duminică, decembrie 4, 2022

Jurnal de cărți

Un vârf de lance în Shakespearland

Întoarcerea la marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian  este varianta updată în limba română a monografiei The Shakespeare Canon Revisited apărută în englezește în anul 2005 la Editura Niculescu. Monografie care, la rându-i, a fost o insolită, surprinzătoare și , după părerea mea, și cum nu se poate mai valoroasă, aș îndrăzni să spun chiar exemplară, teză de doctorat.  Pe care în toamna anului 2004 George Volceanov a susținut-o la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Voi încerca să demonstrez mai la vale de ce socotesc teza parcursă, cum spuneam, sub formă de palimpsest (spun asta fiindcă ea este drastic și lăudabil nu doar actualizată, ci, pe alocuri, chiar și autocomentată) valoroasă și exemplară. Mă mulțumesc  pentru moment  să spun de ce cred că întreprinderea mi se pare a fi și insolită, și surprinzătoare. Pentru simplul motiv că o cercetare doctorală ce îndeplinește cele mai exigente standarde de rigoare științifică  ( stau dovadă bogăția bibliografiei de la cea mai veche la cea de ultimă oră,  rigoarea citărilor, calitatea argumentației, nici măcar o singură afirmație nefiind făcută fără a i se proba convingător, chiar insistent temeiul) așa încât nici cel mai cusurgiu referent nu cred că a avut ce să îi bage de vină (nici nu s-ar fi putut să fie altfel de vreme ce garantul științific a fost exigentul, competentul, dar și fermecătorul profesor Virgil – Bill- Stanciu) te lasă la un moment dat bouche bée. Se întâmplă aceasta atunci când autorul scrie negru pe alb că, de pildă, un anume șhakespearolog, și nu unul chiar oarecare, ci cu pretenții, a pus-o de mămăligă. Adică a comis o confuzie mare cât casa. Și nu doar că a comis-o, dar a și perseverat în greșeală.  

Mirarea apare și nu poate fi nici reprimată, nici cenzurată, chiar dacă cu câteva sute de pagini mai înainte, într-un pasaj autoreferențial din Cuvânt înainte la ediția în limba română, George Volceanov scrie:”Această teză de doctorat a fost gândită, din capul locului, ca adresându-se nu doar unui cerc restrâns de specialiști, ci publicului larg- iar în întreaga mea carieră de universitar și (implicit) de cercetător am adoptat un limbaj cât mai acceșibil; am evitat prețiozitățile epustuflante și inconturnabile , încercând să transmit un mesaj pe care să-l înțeleagă lesne cât mai mulți virtuali cititori (în primul rând liceenii și studenții, desigur) –aspect sesizat de-a lungul timpului și de către cei ce au recenzat volumele recent încheiatei ediții Shakespeare”. Ediție în 16 volume, coordonată chiar de George Volceanov, și apărută la editura Tracus Arte. Adică tot acolo unde apare și ediția (definitivă?) a acestei consistente, vii, plină de farmec și de surprize vizite în Shakespearland. Vizită  făcută cu gândul și cu ambiția de a vedea care este cea mai corectă aritmetică a canonului shakespearian. Iar profesorul, omul preocupat de claritatea exprimării și limpezirea teremenilor își face de îndată prezență deoarece, iată, ne este livrată instantaneu și precizarea conceptului de canon:“Folosesc noțiunea de canon cu sensul de opere ale unui autor acceptate drept autentice”. De altminteri, ultima parte a cărții, cea de-a patra (volumul are și un epilog), propune două minuțioase interpetări/analize textuale, dar și de spectacol al căror rost este acela de a stabili dacă mai puțin cunoscuta Doi veri de stirpe aleasă, dar și Eduard al III lea  ar fi îndreptățite, fie și măcar în parte, să acceadă în respectivul canon.

Mărturisesc că, citind Întoarcerea la marele Will sau Raconsiderarea canonului shakespearian,  la un moment dat mi-au revenit în minte, poate spre enervarea lui George Volceanov, foarte puțin „amabil” cu francezii (au parte de cele mai dure critici în partea a doua a volumului, parte intitulată Cititori, spectatori și exegeți, nume sacre/sacrosancte, adică și Lacan, și Derrida, și Roland Barthes (respectiv acel Barthes pasionat de semiotică, semiologie, de psihanaliză, adică de teorie, nu de așa-numitul le dernier Barthes, redescoperitor al plăcerii textului), nu că Harold Bloom, de pildă, ar fi tratat cu prea multe ori catifelate mănuși, niște versuri. Desprinse din celebra Brise marine a lui Mallarmé. La chair est triste et j’ai lu tous les livres.

