miercuri, mai 18, 2022

Jurnal de cărți

Serge Moscovici. Pe ambele maluri ale Senei, în primii ani de după Război

Serge Moscovici, binecunoscut nu doar în Franța în calitatea lui fundamentală de ilustru om de știință, de psiholog, de teoretician  al ecologiei politice, de cercetător al influenței exercitate de minorități asupra majorităților, avea să șocheze în 1997 lumea literară franceză prin cartea Chronique des années égarées, publicată la reputata editură Stock. La vârsta în care alții exersează l’art d’être grand père, Serge Moscovici, născut în 1925 la Brăila, membru trecător al PCR, care a avut inteligența de a se dezvrăji mult mai rapid decât alții, stabilit din 1948 la Paris, după un aventuros voiaj prin Europa, își povestea copilăria, adolescența și primii ani ai tinerețe consumați într-o lume marcată de antisemitism și persecuții rasiale. Cartea a fost tradusă prompt și în românește de Magda Jeanrenaud și a apărut în 1999 la editura ieșeană Polirom.

Stins din viață în 2014, Serge Moscovici mai încercase, în ultimii săi ani,  să pregătească o surpriză pe care moartea l-a împiedicat să o ducă până la capăt. Continuarea scrierii autobiografiei, prin rememorarea primilor anilor petrecuți la Paris. Ani de construcție personală, de încercare nu întotdeauna reușită de vindecare a rănilor, de sărăcie cruntă. Dar și ani ai prieteniei, îndeosebi cu Isac Chiva și cu marele poet Paul Celan ca și cu viitorul sociolog de factură marxiană al literaturii, Lucien Goldmann.  Ani ai unor întâlniri decisive, salvatoare cu Daniel Lagache și Alexandre Koyré, ani ai peregrinărilor atât pe malul stâng și pe malul drept al Senei. Și, mai cu seamă, ani ai luptei cu profeția devastatoare “n-ai să reușești nimic în viață”. 

Din păcate, Serge Moscovici nu a avut răgazul de a scrie decât o formă, hai să-i spunem brută, a cărții plănuite. A lăsat mai bine de 200 de dosare pline cu note. Scrise în vreo șapte sau opt limbi. Dosare adăpostite de un dulăpior, dosare regăsite de urmașii lui, Pierre și Denis Moscovici, și pe care Alexandra Laignel-Lavastine a avut încăpâțânarea de a le descifra, citi, pregăti în vederea publicării.  Așa se face că în anul 2019 apărea în Capitala Franței cartea Mon après-guerre à Paris. Chronique des années retrouvées, cu un text stabilit , prefață și note de Alexandra Laignel-Lavastine și o postfață de Pierre și Denis Moscovici (Editions Grasset &Fasquelle). Doi ani mai târziu cartea va fi tipărită în excelenta traducere românească a aceleiași Magda Jeanrenaud, firesc, tot la Polirom. Titlul ales de traducătoare este După război la Paris. Cronica anilor regăsiți.

Așadar, tânărul Ștrul-Herș Moscovici, nepotul lui Ilie Moscovici, nume de care este legată istoria doctrinei socialiste în România, avea să ajungă la Paris, în ianuare 1948. După experiența terifiantă a persecuțiilor etnice și a umilințelor de tot felul pe care le-a suferit în vremea dictaturii antonesciene pe care nu o socotește nici mai bună, nici mai îmblânzită, nici mai umanizată după 1943. Da, Mareșalul mai schimbase câte ceva, dar o făcuse ca urmare a unui calcul ce ținea de aproximarea evoluțiiilor deloc încurajatoare de pe front. Sunt în carte numeroase analepse,  consistente, dureroase exerciții de memorie, recuperări ale unui coșmar ce s-a consumat aievea, analepse ce întăresc, confirmă mărturiile lui Mihail Sebastian, din deja celebrul lui  Jurnal, dar și  cele ale lui Paul Cornea din cartea Ce a fost- Cum a fost (Dialoguri înte profesorul Paul Cornea și Daniel Cristea-Enache).

De altfel, Serge Moscovici avea să refuze cu încăpățânare orice împăcare cu țara sa de baștină ca și orice invitație de revenire temporară în România.

Viitorul expert în psihologie socială va avea o trecere fulgurantă prin Partidul Comunist din România, va înțelege mult mai repede ca alții că ceva e în neregulă și acolo, și la Moscova, și în esența planurilor lui Stalin. Între oferta de a merge fără probleme în Capitala primei țări comuniste din lume și riscul de a părăsi în condiții cvasi-ilegale țara spre a ajunge la Paris, Strul-Herș Moscovici va alege riscul. 

Nu, la Paris  tânărul brăilean nu va avea parte de comitete de primire, ci de sărăcie lucie, de camere sordide de hotel, întotdeauna mici, cu mobile vechi, șchioape, dar veșnic înzestrate cu oglinzi, de munci chinuitoare, de bizara obligație de a justifica în permanență de ce a părăsit România stalinistă,  de  ceea ce el însuși numește „conștiința împăcată și supradilatată a intelectualilor comuniști”. Condiția de evreu a fost și aici pe mai departe o piatră de moară, amplificată de condiția lui și a  multora dintre prietenii lui de refugiați din Est. Căci în acei ani, și chiar și după 1956, cum scrie Serge Moscovici, „în mediile intelectuale pariziene, a fi un refugiat din Europa de Est era totuna cu o crimă de înaltă trădare, deoarece noi fugiserăm de socialismul real, altfel spus de raiul pe pământ”.  Moscovici atrage atenția – și câtă dreptate se va dovedi că are- că Franța nu s-a vindecat nici de înclinațiile semite, nici de iluzia comunistă,  de ceea ce azi numim negaționismul de stânga.

Care noi? În primul rând, Isac Chiva și Paul Celan, prietenii făcuți în Capitala Franței. Și ei evrei din România, și ei socotiți o bună bucată de vreme drept lozuri păguboase, ambii având parte de portrete generoase, afectuoase, adevărate elogii ale prieteniei. Celor doi li se va alătura pentru o vreme Lucien Goldmann și el portretizat cu maximă acuitate. Elogiul prieteniei făcut în După război la Paris i se va asocia un admirabil exercițiu de recunoștință pentru cei ce l-au călăuzit pe Serge Mocovici pe calea științei. Deja menționații cu Daniel Lagache și Alexandre Koyré.

Există în cartea apărută la Polirom câteva fotografii ale lui Serge Moscovici. Toate îl înfățișează drept un bărbat tânăr, înalt, atrăgător. De unde și  ceea ce autorul cărții numește  „înșelătoarea mea reputație de Don Juan”.

Ultimul capitol al volumului este povestea începutului iubirii lui Serge Moscovici pentru Marie, cea care îi va deveni soție. Capitolul poate fi înțeles și ca un fel de contrapunct la considerațiile poate ceva mai aride despre felul în care autorul a înțeles știința, psihologia, cercetarea.

Serge Moscovici- DUPĂ RĂZBOI LA PARIS. CRONICA ANILOR REGĂSIȚI;Text stabilit, prefață și note de Alexandra Laignel-Lavastine: Cu o postfață de Pierre și Denis Moscovici: Traducerea din limba franceză și note de Magda Jeanrenaud; Editura Polirom, Iași, 2021

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Domnilor…Cititoare si cititori Incepind cu terminarea celui de-al ii-lea razboi mondial , dupa ce au fost despagubiti,cu virf si indesat supravetuitorii, holocaustului,care culmea a fost declansat cu acordul diasporei si organizatiilor-Internationale-Evreiesti care erau stapinii finantei mondiale si care ar fi putut foarte bine sa luote si pentru masa saraca a populatiei de origine evreiasca si care au suportat lagarele de concentrare-camerele de gazare-Auschiwitz…Birchenau.Acum dupa cele intimplae cei care se sau autointitulat supravetuitori de drtept sau poate ca nu. Ar fi cazul sa termine cu aceste indeletniciri infioratoare,care cu parere de rau nu face cinste nimanui, Din cei care au fost nominalizati mai sus si-au creat adevarate surse de finantare din cazuri pe care Ei le exploateaza fara niciun fel de respectfata de spatiul unde locuiesc….

Dă-i un răspuns lui Ieseanul48 Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro