Jurnal de cărți

1.Plurivalența căutărilor lui George Banu

Mi-am făcut de ani buni un obicei care s-a amplificat în vremurile din urmă. În acest an de pandemie, de reguli noi, de restricții din ce în ce mai categorice și, mai ales, de rupturi de toate felurile. Consult cu regularitate site-urile marilor edituri preocupat fiind, desigur, nu doar de noutăți, ci și de cărțile aflate în pregătire.

Așa am aflat încă înainte de încheierea anului trecut că editura ieșeană Polirom  ne va pune la dispoziție o carte  între copertele căreia teatrologul George Banu a antologat o suită de texte apărute în ultimii doi-trei ani, cu frecvență lunară, în Dilema veche. Texte citite la vremea lor, firește, dar care, indubitabil, se pretează oricând la relectură. La acea recitire invocată, în titlul unei cărți de poezie, de marele Nichita și despre ale cărei virtuți au scris zeci, sute de pagini savante profesioniștii de anvergură ai teoriei literare.  M-am bucurat, desigur, la aflarea veștii, iar bucuriei i-a urmat starea de așteptare.  Cea despre care, iarăși, s-au scris mii, zeci de mii de pagini. O invoca în piesele lui Racine (poate cel mai frumos și mai tragic în Bérénice), a brodat pe seama ei în Fragmentele de discurs de îndrăgostit Roland Barthes. Marele critic francez pentru care știu demult că George Banu nutrește o admirație aparte, de aici și faptul că îl citează relativ frecvent în eseurile sale.

Când am aflat că Viață și teatru pe Scena lumii a apărut în fine nu am mai avut răbdare să o găsesc în rafturile librăriilor, am comandat-o direct de pe site-ul editurii, comanda fiindu-mi onorată în regim de maximă urgență. Am început, așadar, lectura, am masacrat cu felurite însemnări, note, observații, săgeți, semne paginile volumului. Până la un moment când am ajuns la pagina 256 și la eseul Memoria ca refugiu. Eseu al cărui ultimă frază este (nu, se va dovedi că nu ar fi) următoarea: “Teatrele și-au scormonit arhivele și ne-au propus spectacole online, de altădată, spectacole legendare… ”. Și, dintr-o dată, pauză, lipsă, salto! Ajung direct la pagina 265 în care George Banu evocă o serie întreagă de mari actori sau de spectacole-comoară, de la Marcel Iureș, Ion Caramitru la Faust-ul lui Silviu Purcărete. Toți și toate reamintiți de online-ul ăsta! Online în care de mai bine de un an s-a mutat, cu mici pauze, și teatrul. Pesemne, supremă dovadă că avea extraordinară dreptate Shakespeare, și el foarte adesea citat de George Banu, atunci când vorbea despre intima relație dintre artă și viață, despre reflectarea acesteia din urmă în teatru, despre condiția oamenilor și a omenirii de actori pe scena lumii.

Exemplarul defect de care am avut parte, exemplar achiziționat și cu gândul că recitirea va însemna un binevenit exercițiu de memorie, dar și de umplere a inerentelor trous de mémoire (și, iarăși, nu pot să nu reamintesc paginile de mare substanță dedicate de George Banu teatrului memoriei și memoriei teatrului) a avut, pesemne, și el rostul de a-mi vorbi în felul lui propriu despre un hiatus. Hiatus impus în viața noastră de un virus. Cel care, scrie George Banu, a înlocuit întrebarea soresciană Unde fugim de acasă cu o alta. Cum să stăm acasă? Sau care, și mai grav, pentru omul, exilatul din Est care a rămas și după 50 de ani petrecuți la Paris, după propria lui mărturisire George Banu, și nu doar pentru el „reconstituie cotidianul comunist”.  Cu tot ceea ce a însemnat el. Coada, teama, condiționarea, restricționarea comunicării. Dureros exercițiu de memorie, dar și brutală invazie a actualității. Deopotrivă.

La un moment dat, în eseul Exiluri interioare, oratorul profan, George Banu îl citează pe Peter Brook cu fraza “Dacă această activitate pe care o numim teatru are un sens, acesta este faptul de a fi împreună” Or, tocmai acest împreună, tocmai bucuria comunicării și, îndeosebi, a comuniunii, ne-au fost răpite în ultimul an de coronavirus. Despre această răpire, dar și despre acest rapt (până la urmă virusul ne fură tuturor clipe de/din viață reală) dă seama, între altele, cartea lui George Banu. 

Regăsim în Viață și teatru pe Scena lumii acel entre-deux, și biografic, și cultural, și de preocupări profesionale ce a marcat întreaga carieră a lui George Banu. Entre-deux- ul între Paris și București, de unde, bănuiesc, detaliul că într-un anume eseu teatrologul ne vorbește despre cutare ediție a FNT, iar în altul despre un eveniment ce tocmai a îmbogățit „cartografia artistică a Parisului” . Sau fizionomia Festivalului de la Avignon,  Un entre-deux certificat de ușurința cu care criticul trece de la teatru la pictură.  Un entre-deux ce mi se pare că se amplifică în vremea din urmă cu un plus de atenție acordat politicului. Nu doar în felul în care a marcat acesta de-a lungul istoriei sale teatrul ( Stalin a fost, ne demonstrează George Banu, un alter-ego al lui Richard III, în vreme ce Hitler a fost un Macbeth iar Natalia Ivanovna din Trei surori are ceva din Lady Macbeth), ci și despre cât de agresiv pătrunde el în viețile noastre în vremurile din urmă. Citez aici o observație : „..dintotdeauna dictatorii practică retorica țipătului ca niște actori mediocri: în fața mulțimilor, vor să-și impună vocal programul. Hitler și Mussolini, Castro, Ceaușescu… Singur, Stalin, cel mai teribil, nu țipa! Actor bun. Protagoniștii democrației adoptă adresa directă, clară, termen mediu între strigăt și șoaptă. De aceea l-am admirat pe Obama”.

Regăsim în Viață și teatru pe scena vieții grija acordată celor denumite prin sintagma les menus détails. O grijă ce îi prilejuiește lui George Banu observații dintre cele mai pertinente, dar, mai ales, asocieri surprinzătoare care, odată descoperite datorită lecturii, nu au cum să nu ți se pară cum nu se poate mai evidente. De unde și auto-reproșul, întrebarea cumva sâcâietoare cum se face că nu ți-au sărit în ochi până atunci. Regăsim elogiul făcut călătoriilor în absența cărora nu ar fi posibilă declarația cu valoare de manifest pe care o găsim chiar în paginile de început ale cărții – Teatrul îl caut peste tot. Găsim și un subiectivism (de bună calitate) evident în creștere. Mărturisește în Cuvântul înainte George Banu „Fiecare dintre aceste texte e autonom, e o monadă, s-ar putea spune vanitos. Fiecare e consecința unei experiențe de viață și teatru, amprenta biografică pe care scrisul o consemnează și, astăzi, cartea o onorează”. Regăsim nostagia parcă din ce în ce mai apăsat muiată în tristețe (Un teatru personal; marionetele, Să pui capăt). Găsim un monolog (numai unul?) al neîmplinirii, al neîmplinirii altcuiva (O familie de artiști: de la Victor Brauner la Samy Briss). Găsim recurența temei bibliotecii, un simbol al teatrului, așa cum a fost în anii 80-90 livada de vișini.  Dar și o accentuare a obsesiei pentru spectacolul din urmă.   

George Banu- VIAȚĂ ȘI TEATRU PE SCENA LUMII, Editura Polirom, Iași, 2021

2. Sub semnul utilului

Cea mai recentă carte a Crenguței Gânscă, actualmente conferențiar universitar la Facultatea de Litere a Universității din Oradea, se prezintă sub forma unei  cercetări clasice, de tip monografic. E dedicată vieții și operei lui George Ciprian, intenția autoarei fiind aceea de a reține esențialul despre ceea ce a însemnat pentru literele și scena românească omul, actorul, scriitorul  născut la data de 5 iunie 1883 ca fiu al unui brutar de origine greacă, însă originar din Cipru, stabilit, din cine știe ce motive personale, în urbea Buzăului.

Cel din mintea și din pana căruia avea să se zămislească mulți ani mai târziu antologicul Chirică, adică Omul cu mârțoaga, se va dovedi de la început pas comme les autres.  Va fi înregistrat în actele de stare civilă cu numele de Gheorghe Pană Constantin, la vremea studiilor elementare va interveni o primă schimbare onomastică și uite așa se face că Gheorghe Pană Constantin va deveni Gheorghe Constantinescu, iar la începutul anilor ’50 ai secolului trecut va apărea pe tapet o nouă și ultimă schimbare. Omul, actorul scriitorul  va deveni, prin decret, Gheorghe Constantinescu Ciprian. Probabil semnul că ludicul care i-a definit protagositului cărții ființa, în toate ipostazele ființa, își va pune amprenta și asupra numelui. Dar, vorba lui Shakespeare din Romeo și Julieta, “un nume, ce-I un nume?”.

Altul e paradoxul în cazul George Ciprian, paradox pe care îl sesizează și evidențiază cartea apărută în 2020 la Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca. Ocupația de lungă durată, cea care i-a asigurat, în cea mai consistentă parte a vieții sale existența lui George Ciprian, a fost aceea de actor. Acesta s-a jucat de-a teatrul și de-a artistul încă din fragedă pruncie, așa cum fac mai toți copii, a intrat mai apoi la Conservator unde a avut șansa de a-l avea profesor pe marele Nottara, a abandonat o carieră în domeniul juridic în favoarea scenei și, uneori, cam rar, în favoarea filmului în care nu a avut parte decât de roluri episodice. La absolvirea școlii va fi angajat la Craiova pentru ca, la nici un an după, și cu un pic de protecție pe care o cerea sine qua non directorul de atunci al Naționalului, profesorul Pompiliu Eliade, să devină actorul primei scene a țării. Căreia, cu un salto de doar o stagiune, să îi rămână fidel până la vârsta pensionării.

Crenguța Gânscă nu a răscolit arhivele Teatrelor, oricum cele mai multe în stare deplorabilă, ( e drept, cea de la TNB face excepție), însă nu e exclus ca George Ciprian să fi jucat și în companii particulare, în turnee estivale obligatorii, fie și numai pentru faptul că multă vreme actorii nu beneficiau de leafă la vremea concediilor de vară. Autoarea micromonografiei a cercetat însă nu doar cele două cărți de amintiri – Cutia cu maimuțe din 1942 și Măscărici și Mâzgălici din 1958, ci și tot felul de Istorii ale Teatrului Românesc (din nefericire nu foarte recente, numai că aceasta nu e vina autoarei, ci a precarității sintezelor noi în domeniu) și, firește, mărturiile confraților. Îndeosebi cea datorată lui Ion Finteșteanu Ce rezultă ? Că Ciprian a fost actor în lege și nu a primit degeaba, de la așa numita nouă putere populară, titlul de artist emerit. Dar, cu toate acestea, și aici e paradoxul despre care vorbeam în rândurile anterioare, Ciprian îi datorează celebritatea și supraviețuirea condiției sale de om de litere. Dar, ce vreți ? verba volant, scripta manent.

Pesemne, Ciprian a ales condeiul nu doar datorită unei chemări lăuntrice, ci și prieteniei esențiale cu Urmuz. De aici, pesemne, și aura de om bizar care i-a însoțit lui Ciprian existența. A contat, desigur, în conturarea imaginii sale de om bizar și creația în domeniul literaturii dramatice ( rămân celebre Omul cu mârțoaga care poate fi oricând reintrodusă în repertorii și garantează un mare succes măcar de casă dacă nu și de critică, și Capul de rățoi), au avut pesemne rolul lor și răsfățurile omului căruia nu i-au cam plăcut regizorii ce au început să îi pună în scenă piesele (cu Soare Z. Soare Ciprian este nedrept și aș zice chiar răutăcios).

Alexandru Piru a fost, pare-se, primul critic care l-a plasat pe Ciprian în zodia expresionismului. Mai aproape de zilele noastre, în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,, sinteză amplăîn care Nicolae Manolescu se dovedește din cale afară de parcimonios cu dramaturgia (mă rog, accept și denumirea asta, însă aș fi dorit ca Crenguței Gânscă să nu îi scape distincția dintre piesă și spectacol) se vorbește despre o anume influență a literaturii ruse. Autoarea noastră socotește că “Ciprian scrie, de fapt, un teatru realist, până la sutobiografic, în esență, doar că simplificat în forme, până la arhetip,  ceea ce trimite spre estetica expresionistă’’. O rezoluție à mi chemin. Adică rabinică. Probabil că în felul acesta chiar stau lucrurile.

Acum. Cartea ar putea face obiectul unor mici revizuiri, pe alocuri nu doar de fond, ci și de formă. Unele fraze ar suporta necesare întreptări, mai mult ca sigur că ar fi fost nevoie și de încă o corectură și de ceva mai multă generozitate în folosirea virgulelor. Dincolo însă de aceste observații tranzitorii George Ciprian-Omul, actorul, scriitorul se situează clar sub însemnele utiliului.

Crenguța Gânscă- GEORGE CIPRIAN- OMUL, ACTORUL, SCRIITORUL, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020.