Că a citit mai tot în domeniul shakespearologiei poate să spună, cu perfectă îndreptățire cred, George Volceanov. O dovedește exegetul atunci când se ocupă și rediscută controversele legate de biografia Marelui Bard, de condiția lui socială, de relația acestuia cu puterea, adică cu Regina Elisabeta și cu Regele Iacob, despre cine ar putea fi tânărul dar și Doamna Brună din Sonete, de posibila lui apartenență la catolicism ș.a. m.d , ajungând la concluzia că biografia e de domeniul relativității. Dar și când se apleacă asupra  feluritelor interpretări ale creației shakespeariene ( în cartea Mai este Shakespeare contemporanul nostru?  alcătuită de John Elsom se vorbea despre elasticitatea acestora), când analizează texte și discută remodelarea/reconfigurarea canonului shakespearian, preferând înțelept respectivii termeni celui mult mai radical – dezintegrare), și când întoarce pe toate fețele Doi veri de stirpe aleasă de Shakespeare și Fletcher sau Eduard al III lea. În cazul acestei din urmă piese cercetătorul aplecându-se inteligent, cu multă finețe și apreciabil spirit critic asupra spectacolului din 2008 de la TNB al regretatului Alexandru Tocilescu (regia) și Ion Caramitru. Cartea are un consistent număr de note de subsol și dispune și de o la fel de consistentă Bibliografie finală. Inserată. pe vreo 20 de pagini.

Și fiindcă a venit vorba despre relativism, mi se pare util de observat că da, Shakespeare a fost politizat în toate sensurile posibile. I s-a atribuit, de pildă, în spațiul românesc al anilor 50 (a făcut-o, între alții, Mihnea Gheorghiu) o origine mult mai sănătoasă, s-a vorbit chiar despre caracterul revoluționar (dacă nu cumva chiar și de clasă) al scrierilor sale , însă nu-i mai puțin adevărat că, de la un moment dat încolo, Shakespeare a devenit ceea ce aș numi (iertată-mi fie îndrăzneală) un autor de substituție. În spatele Cortinei de fier nefiind agreați nici Ionesco, nici Beckett. Beckett nu este pentru dictatori! exclama îndurerat și înfiorat deopotrivă David Esrig, cel căruia nu i s-a dat dreptul să termine de pus în scenă Așteptându-l pe Godot, dar și căruia i s-a refuzat reprezentarea spectacolului cu Furtuna. Ion Caramitru mi-a povestit cum în timpul lucrului la stabilirea variantei de text pentru Hamlet –ul din 1985 de la Bulandra, a fost nevoie de mult tact și infinită putere de persuasiune spre a-l determina pe regizorul Alexandru Tocilescu să renunțe la definirea lui Rosencranz și Guildentern drept tovarăși de nădejde. De altminteri, tocmai această condiție de autor de substituție a lui Shakespeare a determinat îmtr-o oarecare măsură succesul cărții –cult a lui Jan Kott, Shakespeare , contemporanul nostru. Care-vrem-nu vrem- a inspirat atâtea spectacole antologice.

Tristețea îmi revine, fie și numai indirect, mie.  Întoarcerea la marele Will sau Raconsiderarea canonului shakespearian  este, fie și doar în parte, o carte anti-teorie. Sau anti-traductologie. Despre traductologi, docți și savanți, autorul spune că nu ar fi dat nici măcar o singură traducere demnă de a fi băgată în seamă. George Volceanov respinge categoric, câteodată aproape violent, noianul de mode care între anii 1950 și, să zicem, 2000 au făcut ravagii. O spun din experiență proprie. Nu puteai, de pildă, să scrii ceva, academic acceptabil, fără să îi citezi pe formaliștii ruși, pe Austin, pe Ducrot, pe Kristeva, pe Sollers, mai apoi pe Jauss sau pe Iser, în spațiul studiilor teatrale francofone pe Anne Ubersfeld sau Patrice Pavis. Eu însumi am căzut în păcat și poate că tocmai de aceea privesc acum cu mefiență dacă nu cumva chiar cu regretul inutilității peste timp teza mea de doctorat susținută în anul 1994.

Cum -necum, cartea Întoarcerea la marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian  ca și noua traducere integrală Shakespeare certifică faptul că avem o nouă generație de angliști. Și nu una de ici-colea. Cu George Volceanov și vârf de lance, și, probabil, chiar șef de școală. Totul e să le cunoaștem  opera, munca, să le luăm în seamă. Începând cu folosirea curajoasă a traducerilor din Shakespeare pe care le semnează. Nu să le decretăm inutile din motive puerile cum ar fi acela că actorii de azi ar avea dificultăți în rostirea versului clasic.

George Volceanov- ÎNTOARCEREA LA MARELE WILL sau RECONSIDERAREA CANONULUI SHAKESPEARIAN; Editura Tracus Arte, București, 2020

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

    • Nu, nu a fost nici o ironie. E termenul folosit de autorul cărții încă din prefață. De altfel, ne place sau nu, verbul a se updata a intrat în limba română. Sper că după ce veți citi acest răspuns veți recevi rapid la viață

      • Si eu care credeam ca profesorii universitari sunt cei care ar trebui să cultive limba romana si nu invazia barbarismelor.
        Ieri am primit de la Ministerul Sănătății o recipisa. Avem funcționari csre nu stiu bine nici limba romana si nici engleza.

    • epic sau ceva de genu, bine c a patruns updateul, mi se pare super ok. nu i super tare, n are atitudine flacaul (cu privire inteligenta) ce si poarta basca de baseball (pe care scrie nike) cu cozorocu n spate si nghite mcpuisorul dintr odata ?

Dă-i un răspuns lui man of war Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro