marți, martie 19, 2024

Jurnal de festivaluri (2)

Comentez azi alte  două producții din oferta ediției din acest an a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, organizată de data aceasta online de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. E vorba despre un spectacol al instituției-gazdă (Julius Caesar)  și despre Endgame, montare a Teatrului La  Abadia.

1.Când Regele moare

Un cercetător de dată relativ recentă al operei lui Samuel Beckett, autor al unei cărți în trei volume consacrată literaturii dramatice a marelui scriitor irlandez, cercetător ce se cheamă Octavian Saiu, observă, în partea consacrată piesei Sfărșit de partidă (cf. Nimic mai comic decât nefericirea, Editura Paideia, București, 2009), că textul acesta ar putea părea un amalgam bine dozat de citate și de aluzii care, fiecare în parte, ar duce spre o fundătură a analizei, poate chiar spre erori de lectură. De fapt, precizează Octavian Saiu, Beckett a lăsat extrem de multe culuoare de interpretare, iar tentațiile de a le urma sunt greu de refuzat. Numai că, orice nouă străfulgerare de sens se pierde într-un joc cu o infinitate de combinații, cu o serie de noi posibilități.

Un alt cercetător, ceva mai vechi, devenit un clasic al comentariului asupra teatrului absurdului, Martin Esslin (cf. Teatrul absurdului, Editura UNITEXT, București, 2009) scria că ‘’piesele lui Beckett pot fi interpretate pe mai multe planuri și că Sfârșit de partidă poate fi o monodramă, pe un anumit plan, și o piesă alegorică, despre moartea unui om bogat, pe alt plan’’.

Regizorul de origine poloneză Krystian Lupa, invitat să monteze Sfârșit de partidă la Teatrul La Abadia din Spania (coproducători: El Canal Centre des Arts Escèniques/Girona Palacio de Festivales de Cantabria- Santander, Teatro Arriaga din Bilbao, Teatro Calderón din Valladolid, Teatro Principal din Saragoza) a vrut să îi dea de capăt construcției labirintice a lui Beckett și, din câte se pare, a ales două modalități de interpretare, le-a coroborat și le-a pus în asemenea chip în conjuncție încât nu s-a rătăcit deloc în multiplele coridoare ale piesei. Mai-mai că aș fi tentat să cred că directorul de scenă și-a amintit zicerea lui Martin Esslin și a făcut din Sfârșit de partidă un spectacol despre moartea unui om bogat. Mai exact, a citit textul prin perspectiva ionescienei Regele moare căci, în lectura lui Lupa, Hamm este regele, stăpânul, e Bérenger, cel ce își trăiește ultimele ore.
În calitate de scenograf, Krystian Lupa a propus o seamă de sugestii ce amplifică sugestia. Cum Negg și Nell sunt pur și simplu depozitați în niște cutii ce amintesc de acelea în care în sunt depuse cadavrele în camerele frigorifice, cutiile acelea pot fi chiar asimilate unor sarcofage, nu mi se pare nicidecum fără temei să îți imaginezi că încăperea în care se joacă ultimul act al conviețuirii dintre Hamm și Clov e morga. Lupa merge încă mai departe în asocierile sale cu textele ionesciene, relaționarea Sfârșitului de partidă cu Scaunele nefiind nici ea exclusă. Iată, se aude la un moment dat zgomotul mării așa încât poți foarte bine crede că Hamm, Clov, Negg și Nell s-ar găsi la subsolul unui turn izolat, precum Sémiramis și bătrânul ei soț. Subsol prin ferestrele căruia se aude briza mării, dar și prin care pătrund deopotrivă firave raze de soare. Sfârșit de partidă înseamnă, de asemenea, pentru regizorul și semnatarul decorului, ultima reprezentație. Montarea e, la urma urmei, o subtilă valorificare a formulei teatru în teatru.

Pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, acolo unde am văzut spectacolul, cu ocazia Festivalului Interferențe, ediția din  anul 2010 (l-am revăzut online zilele acestea) se găsește o a doua scenă. Acolo se situează camera sordidă în care trăiesc laolaltă Hamm, Clov, Negg și Nell. O încăpere ai cărei pereți sunt cenușii, murdari, jupuiți, elemente contrapunctate de un candelabru luxos. Semn al opulenței de odinioară. Confirmare, cred, a impresiei că Lupa a înțeles Fin de partie, mă rog Endgame (de fapt, piesa a fost scrisă în limba engleză) drept moartea unui om bogat, după cum scria Martin Esslin. Iar ca impresia de teatru în teatru, deultimă reprezentație, să fie întărită, în rolul Clov a fost distribuită o femeie, travestiul fiind, după cum bine se știe, în specificul artei teatrului. Pe Susi Sánchez, interpreta lui Clov, o vedem mai întâi în haine bărbătești, cu o căciulă de lână pe cap. Pentru ca în ultimele secvențe ale spectacolului, atunci când nu mai are nici o replică, când Clov doar ascultă minimonologul final al lui Hamm, actrița să își facă apariția într-o rochie de seară, indiciu încă și mai limpede că am fost poftiți la o reprezentație, la una specială, poate ultima.

E îndreptățită o astfel de soluție regizorală, o atare interpretare?. Fără îndoială că da. Fiindcă, dacă ascultăm cu mare atenție textul, dacă avem curiozitatea de a-l citi ori reciti, nu putem să nu sesizăm că sunt în paginile scrise și rescrise de Beckett (elaborarea piesei a fost, se știe, destul de îndelungată) nenumărate referințe la lumea teatrului. O replică de început a lui Hamm sună astfel: ‘’Curând, voi fi încheiat povestea.(Pauză). Dacă nu mai introduc alte personaje’’.

Ajungem astfel la o problemă esențială. Aceea a faptului că da, regia modernă este, într-adevăr, arta autoexprimării. Că directorul de scenă de astăzi se manifestă asemenea unui spirit creator ce nu se mulțumește doar să ridice textul, să îl ordoneze pe verticală. Regizorul contemporan nu este un sclav al scriitorului de literatură dramatică, nu este un serv al partiturii, dar nici nu se situează într-o relație de contrarietate ori de adversitate cu aceștia. În speță, e evident că Krystian Lupa a urmărit să ofere propria lui lectură a piesei beckettiene, numai că această lectură profund originală se fundamentează pe citirea extrem de grijulie a cuvintelor lui Beckett. Lupa a ales Sfârșit de partidă fiindcă piesa i-a plăcut. E limpede că a îndrăgit-o, iar dragostea lui nu ia forma trădării. Ci pe aceea a slujirii inventive a textului. Un lucru la care mulți directori de scenă de la noi, dar și de aiurea, s-ar cuveni să mediteze.
În fine, un al treilea element ce dovedește atitudinea creatoare a lui Krystian Lupa în raport cu partitura beckettiană constă în amplificarea relației dintre Hamm (José Luis Gómez) și tatăl său, Negg (Ramón Pons). Negg nu e doar cel de care Hamm are nevoie spre a-i asculta poveștile, nu e numai omul pe care Hamm îl păcălește promițându-i bomboane pe care nu i le va da niciodată. Negg însemană pentru fiul său o ființă necesară, cam tot la fel cum fantoma bătrânului Rege îi este necesară tânărului Hamlet. În fața perspectivei despărțirii de Clov și în fața morții iminente, Hamm strigă cu putere tată. Asta în vreme ce moartea lui Nell îl lasă indiferent pe Hamm. Strigăt psihanalizabil, firește.

 E aici, probabil, și semnul dorinței directorului de scenă de a-și umaniza personajele. O dorință pe care am remarcat-o și în spectacolul cu același text, înscenat la Teatrul bucureștean Metropolis de Alexandru Tocilescu. În cazul de față, contribuie la împlinirea acestei intenții ilustrația muzicală, mai cu seamă recursul la scurte inserturi din Barcarolla de Jacques Offenbach. Am admirat arta regizorului de a înmulți detaliile ce sporesc interesul spectacolului. Acesta demarează oarecum calm, poate chiar indiferent, cvasi-neinteresant pentru ca mai apoi să devină tot mai acaparator. Nu doar să intereseze, ci să și emoționeze. Ceea ce nu e deloc puțin lucru cu atât mai mult cu cât Beckett continuă să fie socotit drept un autor dificil. Văd aici consfințirea reușitei lui Krystian Lupa, o reușită ce, desigur, nu ar fi fost posibilă în absența unei distribuții fără cusur, așa cum a fost cea din spectacolul Teatrului La Abadia.

 2.Cea mai politică piesă shakespeariană

Iulius Caesar e, în opinia majorității comentatorilor, cea mai politică piesă scrisă de William Shakespeare, marcând trecerea dramaturgului de la cronica istorică națională la tragedia romană.

Concepută pe tema puterii și a destrămării acesteia, bazată pe reflecția asupra mijloacelor de care se slujesc cei ce urmăresc anihilarea unei anumite forme de putere, a unui dictator, scrierea shakespeariană e generatoare de multe întrebări. Recurg ei, conspiratorii și conjurații, la crima politică pentru binele țării, al semenilor lor, al colectivității, numai și numai fiindcă asasinatul le-ar putea îngădui găsirea și urmarea drumului către salvarea, izbăvirea Statului, spre democrație? Sau e vorba despre ucigași care recurg la soluția extremă exclusiv din dorința de a a înlocui defuncta dictatură cu propriul lor bun plac? Sunt ei, conspiratorii și conjurații, într-adevăr niște salvatori sau numai niște conspiratori mărunți? Ajunge oare gestul suprem al crimei, în cazul în speță, e suficient ca Iulius Caesar să fie evacuat de pe scena politică și de pe cea a vieții pentru ca pacea, calmul, ordinea socială, valorile democrației să triumfe sau nu cumva fantoma tiranului răpus bântuie pe mai departe peste tot?

­„Fantoma lui Caesar se plimbă liberă pe pământ și ne face să ne întoarcem armele împotriva propriilor noastre inimi”, spune Shakespeare prin glasul lui Brutus, cel care adaugă ecuației putere-destrămarea puterii ce stă la baza scrierii o a treia necunoscută.  

Piesa a fost reprezentată pentru întâia oară cândva în anul 1599. Un călător pe nume Thomas Platter descrie, într-o însemnare datată 21 septembrie 1599 spectacolul văzut la Teatrul Globe, iar Ben Jonson face în piesa lui, Every Man of his Humour, din același an, o aluzie la tragedia shakespeariană (Știți, de multe ori, rațiunea e încredințată animalelor.). Scrierea e caracterizată printr-un stil sobru, scene și replici scurte, dar și prin ceea ce Haig Acterian numea un mers gonit aproape al acțiunii. Care apare ca atare, ba poate chiar încă și mai gonit în spectacolul regizat, în anul 2015, de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Regizor care declară în interviul acordat lui Visky András și publicat în excelentul caiet de sală al spectacolului, că nu s-a oprit la celebra piesă shakespeariană fascinat de actualitatea ei, că opțiunea s-a datorat înclinației personale pentru „poveștile filtrate de istorie” și că „un text important rămâne actual fără să trebuiască să îl actualizăm”.

Să nu se înțeleagă din aceasta nicidecum că montarea cu Iulius Caesar  ar fi una de factură muzeală ori adormit- clasică. Clasică, adică în spiritul anilor 50 ai secolului trecut, de pildă. Nici vorbă. Textul e supus comprimării, dinamizării. Nimeni, nici măcar un singur personaj nu poartă costume romane, tiradele sunt drastic cenzurate, până și discursurile la care se face referire nu doar în exegezele shakespeariene, ci și în manualele de retorică fiind supuse unui proces de reformatare la reușita căruia o contribuție esențială au cei doi actori distribuiți în rolurile principale: Bogdán Zsolt (Julius Caesar) și Bács Miklós (Marcus Antonius). Dar și Szücs Ervin (Cinna), Viola Gábor (Marcus Brutus), Balla Szabolcs (Cassius). Cu un excelent contrapunct în tăcerea misterioasă, rău prevestitoare a lui Octavius, interpretat de Bodolai Balász. Tăcere ce se adaugă altor și altor prevestiri de care mustește piesa, tăceri despre care iarăși s-au scris nenumărate și savante pagini, prevestiri ce se regăsesc și ele în forme originale în montare. Dacă nu ar fi să ne gândim decât la modul absolut purcăretian, dar deloc imitativ ori repetitiv în care Albert Csilla își elaborează aparițiile care fac din Prezicător un personaj-cheie. Cel puțin la nivel simbolic.

Întrebărilor enunțate la începutul acestor însemnări Silviu Purcărete le mai adaugă una. Fundamentală. Care sunt costurile crimei pentru chiar făptuitorii ei? Prețul acesteia nu se calculează cumva în propria lor dispariție? În deconstrucția lor?

Eroii sau falșii eroi, oamenii supuși deconstrucției, o operație-cheie ce înseamnă însăși ideea spectacolului, personajele cu care facem cunoștință în primele minute, răspândite ba în fața unei cortine metalice, ba în loji ori în sală sunt toate îmbrăcate în alb. Pantaloni albi, tricouri albe. Ca și cum cu toții, și victima, și conspiratorii, la rându-le deveniți victime, ar fi simboluri ale purității. Ori ale inocenței. Interesant e ceea ce se va întâmpla mai departe nu doar cu personajele, ci și cu veștmintele lor, acestea din urmă aflându-se la originea generării imaginilor-cheie ale spectacolului. Ale nodurilor sale.

De altfel, poate că mai interesante decât decorurile „dramatice”, despre care știm foarte bine că înseamnă o marcă de identificare a marelui scenograf care e Dragoș Buhagiar, sunt acum și aici costumele. Despre care, mărturia artistului însuși, la rându-i publicată în caietul-program, ne spune că au fost rodul unor intense și febrile căutări căci și lor, ca parte a trupurilor actorilor, le-a revenit rolul de a arăta cum se destramă o lume.  

Un alt shakespearolog, de dată mult mai recentă, Andrzej Žurowski, notează, la rândul său, că ceasul lui Shakespeare funcționează, mai repede chiar decât s-a întâmplat în realitatea istorică, iar câteva rânduri mai jos scrie chiar că ceasul lui Shakespeare ticăie de-a dreptul. La ticăitul maxim ajunge și ceasul lui Silviu Purcărete, ca și cel al spectacolului, în câteva secvențe-forță. Care scot montarea dintr-o anume previzibilitate, din condiția de lucrare scenică riguros și la rece proiectată și care sunt argumente-cheie în favoarea ideii că atât regizorul și scenograful, cât și actori, celor deja amintiți alăturându-li-se Kato Emöke (Calpurnia), Györgyjakab Enikö (Portia), Dimény Áron (Decius, Messala), Váta Loránd (Casca), Fogarassi Alpár (Metellus), Keresztes Sándor (Ligarius, Cicero, Poetul), Laczkó Vass Róbert (Publius, Cinna poetul) și Plátz János (Lepidus) și-au începlinit misiunea.

Care sunt, așadar, aceste secvențe-forță al căror impact sporește grație muzicii de scenă compusă de Vasile Șirli? În primul rând, asasinarea lui Caesar de pe urma căreia tricourile albe ajung să fie impregante de pete mari de sânge. Mai apoi, momentul întâlnirii cetățenilor romani cu Brutus și cu Caius. Viermuiala și coșmarurile nocturne. Ceva mai încolo felul răscolitor în care apare înfățișată pe scenă secvența bătăliei de la Philippi, bătălie în cursul căreia trupele lui Brutus și ale lui Caius sunt categoric înfrânte de cele ale lui Antonius și Octavius. Scena bătăliei în care zece luptători cu tricouri ude mulate pe corp cu dorința de a sugera nuditatea e, indiscutabil, una de antologie. După cum de antologie e și felul în care regizorul a știut să comprime actul al cincilea. Remarcabilă, chiar spectaculoasă e prelungita secvență a ploii, secvență despre care cineva, om de teatru de mare calibru, mi-a spus că ar fi durat 33 de minute pe ceas.

Tuturor acestora li se mai adaugă ceva. Prezența și implicarea, da implicarea, câinelui imens, alb al lui Julius Caesar, câine al cărui proprietar e însuși Interpretul lui Julius Caesar, Bogdán Zsolt.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

 JULIUS CAESAR de William Shakespeare;

Traducerea din limba maghiară: Jánosházy Györgyi revizuită de Visky András

 Regia: Silviu Purcărete

 Dramaturgia: Visky András;

Scenografia: Dragoș Buhagiar

 Muzica: Vasile Șirli

Cu: Bogdán Zsolt, Bács Miklós, Viola Gábor, Balla Szabolcs, Kató Emöke, Györgyjakab Enikö, Albert Csilla, Bodolai Balász, Dimény Áron, Váta Loránd, Kántor Melinda, Farkas Loránd, Fogarasi Alpár, Keresztes Sándor, Laczkó Vass Róbert, Szücs Ervin, Plátz János

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro