Jurnal de cărți

Tovarășa – O biografie

Unul dintre cele mai uzitate cuvinte în limbajul de lemn al perioadei comuniste a fost indubitabil popor. În numele acestuia, însă mai totdeauna și fără știința, și cu atât mai mult fără aprobarea acestuia, vârfurile nomenclaturii adoptau decizii care mai de care mai aberante. Despre popor și despre vrerile acestuia s-a vorbit intens și în zilele lui Decembrie 1989.

Invocând poporul și serviciile pretins aduse acestuia, a bravat Elena Ceaușescu în fața improvizatului complet de judecată ce a decis condamnarea la moarte a cuplului dictatorial. Cea căreia toată lumea îi spunea și cu teamă și ironic Tovarășa a devenit în doar câteva zile  în discursul public, în gura zecilor, sutelor de persoane ce au luat atunci cu asalt celebrul Studio 4 al Televiziunii Române, din cea mai iubită fiică, mamă devotată, savant de renume mondial  etc, sinistra soție a lui Nicolae Ceaușescu. „Am muncit și am luptat de la 14 ani , așa mi-am sacrificat viața pentru popor. Și poporul e poporul nostru. Și nu trădăm noi poporul nostru”, clama Elena Ceaușescu. Câteva minute sau zeci de minute mai încolo, tot în numele poporului, Elena și Nicolae Ceaușescu aveau să fie executați în fața zidului de la Târgoviște.

“Dar ce știa poporul despre viața, lupta și munca ei? Și cum reușiseră ei, Ceaușeștii, să-l transforme în poporul lor ? ” . Sunt întrebările la care își propune să răspundă Lavinia Betea în cartea Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu, apărută la începutul verii anului 2021 în colecția Istorie a editurii bucureștene Corint.  

Până în decembrie 1989, dincolo de hagiografia care cunoștea un vârf de sarcină în jurul zilei de 7 ianuarie, atunci când o țară întreaga era silită să o omagieze pe cea care devenise cea mai detestată femeie din România, s-au construit nenumărate legende. A plouat cu bârfe,s-au plăsmuit mituri. Începând cu vârsta, transformată în secret de stat, continuând cu studiile aproximative ale celei numite pe la colțuri, batjocoritor, ADI, și încheind cu felul în care se bănuia că Lenuța din Petrești ajunsese să fie ceea ce îndeobște se numea Cabinetul 2. Un Cabinet  a cărui putere ajunsese să o egaleze, dacă nu cumva chiar să o depășească, pe cea a Cabinetului 1. După decembrie 1989, s-a scris enorm despre creșterea și descreșterea chimistei, despre splendoarea și decăderea ei. S-a scris, dar și s-a fantazat. S-au spus și au avut rating cele mai năstrușnice lucruri. Intenția Laviniei Betea este de a pune ordine în ele, de a restabili faptele , de a înlătura cancanurile, zvonurile, năstrușniciile și neadevărurile legate de viața Elenei Ceaușescu.

 De fapt, Lenuța Petrescu, zisă în copilărie și adolescența Lenuța lui Briceag, fiica unui mic proprietar de magazin dintr-o comună destul de apropiată de Capitală, nu din cale afară de iubitoare de învățătură, a luat de la o vârstă relativ fragedă drumul Bucureștiului, și-a căutat de lucru, a lucrat ca ucenică cu oarecare intermitențe, s-a apropiat de mișcarea sindicală, mai apoi și de cea comunistă, l-a cunoscut pe Nicolae, a devenit la un bal Regina Muncii, iar după 23 august 1944 a căutat să obțină un profit maxim de pe urma acestor evenimente mai mult sau mai puțin minore.

Ascensiunea politică a soțului i-a deschis și ei apetitul pentru funcții, pentru construirea unei biografii din ce în ce mai înzorzonate, mai rupte de realitate (Lavinia Betea descrie în carte cu lux de amănunte tenacitatea cu care a luptat Elena în vederea dobândirii recunoașterii unei tot mai mari vechimi în PCR), pentru diplome și titluri academice nemeritate, pentru omagii, pentru a fi percepută ca situându-se pe picior de egalitate cu Nicolae. Interesant e și detaliul relevat de autoarea biografiei  că prin prietenii fie reale, fie mimate, fie conjuncturale cu soțiile celor cunoscuți sub eticheta de baronii lui Dej, Elena Ceaușescu a contribuit în modul ei propriu la reușita operațiunii din martie 1965, operațiune la capătul căreia Nicolae Ceaușescu va câștiga lupta pentru preluarea conducerii partidului.

Din acel moment-cheie încolo poftele Elenei au devenit nemăsurate. S-a dorit și om de știință recunoscut ca atare, și politician, și elegantă, și posesoarea a tot mai multor bijuterii. Cumpărate pe bani grei. Banii poporului. Pe care îl copleșea în deplin acord cu Nicolae, împreună cu care instaurase o dictatură de familie o dictatură de familie, cu ordine din ce în ce mai aberante. Ajunse în anii 80 de-a dreptul incredibile și care transformaseră România într-o țară a Lumii a treia. Asta în timp ce comunismul european se pregătea să își dea obștescul sfârșit. O evidență pe care nici Elena, nici Nicolae Ceaușescu nu au vrut, poate nici nu au putut să o conștientizeze. Nu spuneau ei în decembrie 1989 că vor lupta până la capăt?

Lavinia Betea parcurge sinusoidele biografiei Elenei Ceaușescu. Reconstituie cu minuție meandrele vieții personajului. Se bazează pe autobiografiile scrise de viitoarea primă doamnă la finele anilor 40 și începutul anilor 50 ai secolului al XX lea (celebri ani ai verificărilor), pe ceea ce a găsit în arhive, pe cercetări pe teren, pe mărturiile celor care într-un fel sau altul au ajuns să stea în apropierea personajului. De la foști lideri comuniști la Violeta Năstăsescu, oficial traducătoare de limbă engleză a personajului principal al cărții, în fapt un fel de doamnă de onoare și una dintre puținele confidente ale Elenei.

Până aici toate bune și frumoase. Bune și numeroasele explicații ce lămuresc specificul epocii. Metamorfozele acesteia. Ca și metamorfozele domniei lui Nicolae Ceaușescu.   Numai că, din păcate, Lavinia Betea cade în păcatul bârfei. A unei oralități de-a dreptul pernicioase, de la un moment dat încolo cartea păcătuind prin excese de caricaturizare, prin apetit pentru grotesc, pentru fapte secundare, prin falsă atitudine critică la adresa extravaganțelor tot mai pronunțate ale Elenei. Devenită prin ani Tovarășa.

Lavinia Betea – TOVARĂȘA –Biografia Elenei Ceaușescu; Editura Corint, București, 2021