lumina reflectoarelor în diferite ocazii, cea mai notorie dintre ele fiind probabil cea a conflictului dintre Președinte și Guvern pe tema reprezentării statului la Consiliul European sau mai recenta dispută între Președinte și Guvern pe tema revocării Procurorului-șef al DNA. Dincolo de verbiajul mediatic pe care îl generează activitatea Curții, vizibilitatea ei crescândă a expus Curtea și la critici din partea societății civile (să ne amintim de sloganul „CCR – sluga PSD”), deloc surprinzător într-o țară din Europa centrală și de est, în care cultura protestatară a societății civile se manifestă în special sub forma opoziției față de statul corupt, excesiv politizat și mai puțin sub forma unor revendicări pozitive, socio-economice. În multe din țările acestei regiuni, societatea civilă se percepe ca o forță anti-politică care vorbește puterii în numele adevărului și binelui comun iar nu al unor interese sectoriale(ii. În contextul acestei hipersensibilități față de politic, nu este surprinzătoare apariția unor atitudini critice față de o instituție prezumată imparțială atunci când asupra ei planează suspiciuni de conivență cu politicul.

Deși Curțile Constituționale s-au impus după al Doilea război mondial ca instituție centrală a democrațiilor liberale astfel încât pentru o nouă democrație care s-ar constitui azi modele alternative de protecție a supremației Constituției nu ar putea reprezenta un competitor foarte serios(iii, discuțiile despre cum exact ar trebui să arate o Curte constituțională continuă să fie legitime. Așa cum orice student al constituționalismului știe, răspunsurile pe care statele le oferă unor întrebări precum „Cum sunt numiți judecătorii?”, „Care sunt atribuțiile acestora”?, „Cât ar trebui să dureze mandatul acestora”? sunt variate. Cum am vrea să arate o curte constituțională este o întrebare pe care orice societate și-o poate pune în mod legitim fără să fie acuzată de tendințe iliberale sau anti-democratice. Prin urmare, interpretând caritabil, văd în preocupările unora (unora doar!) pentru o curte constituțională „de/politizată” sau mai puțin politizată o formă sinceră de democrație militantă care vrea să se asigure că cei care au fost înzestrați cu puterea de a proteja ordinea constituțională nu vor putea ajunge să o submineze. Sau, altfel spus, se urmărește ca instituțional să nu le fie oferită o libertate prea mare celor care riscă să devină dușmani ai libertății înseși. Totuși, orice discuție despre raporturile judecătorilor constituționali cu politica cred că ar trebui să aibă în vedere câteva repere pe care voi încerca să le schițez aici.

La nivel global asistăm fără îndoială la o creștere a rolului judecătorilor în guvernarea polis-ului (destul de ironic, asumarea unui rol de legislator pozitiv, deci de autoritate care creează drepturi și indică măsuri precise de urmat, nelimitându-se la un rol negativ de anulare a legilor și actelor neconstituționale este fix ceea ce Hans Kelsen, mintea care a gândit în anii 1930 sistemul de control constituțional, nu și-ar fi dorit). Nu de puține ori, avem de-a face cu intervenții spectaculoase ale judecătorilor în viața comunității. Ran Hirschl, autor american de drept constituțional, vorbește despre o „juristocrație”(iv. Într-adevăr, de-a lungul timpului, diverse Curți Constituționale sau instanțe supreme au invalidat alegeri, au reinstituit președinți demiși de Parlament, au oprit adoptarea unei noi Constituții, au acordat persoanelor homosexuale dreptul de a se căsători și corporațiilor libertate de conștiință religioasă sau au modelat conținutul identității naționale.

În opinia comună, fiind o instanță de judecată, o instituție a sistemului de justiție, Curtea Constituțională nu ar putea face altceva decât să ofere răspunsuri obiective, neutre, imparțiale la chestiuni tehnice, juridice. Curtea nu ar trebui să facă politică. În realitate, Curtea nu poate să nu facă politică, cel puțin nu câtă vreme ia decizii încărcate valoric, cu impact colectiv. Textele constituționale sunt prea vagi și abstracte, mai ales în domeniul drepturilor fundamentale, pentru a-i impune judecătorului constituțional o soluție unică. Caracterul lor imprecis, deși poate fi văzut ca un defect structural inerent, este totodată, social vorbind, expresia unui compromis între diferitele forțe politice care au concurat în momentul constituirii Constituției, compromis care a făcut posibilă în primul rând apariția Constituției. Mai mult, oricât de coerente am vrea să fie, trebuie să admitem că textele constituționale sunt de regulă străbătute de tensiuni interne care permit într-un posibil conflict de valori rezultate complet opuse – din nou, expresia unui compromis dezirabil. Prin urmare, textul (și cu atât mai puțin contextul: istoria, eventualele precedente etc.) nu îl scot complet din ecuație pe judecător, care, ca interpret de text (și de context), rămâne profund implicat și, oricât de radical ar părea, pe deplin suveran în semnificația pe care i-o atribuie. „Aceeași” libertate de conștiință religioasă care le permite tinerilor americani să poarte în școli publice însemne religioase nu le permite însă și tinerilor francezi. „Aceeași” libertate de expresie este văzută în Australia în primul rând ca limitare a puterii iar în Statele Unite ca drept de sine stătător, de aici derivând consecințe cât se poate de diferite(v. „Aceeași” dispoziție constituțională (Amendamentul II al Constituției Statelor Unite) este interpretată în 1936 ca neoferindu-i domnului Miller un drept de a avea arme asupra sa, dar ca oferindu-i un drept de a deține arme acasă domnului Heller în 2008. Cine sunt judecătorii și în ce context spațio-temporal judecă aceștia contează. Predispozițiile lor ideologice, culturale, personale nu pot fi pur și simplu înlăturate printr-un act de voință al acestora din procesul decizional. Nici cel mai bine intenționat și onest judecător din lume nu poate erija bariere mentale pentru a confrunta un text constituțional de pe o poziție neutră, care ar surplomba orice altă situare ideologică, lingvistică, istorică etc. În literatura de specialitate se vorbește despre auto-limitarea judecătorilor, unii autori considerând că aceștia ar trebui să se abțină de la a contura politici publice. Cred că acest concept de auto-limitare este problematic din moment ce, tocmai, judecătorii nu-și pot închide mintea în fața unui text și a unor situații factuale cu specificul lor (de altfel, nota bene: chiar și situațiile în care aparent judecătorii s-au auto-limitat și nu au decis asupra unei chestiuni, lăsând-o pe seama Parlamentului, reprezintă poziționări politice prin legitimarea statu quo-ului; non-intervențiile unei Curți pot fi deci la fel de activiste politic precum intervențiile acesteia).

Politic desigur nu înseamnă arbitrar (judecătorii nu dau cu banul când decid…) sau irațional (deciziile sunt mai bine sau mai puțin bine argumentate dar se înscriu ca regulă generală în sfera rezonabilității…). Politic înseamnă într-o oarecare măsură discreționar, aflat la latitudinea celor care dețin puterea de a decide. Înseamnă să recunoști că preferințele ideologice, morale, filozofice ale acestora, pe scurt viziunea lor despre lume modelează rezultatul a ceea ce în aparență se prezintă drept o chestiune strict tehnică, neinfluențată în vreun fel de altceva decât de argumente juridice. Înseamnă, spre exemplu, să recunoști că o întâmplare din România comunistă a avut, posibil, un rol de jucat într-o caz soluționat de Curtea Supremă a Statelor Unite în 2010(vi. Într-o decizie strânsă, pronunțată cu o majoritate de 5 la 4, Justice Anthony Kennedy – considerat pe bună dreptate cel mai influent om din Statele Unite date fiind poziționările sale ideologice oscilatorii care l-au adus în numeroase cazuri cruciale în situația de a fi cel care a înclinat balanța fie de partea judecătorilor conservatori, fie de partea judecătorilor liberali (în sens nord-american) – reține în Citizens United libertatea de exprimare ca prevalând în fața interesului statului de a reglementa modul de desfășurare a campaniilor electorale și dă astfel câștig de cauză unei organizații non-profit care finanțase și făcuse public un documentar denigrator la adresa lui Hillary Clinton. În diferite ocazii publice, Justice Kennedy a subliniat cât de mult prețuiește libertatea de exprimare făcând trimiteri la cartea lui George Orwell, 1984. În lungul șir de evenimente care probabil i-au determinat atașamentul aparte pentru această valoare se află și povestea judecătorului Alex Kozinski, fost asistent al lui Justice Kennedy. Kozinski, evreu de origine română, pare-se că i-a povestit lui Kennedy o întâmplare din copilăria sa petrecută în anii 1950 la București: asistând la o reuniune la care participa tatăl său, membru al partidului comunist, și văzând în încăpere ziarul „România liberă”, tânărul Kozinski ar fi exclamat „cum este liberă când sunt atâția oameni în închisori!” ceea ce a dus la arestarea tatălui său. Ulterior eliberat, acesta i-ar fi interzis să mai vorbească în public despre chestiunile pe care le aude acasă, o poveste despre cenzură în timpuri autoritare care l-ar fi sensibilizat în mod special pe Justice Kennedy. Prezentate astfel lucrurile, aș putea lăsa impresia că propun o imagine caricaturală a justiției de tipul „contează [pentru rezultatul final al unui litigiu] ce a servit judecătorul la micul-dejun sau ce roman a citit cu o seară înainte”. Intenția mea nu este să afirm că în materie de adjudecare totul e posibil, că un judecător poate face orice, netrebuind decât să își convingă colegii să voteze același „orice” împreună cu el. Tocmai pentru că judecătorii valorizează discreția ce le aparține și este de presupus că doresc să se bucure de ea și pe viitor fără prea multe sau vehemente obiecții, ei vor încerca (ar trebui să încerce) să propună soluții credibile în ochii comunității juriștilor și a publicului larg.

Desigur, rar judecătorii dau în vileag această implicare personală (și aproape niciodată în tradiția juridică căreia aparține și dreptul românesc). Din contră, aceștia recurg la strategii de legitimare menite să mascheze aceste alegeri mai mult sau mai puțin conștiente, dar până la urmă personale. Spre exemplu, din ce în mai des, peste tot în lume, instanțele de judecată naționale fac trimitere la studii comparative („15 țări din Europa consacră …”; „48 de țări din lume au adoptat recent legislație care…”) sau pur și simplu la legislații sau decizii străine pentru a întări forța propriilor decizii. În contextul globalizării, dorința aceasta de a învăța de la altul sau măcar de a privi în ograda altuia este lăudabilă, dar cei care studiază în detaliu fenomenul știu prea bine cât de superficial se fac aceste trimiteri și cât de manipulatorii sunt: vom cita o decizie din Africa de Sud dacă ne convine, ignorând total o alta din Argentina care afirmă exact contrariul sau vom cita o decizie din Portugalia trecând sub tăcere contextul cultural care este total diferit față de cel autohton. Aceste strategii pot fi reconfortante pentru psihicul justițiabilului și chiar al judecătorului (care va deplasa responsabilitatea deciziei de pe umerii săi într-un pretins spațiu aseptic al obiectivității) dar ele nu șterg realitatea empirică a existenței unei zone de discreție.

Politica, acest tip de politică în care puterea se exercită prin alegerea unei soluții din mai multe variante egal rezonabile, fie ele chiar opuse din perspectiva rezultatului, și care caută să își convingă destinatarii de justețea și pertinența alegerii, este prin urmare inerentă actului de aplicare a dreptului. Ea se distinge categoric de politica cotidiană ce ni se înfățișează ad nauseam pe ecranele televizoarelor și care gândește în termeni exclusivi partizani (pe baza celebrei distincții schmittiene prieten/dușman). Totuși unii o contestă pe cea dintâi pe motiv că judecătorii, nefiind aleși, nu se bucură de legitimitatea necesară pentru a lua decizii cu impact colectiv, activismul lor fiind o încălcare a principiului separației puterilor în stat (uneori, se mai aduce în discuție și faptul că judecătorii nu sunt bine plasați să ia astfel de decizii în esență politice deoarece le lipsesc competențele necesare pentru a avea o viziune de ansamblu ce include argumente morale, economice, filozofice, științifice etc; în acest sens, se arată că un judecător nu ar fi cu nimic mai bine poziționat decât un arhitect, istoric sau medic să decidă, de exemplu, dacă eutanasia ar trebui legalizată). Dincolo de faptul că nimeni nu deține o viziune atotcuprinzătoare, că reprezentativitatea unui for ca Parlamentul este în realitate limitată și că politicul se insinuează oricum, fie că vrem fie că nu vrem, în activitățile instanțelor în general și ale Curților Constituționale în particular, nu este așa de evident de ce deciziile judecătorilor nu s-ar putea bucura de legitimitate în absența unui sistem electoral direct. De fapt, asumându-și misiunea de a constrânge excesele majorității și forțând Parlamentele să fie mai democratice în opțiunile lor legislative, curțile pot ajunge ele însele să fie mai democratice decât un for democratic ales(vii (faptul că în general judecătorii răspund revendicărilor cetățenilor prin discursul drepturilor mai bine decât o fac politicienii este de altfel atestat de gradele mari de încredere de care se bucură în mai toate jurisdicțiile). Prin urmare, în societățile (excesiv?) juridificate în care trăim, în care totul se exprimă și trece prin drept, cred că trebuie să acceptăm fără prea multă apăsare că judecătorii contribuie, desigur într-o logică specifică sistemului căruia aparțin, la guvernarea „cetății” nu doar aplicând dreptul ci și creându-l. Ori să creezi reguli pentru societate este un gest politic through and through.

Dacă politicul așa cum l-am descris mai sus intervine inevitabil în demersurile judecătorilor iar societatea și-ar dori să-i țină pe aceștia departe de decizia politică atunci nu ar putea rezulta altceva decât că judecătorii, mai ales cei constituționali, ar trebui să ajungă să judece mai puțin, ceea ce s-ar putea obține în cel puțin două moduri: la nivel social, destul de utopic (sau distopic?), publicul ar putea fi educat să își asume „povara” democrației și deci a negocierilor infinite între particulari despre raportul dintre numeroasele valori care ne ghidează viața, cu alte cuvinte, politica va fi parțial mutată din sălile de judecată în diferite spații deliberative (precum ONG-uri) și chiar pe „stradă” sau în „sufrageria” proprie (John Dewey, de exemplu, este unul dintre filozofii care a pledat pentru o înțelegere a politicului ca interacțiune între indivizi)(viii. La nivel instituțional, poate fi imaginată o reducere a competențelor curților constituționale sau instituirea unor mecanisme de control care să îi permită legislativului să reprogrameze politicul modelat de Curte (acest lucru s-ar putea obține, spre exemplu, prin consacrarea la nivel constituțional a unei proceduri simplificate de revizuire a Constituției care le-ar permite politicienilor să contracareze efectele unei decizii nedorite(ix – NB: România are una dintre cele mai greu amendabile Constituții europene). USR a propus recent suprimarea competenței Curții Constituționale a României de a tranșa conflicte juridice de natură constituțională (atribuție introdusă cu ocazia revizuirii constituționale din 2003). Este adevărat că această competență ridică din start problema independenței judecătorilor în cauzele în care una din părți ar fi autoritatea publică care l-a numit în funcție pe judecător(x. Totuși, cineva trebuie să arbitreze conflictele între interpretările diferite pe care autoritățile publice le oferă Constituției în ceea ce privește competențele lor. Își poate permite România, asemenea Olandei, să funcționeze fără o Curte Constituțională? Care alt actor ar putea oferi garanții de independență superioare Curții Constituționale? În general, o Curte Constituțională este înzestrată de clasa politică cu puteri largi atunci când elitele conducătoare se așteaptă să nu stea prea mult la putere, fiind un mecanism util de a-și constrânge viitorii adversari politici. Corelativ, politicienii își vor dori puteri restrânse ale Curții dacă se așteaptă la o guvernare îndelungată tocmai pentru a nu fi controlați de aceasta. Ironic însă, așa cum o arată exemplele din fostul bloc sovietic, Curțile Constituționale au putut fi dotate pe hârtie cu vaste competențe tocmai pentru că elitele conducătoare se așteptau să rămână cât mai mult la putere și să transforme Curtea în instrument de legitimare a deciziilor lor politice, ceea ce s-a și întâmplat în acest spațiu geo-politic(xi. Prin urmare, chestiunea întinderii competențelor Curții poate fi ridicată dar ea nu ne spune mai nimic sau în orice caz foarte puține despre riscul politizării Curții. O Curte poate ajunge politizată indiferent dacă are competențe mai largi sau mai diminuate. Politizarea se va manifesta în spațiul puterii pe care o deține Curtea, oricât de limitată ar fi această putere.

Curțile Constituționale se comportă politic deci în sensul evocat mai sus, ceea ce nu este în sine o problemă (fiind în orice caz inevitabil), dar ele nu trebuie să sfârșească prin a se lăsa politizate. Politizarea presupune o renunțare la politicul autentic, o trecere dinspre idei, doctrine, principii și forță persuasivă înspre persoane, interesele punctuale ale acestora și forță pură. De aceea, cred eu, mai mult decât designul instituțional al Curții contează calitatea celor care judecă, în concret cât de interesați sunt aceștia să dubleze autoritatea oficială, constituțională, a Curții de o autoritate intelectuală, singura care poate face activitatea Curții demnă de încredere. Inevitabil, situații de graniță vor apărea cu ocazia cărora întrebarea „rezolvarea dată acestui caz ridică semne de întrebare în privința autorității intelectuale a Curții?” va primi răspunsuri diferite. Astfel, interpretat în cheia atașamentului lui Kennedy față de libertatea de exprimare, Citizens Unitedrămâne un caz tipic de politică judiciară relativ necontroversat. Citit ca o decizie partizană, împotriva lui Hillary Clinton, devine un exemplu de justiție politizată, extrem de controversat, din partea unei instanțe care, altfel, se bucură de o autoritate intelectuală ireproșabilă.

Nu am urmărit aici să stabilesc dacă Curtea Constituțională a României se înscrie într-un discurs politic, deci al conflictelor de valori, ceea ce ar fi firesc, sau este politizată și face, așadar, politică de duzină, ceea ce este nefiresc. Am vrut să ofer în schimb un cadru conceptual de dezbatere menit să sublinieze mai ales că 1. judecătorii se bucură în interpretările lor de o marjă semnificativă de discreție pe care niciun aranjament instituțional, oricât de precis, nu o poate înlătura, în acest sens deciziile lor fiind rezultatul unui raționament politic și că 2. această putere, ca orice putere, implică responsabilitate, inclusiv responsabilitatea de a nu instrumentaliza puterea încredințată cedând-o de facto altora, ceea ce revine până la urmă la un act de voință, expresie a unor interacțiuni dintre competențele intelectuale, culturale, morale ale unor oameni concreți. Datoria acestor oameni concreți este de a ne face să avem încredere în ei. Prin urmare, întrebarea mai utilă în acest context nu este dacă Curtea face drept sau politică (acestea nefiind oricum categorii ontologice ce pot fi separate cu ușurință), ci ce fel de drept-politică face: „care sunt consecințele politicii ei?”, „cine beneficiază de pe urma acesteia?”, „cine este dezavantajat?”(xii (analiză pe care oricine ar putea fi îndreptățit să o facă) și, eventual, admit, într-o cheie mai elitistă, „care este anvergura intelectuală a Curții?” (analiză mai degrabă rezervată specialiștilor). Răspunsurile la aceste întrebări ne vor indica dacă avem de-a face cu o Curte „bună” sau „rea” iar nu aprecieri despre caracterul politic al deciziilor sale care este înscris în chiar logica misiunii ei. Într-o contribuție din 2003, reputatul constituționalist Alec Stone Sweet includea Ungaria și Polonia printre țările cu cele mai eficiente Curți constituționale alături de Germania, Africa de Sud și Coreea de Sud(xiii. Astăzi Curțile Constituționale ale Poloniei și Ungariei au fost în mare parte confiscate de clasa politică conducătoare și se află cu siguranță la finalul clasamentului oricărui observator avizat. Ce s-a întâmplat în acești 16 ani nu este o trecere de la un sistem apolitic de justiție constituțională la unul politic ci de la un tip de politică (autentică și dezirabilă) la un alt tip de politică (partizană și blamabilă). Las pe seama cititorilor să aprecieze ce fel de politică face astăzi Curtea Constituțională a României.

NOTE________________

i Se discută despre politizare sau, de multe ori nediferențiat, despre caracterul politic al deciziilor Curții. Scopul acestui articol este mai ales acela de a introduce o distincție între cele două care ar fi, cred, utilă, dezbaterii.

ii Kopecky, Petr și Cas Mudde (coord.), Uncivil society? Contentious politics in post-communist Europe, Londra, Routledge, 2003.

iii Dacă la început de secol XX, stânga politică europeană era extrem de reticentă față de introducerea unui model de protecție a Constituției similar celui american, în care orice judecător poate controla legislativul, pentru că se temeau în esență că acest control va veni la pachet cu ideologia laissez-faire pe care o promovau în acea perioadă judecătorii americani, după al Doilea război mondial modelul difuz de protecție a valorilor constituționale cu greu ar mai fi putut constitui o opțiune câtă vreme curțile obișnuite și-au dovedit limitele în a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor în regimuri totalitare.

iv A se vedea Ran Hirschl, Towards Juristocracy: The Origins and Consequences of the New Constitutionalism, Cambridge (MA), Harvard University Press, 2004; Alec Stone Sweet, Governing with Judges: Constitutional Politics in Europe,Oxford University Press, 2000.

v Cheryl Saunders, „The Use and Misuse of Comparative Constitutional Law”, 13 Ind. J. Global Legal Stud. 37 (2006).

vi Citizens United vs. Federal Election Commission, 558 U.S. 310 (2010). A se vedea episodul „Citizens United” din podcastul More Perfect, disponibil la https://www.wnycstudios.org/story/citizens-united [accesat la data de 2 mai 2019].

vii Kim Lane Scheppele, „Democracy by Judiciary (Or Why Courts Can Sometimes Be More Democratic than Parliaments)”, în Wojciech Sadurski, Martin Krygier și Adam Czarnota (coord.), Rethinking the Rule of Law in Post Communist Europe: Past Legacies, Institutional Innovations, and Constitutional Discourses, 2005.

viii A se vedea John Dewey, The Public and Its Problems, în The Later Works of John Dewey, 1925-27, vol. II, Jo Ann Boydston (editor), Carbondale, Southern Illinois University Press. Deși din motive ce țin parcursul meu intelectual tind să empatizez cu această înțelegere a politicului ca dialog permanent între indivizi obișnuiți în scopul de a se înțelege unii pe alții, îi pot înțelege pe cei care susțin că această versiune a politicului, care caută mereu să îl înțeleagă pe celălalt, este extenuantă. Societatea are nevoie și de alienare, de o înstrăinare între indivizi, de un spațiu, tocmai, al neînțelegerii. Politețea – formă de alienare, căci presupune respect față de celălalt fără neapărat să-l înțeleg sau chiar dacă îl înțeleg dar nu sunt de acord cu el – ar fi suficientă pentru o viață în comun decentă. Pentru o astfel de opinie, a se vedea Slavoj Zizek, „What Does It Mean to Be a Great Thinker Today?”,Institute for Human Sciences, Vienna, 2015, disponibil lahttps://www.youtube.com/watch?v=-MoLdQA7aSg [accesat la data de 2 mai 2019].

ix A se vedea Bogdan Iancu, „Law/politics distinctions – The elusive reference points”, în The law/politics distinction in contemporary public law adjudication, Bogdan Iancu (coord.), Eleven International Publishing, Haga, 2009.

x A se vedea Valentin Constantin, „Cine ar trebui să reprezinte, totuși, Rom[â]nia la Consiliul European?”, în Id., Câteva incertitudini și efectivități, Universul Juridic, București, 2014, p. 120.

xi A se vedea Armen Mazmanyan, „Judicialization of politics: The post-Soviet way”, în (2015) International Journal of Constitutional Law 13: 200.

xii A se vedea Moeen Cheema, „The ‘Chaudhry Court’: Deconstructing the ‘Judicialization of Politics’ in Pakistan”, (2016) Washington International Law Journal 25: 447-487.

xiii(# Alec Stone Sweet, „Constitutional Courts”, în The Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law, Michel Rosenfeld și András Sajó (coord.), Oxford, Oxford University Press, 2013.

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Nu am cunoscuti in drept si de aceea scuzati-ma ca profit de ocazie ca sa pun o intrebare la o chestiune care ma arde. Cazul demiterii abusive si discretionare a Codrutei Kovesi de catre Ministrul Justitiei. CC nu trebuie tocmai sa apere principiul separarii puterilor in stat menit sa limiteze abuzurile de putere?

    • Tocmai pentru ca nu ai „cunoscuti in drept” si nici cunostiinte juridice, nu ar trebui sa afirmi ca LCK a fost deemisa „abuziv si discretionar”.
      Imoral. poate, dar legal.
      Altfel il incluzi la „abuziv si discretionar” si pe Presedinte..

    • Banuiesc ca e o intrebare retorica, stiti deja raspunsul. Aveti dreptate, CCR trebuie sa apere democratia, mai ales in conditiile in care Constitutia e un pic neclara. CCR trebuie sa dea o interpretare in lumina democratiei si nu pe baza dorintei politice.

      Ce spune Constitutia despre „procurorul este sub autoritatea ministrului justiției” trebuie interpretat in sensul ca ministrul justitiei este un administrator si vegheaza la bunul mers al sistemului, nu este stapanul care taie si da ordine in dosare si pedepseste cand nu ii convine ceva. Ministrul Justitiei are un rol managerial-administrativ. Asa trebuia interpretat aliniatul din Constitutie.

      Prin interpretarea data, CCR si-a depasit rolul de magistrat aparator al democratiei. Si din faptul ca si-a arogat ne-constitutional rolul de echivalentul unei Curti Supreme de justitie, permitandu-si sa schimbe Republica semi-prezidentiala intr-una Parlamentara, face din CCR un paria.

      Ce sa mai vorbim de nerespectare unei hotarari definitive a justitiei (vezi declasificarea deciziilor, nici pana azi aplicata).

    • Doar acel caz? În mai multe cazuri, deciziile Curții așa-zis Constituționale au mers împotriva spiritului și literei legii – pentru că pot; nu există o curte superioară de apel.
      CCR a devenit CC al PCR-FSN-PDSR-PSD!

    • Si inca o intrebare – Domnul Daniel Morar mai poate functiona ca judecator la CCR acum cand a iesit la iveala ca a fost numit acolo de Preedintele PETROV ?

      • Rostul CCR , in cazul soliciatarii de cei indreptati s-o faca , este sa constate daca o lege adoptata este conforma cu constitutia , in caz contrar s-o retrimita in parlament cu comentariile referitoare la neconstitutionalitate, atat, nici mai mult si nici mai putin.
        Nu este de datoria CCR sa dea solutii, nici termene asa cum nu intra in atributiile ei comentarea legilor in afara cadrului constititional.

    • „CC nu trebuie tocmai sa apere principiul separarii puterilor in stat menit sa limiteze abuzurile de putere?”

      Nope!

      Tote ceea ce trebuie să facă este să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată. Dar, pentru că în mod susținut își încalcă atribuțiile, și pentru că „Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. Competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.”, după cum se poate citi pe site-ul propriu, am ajuns să credem că CCR se poate pronunța asupra a orice, inclusiv cu privire la câtă sare se pune la murături.

      Schimbarea formei de guvernământ a României din republică semi-prezidențială în republică parlamentară, chiar dacă Președintele Republicii nu este ales de către parlament, dar nu mai are puterea care să funcționeze în sistem „checks and balances”, ori plasarea justiției sub control politic, desființând princiupiile statului de drept care includ independența justiției, este rezultatul subordonării Curții Constituționale a României unui grup infracțional organizat.

      • Presupunand ca Parlamentul voteaza un sistem prin care un partid poate conduce de unul singur, indiferent de rezultatele votului, ceea ce nu ar fi anti-constitutional daca, de exemplu, se adopta sistemul prin care voturile care sunt sub pragul primului clasat sunt atribuite automat acestuia. ajungand astfel la un Parlament cu un singur partid – ei bine, ce ar decide CCR atunci?

        Manipularea Consittutiei cand ai majoritatea in Parlament nu e o chestiune imposibila.

        Hai sa mai dam un exemplu: daca la europarlamentare ieste PNL pe primul loc si PSD reclama nereguli si cere refacerea votului, cum va fi? Uite ca in Turcia s-a putut.

        MMM

        Statul este emanatia cetatenilr sau (are @Kurt un post dezvoltat pe tema asta), dar este imperios necesar ca „emanatia” sa fie continua. Adica nu merge cu „trage si uita!”. CCR nu e un sistem inteligent de ghidare a rachetelor. :-)).

        Cred ca ar fi cazul sa subliniem ca nu exista garantii externe pentru o democratie sanatoasa si pentru economia de piata. UE, SUA, CCR, Presedintele Romaniei, Papa de la Roma – toti sunt doar pentru „reglaje fine”. Raspunderea pentru derapajele majore o poarta Ion, Ghoerigne, Vasile, Maricica, Ionica, Gherghina :-)).

        Spun asta pentru ca am senzatia ca multi cred ca democratia romaneasca este suficient de matura sa se apere si fara participare la vot. Nu-i asa! CCR nu va inlocui votul. Daca romanii voteaza reintoarcerea la comunism (pentru ca asta inseaman pe scurt un vot pentru PSD, care nu mai e demult un partid social-democrat), atunci vom avea comunism! Nu ne va apara CCR de asta. In acel moment va apara o constitutie comunista.

        • „Daca romanii voteaza reintoarcerea la comunism (pentru ca asta inseaman pe scurt un vot pentru PSD…”

          Exemplele oferite de dumneavoastră sunt extreme, dar da, cred că aveți dreptate, democrația este în mod determinant dependentă de efortul cetățenilor de a o păstra. Nici cele mai consolidate democrații nu sunt „cetăți inexpugnabile”, ci au nevie permanentă de apărare (a se vedea Franța Olanda, Austria, Germania etc., unde partide extremiste își fac loc tot mai mult în prim-planul scenei politice). În România, însă, spiritul civic probabil că încă nu este îndeajuns de puternic.

          Dar, PSD nu îndreaptă România spre comunism și nici nu cred că se dorește asta, ci către o formă de autoritarism. Într-adevăr, comunismul este o formă de guvernare autoritară, dar nu orice guvernare autoritară este comunistă! Guvernările cleptocrate doresc păstrarea accesului la resursele pe care le oferă economiile de piață și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, înă își propun să extragă resurse permanent din averea publică, în folosul lro și al apropiaților lor.

          Pe scurt, prin capturarea instituțiilor legitim/democratice ale statului cleptocrația a instituit un stat de tip mafiot, nu comunist, chiar dacă cele două forme de guvernare au drept caracteristici comune deținerea puterii de către un grup restrâns de indivizi, nomenclatura comunistă și, respectiv, oligarhia.

          • Comunismul nu mai e ce a fost :-).

            Dupa parerea mea, in forma sa pura probabil ca doar URSS pe vremea lui Lenin a existat.

            Cleptocratia are nevoie de o doctrina, nu are cum sa mentina captura statuluji doar prin sistemul de privilegii. Acesta are limitele sale.

            Orice politica se intemeiaza pe un set de valori, chiar daca conglomeratul respectiv este unul de unb sincretism feroce si barbar. Insa, mult mai la indemana este sa prelucrezi si sa adaptezi ceea ce exista. Ori, cea mai apropiata ideologie este cea comunista. Sigur, adusa la zi, adaptata. Ce este altceva wageledgrowth decat latura economica a neo-comunismului romanesc?

            Puse cap la cap declaratiile si deciziile din ultimul an creioneaza national-socialsimul. Sigur, e timid. Sigur, nimeni nu este ridicat noaptea de acasa sau atacat pe strada de gari in kaki. Dar atunci cand mita+ convingerea isi vor atinge limitele, ce face orice dictator? De fapt, orice conducere autoritara?

            Nici comunistii romani nu se mai sprijineau pe cartile clasice in ultima perioada inainte de 1989. Aparuse „Socialismul stiintific” – avea la baza marxismul, sigur. Dar nu se identifica cu acesta.

            Eu insist asupra coordonatei ideologice, pentru ca ea are potentialul de a transforma accidentul cleptocrat in regim cleptocrat. E nevoie de convingere, nu doar de mita electorala, pentru a face un regim cleptocrat sa reziste suficient in timp.

            7 capete:
            1) ideologie
            2) sistem de privilegii pentru membri si simpatizanti
            3) supunerea justitiei
            4) terorizarea adversarului
            5) recompensa fortei armate
            6) supunerea presei
            7) subjugarea de ctre stat a educatiei (statul inlocuieste familia in educatia valorilor)

            Pentru conducatorul autoritar, care de fapt garanteaza tot acest sistem, este ensentiala distrugerea din fasa a oricarui fractionism. Fractionismul apare ca rezultat al luptei interne pentru putere, lupii tineri sar la beregata celor batrani (ma pot lauda ca am prevazut secesiunea lui Ponta si scndalurile cu premierii cu mult timp inante sa se produca, bazandu-ma pe acest fractionism propriu partidelor bolsevice).

            Conducatorul asigura decizia rapida, acest lucru este esential pentru supravietuirea sistemului. Cu un sistem democratic, cu organisme comune, decizia s-ar lua mult mai incet iar gestiunea timpului este cruciala pentru regimul autoritar („Cine stapaneste timpul, castiga batalia!”)

            Cand balaurului i-au crescut toate cele aceste 7 capete, greu il mai invingi. Dar ca sa spargi un ou de balaur nu-ti trebuie decat o piatra ceva mai mare :-)

          • „Comunismul nu mai e ce a fost :-).”

            Dap!
            Dar, nu vă supărați, vă rog, întrucâtva amestecați unele lucruri …

            „Wage led growth” este inspirată de teoria keynesiană „demand led growth” și e folosită ca pretext de populiști de toate culorile pentru a justifica „generozitatea” cu ajutorul căreia obțin voturi. După cum a demonstrat istoria, stimularea creșterii agregate este funcțională pe termen scurt ca impuls pentru creșterea economică, în urma unor evenimente care conduc la scăderea consumului (război, cataclisme) și doar însoțită de investiții.

            Simplificând mult… „Doctrina” guvernărilor cleptocrate este derivată din principiul „un grup relativ restrâns de persoane capturează instituțiile statului cu scopul de a extrage pe termen lung resurse din averea publică și a le trece fraudulos în proprietatea privată a lor și a apropiaților lor”.

            Pentru a putea produce resursele, economiile din guvernările cleptocrate trebuie să fie deschise, de piață, bazate pe proprietatea privată. Ele au într-adevăr o eficiență mai redusă decât cele din democrațiile reale, din cauză că sunt parazitate. Economiile socialiste, în schimb, sunt principial falimentare, adică ineficiente structural, și se bazează pe proprietatea socialistă/comună (în mare parte de stat, ori cooperatistă).

            Atunci când cetățenii doresc reformarea sistemului pentru a-i eficientiza funcționarea, cleptocrația are două alternative, să permită procesul, ceea ce înseamnă restrângerea ei, ori să-l stăvilească prin sporirea autorității. Cleptocrația se autoconservă și este expansivă, preferând o guvernare autoritaristă, iliberală, în locul reformelor sociale liberale, ceea ce pe termen lung duce probabil la conflicte sociale.

  2. În foarte multe cazuri, noi, românii, inventăm roata. Nu ne punem nici măcar întrebări de bun simț: cum este la alții? de ce este așa? cum au depășit alții probleme precum cele cu care ne confruntăm? Ciudat că în domeniul organizării și practicării democrației nu ne prea place plagiatul! Sau, cel puțin, copierea occidentalilor. Nu ne place nici să furăm din experiența lor. Noi cei care pe plan local …

  3. „această putere, ca orice putere, implică responsabilitate, inclusiv responsabilitatea de a nu instrumentaliza puterea încredințată cedând-o de facto altora, ceea ce revine până la urmă la un act de voință, expresie a unor interacțiuni […]“

    Poate aveți amabilitatea să vă exprimați cu privire la puterea legislativă vizavi de procedurile de „dezlegări de drept” incl. zisul recurs in interesul legii (trecând dincolo de exprimările cel puțin samavolnice în l. română, de pildă cum ar putea legea să aibă interese??)

  4. Inainte de toate si primul pas catre depolitizarea CCR romanesti ar fi , mutarea acesteia cat mai departe de Bucuresti, la Iasi , Cluj, Timisoara sau Oradea.
    Cum poate functiona CCR usa in usa cu parlamentul, sub acelasi acoperis cu cei pe care ar trebui sa.i amendeze ? la o cafeluta in restauratul parlamentului se rezolva multe.
    Dupa acesta masura pragamatica si strict organizatorica putem incepe discutia despre rolul curtii.

  5. „…discuții despre remedierea „politizării” Curții Constituționale a României”

    Dacă vorbim despre remediere, se înțelege că deja ceva a fost stricat. Despre stricăciunile în Justiție s-a scris atât de mult, încât eu îndrăznesc să mă opresc doar asupra căldurii cu care dl T Toader a fost primit de colegi, de subalterni și de studenți în funcția de rector al Universității A I Cuza din Iași, deși cel puțin din motivarea cererii de revocare a procurorului șef DNA, LC Kovesi s-a văzut extrem de clar care este valoare de jurist a domniei-sale. Eu, spre exemplu, nu l-aș angaja să mă consilieze nici măcar într-un proces de divorț, doamne-ferește zic. Este prin urmare necesară o remediere…

    CCR, formată din „judecători”, nu este însă parte a puterii judecătorești. „Relevanța” în spațiul public este nu semn de consolidare a democrației, ci, mă tem că dimpotrivă, este efectul degradării democrației românești. Iar în privința involuției rapoartele specialiștilor interni și europeni conțin argumente relevante.

    Decizii CCR care încalcă proprii decizii anterioare, decizii CCR care încalcă însăși Constituția, acțiuni de legiferare ale CCR, toate acestea indică o scădere a calității membrilor CCR, aservirea politică a instituției și degradarea democrației în România.

    Calitatea democrației și respectarea principiilor statului de drept au scăzut atât de mult în România încât revendicările pozitive au devenit futile (a se vedea cererea pentru construirea unor drumuri, banale în Europa, ignorate în România). Cetățenii au ajuns să ceară lucruri elementare, precum respectarea normelor sociale de bază. Dacă autoarea textului le consideră negative, în fond sunt cerințele minime pentru funcționarea unui stat, în condițiile în care puterea a fost preluată după 1990 de persoane aflate în rândul al doilea al Securității și PCR, formând o cleptocrație care s-a consolidat treptat până astăzi. CCR este, la fel ca celelalte instituții ale statului, capturată, într-o arhitectură de tip mafiot.

    A confunda (voit sau nu) „juristocrația” , asimilabilă cu ceea ce Președintele D Trump numește uneori „state within a state”, cu cleptocrația, este o imensă eroare. În context, poate fi discutată din perspectivă filozofică, spre exemplu, atitudinea celor care nu sunt entuziasmați de reluarea alegerilor pentru primăria Istanbulului. Ori veșnica și „constituționala” realegere a Președintelui V Putin. Dacă lăsăm puțin ipocrizia deoparte, este evident că CCR a devenit un instrument aflat la dispoziția cleptocraților, la fel precum structura de parchet separată, creată pentru investigarea infracțiunilor comise de judecători și procurori.

    • Romania nu este un stat de drept. Mimeaza asta, dar nu e.

      Legaturile sociale fundamentale, tesatura sociala, legaturile dintre generatii, familia – toate au fost zdrobite in ultimii 10 ani. Orice societate are nevoie de recompense si consecinte negative, dupa cum cetatenii sai se comporta in viata.

      Aceasta relatie fundamental nu mai exista. Parintii si bunicii nu mai gandesc pentru copiii si nepoti, asa cum ar face-o intr-o societate solida, copiii si tinerii nu se mai gndesc sa-si implineasca visele in Romania, ci cum sa plece din tara sau cum sa fie angajati pe bani multi la stat.

      Sistemul de drept care reflecta societatea arata asa. Romania nu e stat de drept.

      • @ Dedalus (11/05/2019 la 13:33 )

        In Canada, parintii nu mai au obligatii sa-si mai sustina material copii daca au implinit 16 ani si nu mai urmeaza liceul.

        Daca doresc sa urmeze o facultate pot sa imprumute bani de la banca (cu garantie guvenamentala) si din „part-time jobs” se intretin si-si platesc taxe de scolarizare la colegiu/facultate.

        In mod reciproc, copii nu au obligatii fata de parintii lor (fie si pensionari).

        Nici vorba de implinirea viselor in tara sau sa nu plece la o alta firma chiar din alta tara unde este platit mult mai bine, ca nu-i asa si-a platit singur studiile (nu ca in Romania unde studiile universitare sunt gratuite).

        Desigur oricine aspira – si aici – tara sa fie angajat „pe bani multi la stat”.

        Deci, in capitlismul de aici „Legaturile sociale fundamentale, tesatura sociala, legaturile dintre generatii, familia” sunt „zdrobite” de multi (avantaj Romania ” in ultimii 10 ani”.

        Si cu toate acestea nu se spune spune ca aceasta tara nu este un stat de drept.

        • Tesatura sociala e una, legislata e altceva. Sunt doua lucruri complet diferite.

          Legislatia are foarte putina relevanta (daca are) in ce priveste tesatura sociala. Sigur, o reflecta intr-o anumita masura, dar este extrem de complicat (sau eu unul cel putin ma abtin) de utilizat leigislatia pentru a trage concuzii cu privire la relatiile sociale dintre generatii. Presune cunoasterea intregului sistem de drept, iar in cazul Canadei e si mai dificil.

          Ca sa analizam acest lucru in Canada avem nevoie de studii sociologice, nu de drept comparat.

          Ceea ce eu am afirmat pentru Romania deriva nu doar din observatii proprii, ci si din studii sociologice (unul a fost publicat pe Contributors acum un an cred).

          MMMM

          Simplificand, atunci cand iei o decizie in familia cu copii, in mod traditional trebuie sa o iei in considerarea interesului copiilor. Exista 2 tipuri de derive: cea etatista, in care se transfera statului raspunderea si cea de disolutie, in care decizia ignora raspunderea pentru copii.

          Sigur, pot fi combinate.

          • @ Dedalus (13/05/2019 la 11:34)

            In postarea dvs (la care eu am comentat) ati afirmat ca Romania nu este stat de drept.

            Dar nu e mai usor si eficient sa studiezi si eventual sa implementezi un sistem de drept existent si testat (care e perfectibil) ?

            Desigur asta ” Presupune cunoasterea intregului sistem de drept, iar in cazul Canadei e si mai dificil.”. Poate fi oricare de la o alta tara democratica.

            Cei care au emigrat s-au integrat in sistemul social si legal din tara de adoptie (n-au avut alternativa); aceste realitati nu ai cum sa le stii decat daca le-ai trait zi de zi si nu din ziare, filme etc.

            Traind intr-un stat de drept multi ani, se formeaza niste retineri cu privire la reintoarcea in tara si datorita tendintei romaneasti de a „inventa roata” (de exemplu: statul de drept romanesc original).

            Va asigur ca exista studii sociologice si in Canada chiar daca niciunul n-a fost publicat pe Contributors……..Asta apropo de

            „Ca sa analizam acest lucru in Canada avem nevoie de studii sociologice, nu de drept comparat.
            Ceea ce eu am afirmat pentru Romania deriva nu doar din observatii proprii, ci si din studii sociologice (unul a fost publicat pe Contributors acum un an cred).”

            Iar in ultimul pargraf spuneti „Simplificand, atunci cand iei o decizie in familia cu copii,…………. ……..Exista 2 tipuri de derive: ………….Sigur, pot fi combinate.”

            Le-ati simplificat pana le-ati combinat !

            Avem idei si experiente diferite.
            Multumesc de atentie.

  6. Amintesc de paradoxonul Böckenförde, fost judecător la Bundesverfassungsgericht Karlruhe: metntalitatea locuitorilor crează statul și invers statul influențează societatea civică.

    ..”.. Von Böckenförde wurde das Problem aufgeworfen:
    „Der freiheitliche, säkularisierte Staat lebt von Voraussetzungen, die er selbst nicht garantieren kann. Das ist das große Wagnis, das er, um der Freiheit willen, eingegangen ist. Als freiheitlicher Staat kann er einerseits nur bestehen, wenn sich die Freiheit, die er seinen Bürgern gewährt, von innen her, aus der moralischen Substanz des einzelnen und der Homogenität der Gesellschaft, reguliert. Anderseits kann er diese inneren Regulierungskräfte nicht von sich aus, das heißt mit den Mitteln des Rechtszwanges und autoritativen Gebots zu garantieren suchen, ohne seine Freiheitlichkeit aufzugeben und – auf säkularisierter Ebene – in jenen Totalitätsanspruch zurückzufallen, aus dem er in den konfessionellen Bürgerkriegen herausgeführt hat.“
    – ERNST-WOLFGANG BÖCKENFÖRDE: Staat, Gesellschaft, Freiheit. 1976, S. 60. … „….

    ”… Desigur, rar judecătorii dau în vileag această implicare personală …”

    Cum traiectoria parcursă de societățile civice în dealungel secolelor în statele partenere UE.27, azi reprezentați la Sibiu de șefii de stat, e foarte diferită, nu numai după 1945 în est și vest, prefer date mai concrete decât practica generației „ședințe” care continuă cu „hârtii”, vorbe multe, teorii. Care sunt figurile din secolul lăudat cu gălăgie MARE în România în domeniul juridic- constituțional? Cine și ce a influențat justitia și curtea supremă în perioadele de tranziție, multe și foarte diferite ale secolului trecut?

    …”… Im Feudalismus regierte der König als Souverän von „Gottes Gnaden“, die Legitimität seiner Herrschaft wurde also transzendent begründet. In der Republik gibt es keine allgemein gültige Definition des Souveräns, in der Theorie ist das Volk Inhaber der Souveränität (→ Volkssouveränität). Doch je nach Verfassung delegiert das Volk mehr oder weniger große Teile der Souveränität bzw. Staatsgewalt an Staatsoberhäupter und Parlamente. In der Wahlberichterstattung finden sich beispielsweise Formulierungen wie „der Souverän hat entschieden“. Das Böckenförde-Diktum gibt einen Hinweis darauf, dass in einer Demokratie die Legitimierung der Herrschaft im Gegensatz zum Absolutismus „von unten“ geschieht. Während der absolutistische Staat seine Bürger zur Loyalität zwingen und somit die Voraussetzungen seiner Herrschaft selbst schaffen kann, ist der demokratische Staat auf die demokratische Gesinnung seiner Bürger angewiesen, die er nicht erzwingen kann.
    Das führt zu Schwierigkeiten bei der Lösung der Frage, wie eine demokratisch verfasste Gesellschaft ihren Fortbestand sichern und sich gegen Gefahr schützen kann. Böckenförde macht auf das Paradoxon aufmerksam, dass der Staat bei dem Versuch, die Demokratie mit „den Mitteln des Rechtszwanges und autoritativen Gebots“ zu verteidigen, selbst zur Diktatur wird, weil er sich damit über das „Volk als Souverän“ stellen würde…. 2010 präzisiert Böckenförde es wie folgt: „Vom Staat her gedacht, braucht die freiheitliche Ordnung ein verbindendes Ethos, eine Art „Gemeinsinn“ bei denen, die in diesem Staat leben. Die Frage ist dann: Woraus speist sich dieses Ethos, das vom Staat weder erzwungen noch hoheitlich durchgesetzt werden kann? Man kann sagen: zunächst von der gelebten Kultur. Aber was sind die Faktoren und Elemente dieser Kultur? Da sind wir dann in der Tat bei Quellen wie Christentum, Aufklärung und Humanismus. Aber nicht automatisch bei jeder Religion.“
    Eine säkulare Version dieser Gedanken findet sich schon bei Aristoteles: dass die Tugend eines Staates sich auf die Tugend der Bürger gründe und dass diese auf deren Anlage, Gewöhnung und vernünftiger Einsicht beruhe – was auch in der Volksweisheit steckt, dass jedes Volk die Regierung habe, die es verdient. Daher erscheint politische (Charakter-)Bildung als Existenzbedingung und deshalb auch als wesentliche – freilich institutionell schwer zu gewährleistende – Aufgabe guter staatlicher Ordnung. … „…..

    Pentru secolul mult lăudat în România cred că predomină atacul statului, al partidelor prin intermediul puterii statului, asupra locuitorilor. Cele mai garve daune sunt produse în cei 40/45 de ani de dictatură naționalcomunistă (mai ales în ultima perioadă Națiunea ceaușistă 1965-1989, atomizarea societății civice, omul nou comunist).

    Atacurile încep 1923 cu constituția etno- naționalistă (reforma agrară e un jaf MARE, expropierea pământului comunitar săsesc- bisericesc, e un conflict nerezolvat și terminat cu eliminarea totală a comunității săsești din Siebenbürgen). Mă refer la „epurarea etnică” ca țel de stat și ca practică de guvern dâmbovițean 1941- 1989 (eliminarea minoritarilor, evrei, sași, șvabi, etc, peste un milion de cetățeni). Trebuie o „teorie” pentru un țel de stat cu o practică de „guverne autohtone specifice”? Mai sunt întrebări în direcția valoarea constituției, curtea supremă 1939- 1989, deci în 50 de ani de dictatură autohtonă specifică? Despre ce e vorba aici?

    Mai grav e cea ce s-a întâmplat (violență, minciună, hoție) de la mineriade până azi sub lumina libertății 1990- 2007-2019.

    …”… Montenbruck führt, wenngleich durchaus im Sinne von Böckenfördes Einforderung eines „verbindenden Ethos”, den westlich-säkularen Gedanken der Zivilreligion ein, der alt ist und auf Rousseaus Idee von der „Bürgerlichen Religion” zurückgeht: „Die „Lösung“ dieses Dilemmas kann nur auf einer noch höheren Ebene, etwa derjenigen der Präambeln stattfinden. Das Volk muss jenseits des Staates eine eigene „Ersatzreligion der verinnerlichten Werte und Prinzipien“ schaffen, denen es sich dann unterwerfen muss. Über jene verfügen die Völker, wie es die Präambeln ihrer Verfassungen etc. belegen. Nur bereitet es ihnen verständlicherweise Mühe, nun doch auch wieder von einer Religion zu sprechen, und sei es auch nur von einer Zivilreligion.”… „….

    Statul nu poate impune prin puterea legii cea ce trebuie rezolvat de societatea civică, fără să devină dictatorial- autocrat (Rusia, Turcia, Polonia, Ungaria, Iran, Venezuela, etc). Cetățenii trebuie să creeze dincolo de stat acele „principii normative” pe care le acceptă și cărora se supun.

    România a acceptat, a preluat la aderarea 2007 la UE prin tartat de stat „principiile normative” UE. Au vreo importanță în realitatea românească de azi în momentul „istoric prielnic” de la 9 Mai la Sibiu sau în textul autoarei?

  7. Am si eu o intrebare (ca MIHAI 2): E adevarat ca Daniel Morar a fost numit la Curtea Constitutionala de „Preedintele PETROV” ?

        • Aveti dreptate: Basescu este jos, chiar foarte jos cu cea fost el candva, de ce or fi continand cu Jos B…… O explicatie ar fi ca nu a iesit in „plina glorie” cum o fac altii si continua sa creada ca este „unicul”.

  8. Imi permit sa nu fiu de acord ca „non-intervențiile unei Curți pot fi deci la fel de activiste politic precum intervențiile acesteia”. A lasa o decizie pe seama Parlamentului nu inseamna legitimarea status quo-ului, ci recunoasterea ca schimbarea acestui status quo nu este de competenta justitiei. Staus quo-ul casatoriei n-a fost legitimat nici in Marea Britanie si atatea alte tari, nici in Irlanda, nici in Romania, prin ne-pronuntarea curtilor supreme. Dar si mai fundamental, pentru a pastra status quo-ul nu este nevoie de activism, ci doar pentru a-l schimba. Non-interventia unei curti nu poate reprezenta activism politic, ci doar interventia pentru schimbarea status-quo-ului.
    Despre ravagiile juristocratiei a vorbit elocvent Antonin Scalia, regretatul judecator constitutional al SUA.

    https://www.youtube.com/watch?v=TRS-jdgHok4

    Referitor la comentariile despre situatia din Polonia, mi-e teama ca politizarea iese la iveala in astfel de comentarii.

    • „A lasa o decizie pe seama Parlamentului nu inseamna legitimarea status quo-ului, ci recunoasterea ca schimbarea acestui status quo nu este de competenta justitiei.”

      Nu neaparat. In democratii, compozitia Parlamentului e variabila in functie de circumstante (rezultatul alegerilor, aliante intre partide etc.). A lasa o decizie pe seama Parlamentului poate insemna validarea unei conjuncturi politice care determina status quo-ul politic la un moment dat. De exemplu, un partid care e ales pe o platforma sociala, devine ulterior activist in domeniul restrangerii drepturilor fundamentale sau a reformarii sistemului de justitie in detrimentul constitutiei. Curtile supreme sau constitutionale ar avea competente, dar evita sa si le exercite din diverse motive (afinitati personale sau ideologice, complicitati etc), caz in care curtile fac, efectiv, activism.

      • Da, doar ca in cazul asta parlamentul activeaza pentru schimbarea status quo-ului, iar curtea constitutionala delibereaza pentru a-l pastra

    • O sa merg chiar mai departe: Rolul de a stabili un status- quo revine constitutiei. Rolul de a-l schimba revine poporului suveran, fie in mod direct, fie prin reprrezentanti alesi, fie in cadrul permis de constitutie, fie prin schimbarea ei. In masura in care o curte constitutionala schimba status-quo, actioneaza anticonstitutional.

    • O.K:
      Dar, mă iertați, problema nu era că cei mai mulți dintre cititori, ori membrii coaliției de guvernare PSD-ALDE-UDMR, nu ar putea apela la literatură ori la specialiști în drept constituțional și nu ar fi capabili să priceapă care-i treaba cu Constituția.

      NU, nici vorbă. ei pricep foarte bine.
      Guvernarea cleptocrată, cea care a capturat instituțiile legitime ale statului, are nevoie pentru a se menține la putere de interpretarea Constituției în favoarea sa. Prin urmare, și-au subordonat politic Justiția și Curtea Constituțională a României. Au folosit pentru asta inclusiv persoane șantajabile, precum C Deliorga, apropiat al d-nei Florea de la SS, fost cercetat penal.

      • Un individ sau cativa indivizi santajabili nu explica deloc ceea ce se intampla. Eu incerc sa inteleg cum este posibil ca un om si un grup sa elimine principiul separarii puterilor in stat si sa preia puterea absoluta in Romania, in ziua de astazi dar nu am timp liber.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandra Mercescu
Alexandra Mercescu
Alexandra Mercescu și-a obținut doctoratul în 2016 în drept comparat la Sorbona, în Paris, universitate în cadrul căreia a absolvit și masteratul „Globalizare și pluralism juridic”. În prezent, este asistent de cercetare la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara, cercetător afiliat al Centre for Legal Education and Social Theory (CLEST - Universitatea Wroclaw din Polonia) și avocat în Baroul Timiș. Teza sa de doctorat, Pour une comparaison des droits indisciplinée, distinsă cu premiul I al Centre français de droit comparé, a apărut în 2018 la editura elvețiană Helbing Lichtenhahn în colecția „Grundlegendes Recht”. De asemenea, este co-autoarea volumului O scurtă introducere în drept publicat în 2019 la Humanitas iar în prezent lucrează cu doi profesori din Marea Britanie la Rethinking Comparative Law, cartea ce se va publica la editura Edward Elgar. Printre principalele sale interese de cercetare se numără teoria comparației drepturilor, epistemologia juridică, analiza economică a dreptului și educația juridică. În acest ultim domeniu, Alexandra a coordonat sub egida CLEST un studiu empiric în cinci țări din Europa Centrală și de Est despre percepția studenților la drept asupra învățământului juridic, rezultate ce vor fi postate în open access în cursul acestui anTeza sa de doctorat, Pour une comparaison des droits indisciplinée, distinsă cu premiul I al Centre français de droit comparé, urmează să apară anul acesta la editura elvețiană Helbing Lichetenhahn în colecția „Grundlegendes Recht”. De asemenea, este co-autoarea (împreună cu Raluca Bercea) a unei introduceri critice în drept ce se va publica în 2019 la editura Humanitas.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro