sâmbătă, septembrie 18, 2021

Jurnal de festivaluri (3)- FNT 30

Excelentă ideea celor trei critici care au asigurat direcția artistică a ediției din acest an a Festivalului Național de Teatru (Ludmila Patlanjoglu, Maria Zărnescu și Călin Ciobotari) de a include în program înregistrarea spectacolului cu piesa Unchiul Vanea, montat de Andrei Șerban în stagiunea 2007-2008. Excelentă nu doar datorită excepționalei valori artistice a spectacolului, ci și fiindcă astfel se realizează la ani buni distanță o reparație morală. Din motive pe care nu vreau nici măcar să mi le amintesc Unchiul Vanea nu a fost invitat, așa cum s-ar fi cuvenit, la FNT 2008. Am revăzut cu mare plăcere spectacolul. El se joacă și azi, cu anumite modificări în distribuție. Am preferat, totuși, ca în locul unei cronici noi, să republic aici cronica apărută în nr. 10-11-12/2007 al revistei Teatrul azi.De aici și faptul că distribuția nu corespunde riguros cu cea care a putut fi văzută pe înregistrarea difuzată online în zilele de 23 și 24 noiembrie 2020

Labirinturi

În momentul în care nouă, spectatorilor, ni se îngăduie accesul în sala de spectacole a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, o zărim pe bătrâna dădacă Marina (Aibert Csilla), aşezată în dreptul samovarului, pregătind ceaiul. Ceva mai încolo, într-un fotoliu, se află doctorul Astrov (Bogdán Zsólt), bărbat încă tânăr, neîndoielnic frumos, plictisit, încercănat, obosit, marcat de repetatele libaţii nocturne. Aşa după cum îl va caracteriza ceva mai târziu Elena Andreevna, „doctorul acesta are o forţă obosită, nervoasă”. E privit cu dragoste, cu jind de şleampăta Sonia (Péter Hilda), dar cel puţin deocamdată el face dovada unei independenţe, dacă nu neapărat faţă de existenţă în general, oricum faţă de cei din jur.

Cu toate că Anton Pavlovici Cehov cere ca intrarea lui lvan Petrovici (Vania) să se consume ceva mai târziu, el se află deja, undeva, în vecinătatea lui Astrov. Ivan Petrovici (Hatházi András) e un om demult trecut de vârsta primei tinereţi, defel atent la modul în care se îmbracă, aproape un mujic, poartă un pulover ponosit. Este asemenea unui cazan sub presiune. Suntem îndrumaţi să nu ne aşezăm alături de ei, ci să ne îndreptăm spre scenă ( mai exact spus, spre proscenium) acolo unde sunt pregătite scaunele destinate spectatorilor. După ce ne-am ocupat locurile, avem răgazul să îi mai zărim pe Iefim (Orbán Attila), „moşier falit”, cum îl caracterizează Cehov şi pe Teleghin (Sinkó Ferenc), ambii purtând straie asemănătoare, dar şi pe Maria Vasilievna (Csuták Réka)., „văduvă, mama primei soţii a profesorului Serebreakov”. Poartă o haină de blană, e elegantă, pedantă preţioasă, îi place să se simtă privită, citeşte afectat o carte In zona superioară a lojilor se află Serebreakov (Biró József), Herr Professor, universitar la pensie. E îmbrăcat într-un elegant pardesiu lung, extrem de modern, de culoare foarte deschisă, poartă o pălărie de aceeaşi culoare, iar în imediata lui apropiere se află, asemenea unui trofeu pe care posesorul ţine neapărat să îl arate tuturor, insistând asupra faptului că îi aparţine, Elena Andreevna (Gyărgyjakab Enikö), tânăra şi frumoasa lui soţie, elegantă,purtând ochelari de soare asemenea acelora pe care îi avea într-o fotografie celebră Marilyn Monroe.

Ne studiem reciproc, noi, spectatorii, şi ele, personajele din Unchiul Vania. Asta în pofida faptului că ele mimează indiferenţa. lnţelegem că în faţa noastră se află o umanitate pestriţă, fie indiferentă, în unele cazuri aproape autistă, fie marcată de o aşteptare încordată. Faţa lui lvan Petrovici e de departe cea mai tensionată. Chipul îi e roşu, personajul îşi controlează cu greutate nervii şi îşi reprimă cu dificultate o iminentă ieşire violentă. E vorba însă doar de o simplă amânare. Vom intelege mai apoi că Vania nu doar că îl invidiază pe Serebreakov, aşa cum îi spune doctorul, ci îl urăşte de-a binelea. Îl agasează „celebritatea” acestuia, e vizibil iritat de viaţa dezordonată pe care o duc toţi ai casei, îl roade că Elena Andreevna e „femeia” profesorului şi că acesta arată peste tot acest lucru.

Într-o micromonografie intitulată chiar Anton Pavlovici Cehov (Editura Albatros, Bucureşti, 1981 ), Monica Săvulescu notează: „Unchiul Vania se află, deci, în acel moment unic al existentei lui, când, asemenea tuturor hamletienilor, a început să devină incomod,’ a început să rostească adevăruri dureroase”. Dar, pentru moment, noi, spectatorii şi ele, personajele, ne mulţumim să ne privim, încercăm să ne desluşim, să ne lămurim unii despre ceilalţi. Liniştea devine parcă din ce în ce mai profundă până când e destrămată de glasul dădacei care îi oferă cu insistenţă o ceaşcă de ceai lui Astrov. Momentul samovarului şi al ceaiului e jucat îndelung, Andrei Şerban, regizorul spectacolului, pregătindu-ne, de fapt, astfel prima mare surpriză. Ne lasă să credem că a construit o montare din vechea traditie a „atmosferei locale”, a „lirismului” marcat de tăceri lungi şi personaje care beau interminabile pahare cu ceai. Nimic mai fals. Poate că Şerban a dorit, cel puţin pentru moment, să ţină cont de spusele lui Leonid Andreev, care credea că „acolo unde lipsesc pauzele-gând, pauzele-senzaţie … nu este şi nu va fi niciodată Cehov”, deşi numai presiunea modelelor nu îl preocupă pe regizor. Poate că doar a voit să inducă o pistă falsă spre a pune la încercare inteligenţa spectatorilor. Însă replica bruscă a lui Astrov care refuză invitaţia Marinei – „N-am chef!” – mi se pare a se suprapune perfect cu glasul directorului de scenă ce voieşte în chipul cel mai apăsat cu putinţă să scoată capodopera cehoviană dintr-un timp şi un spaţiu pe care le socoteşte prea ferm desenate, prea localizate şi nepermis de închistate. Refuzul acesta va dobândi pe parcursul reprezentaţiei note tot mai puternice, pe alocuri agresive. Creator al unei viziuni comice cu apăsat substrat tragic, Andrei Şerban va face, în subsidiar, din spectacolul cu Unchiul Vania un fel de „hronic şi cântec al vârstelor”, dar al vârstelor trăite inutil, al ratării oamenilor pasionali cărora li se aplică suprema interdicţie – aceea de a trăi cu adevărat. Sunt oameni condamnaţi la singurătate, la izolare, la vorbit în pustiu, la absenţa oricărei urme de comunicare autentice, la suprimarea oricărei relatii nefalsificate cu celălalt, indiferent cărei generaţii i-ar aparţine respectivul „celălalt”. Într-un fel, spectacolul de acum cu Unchiul Vania reia şi aprofundează prin aceasta o temă pe care Şerban o enunţase deja, odată cu montarea, în stagiunea 2006-2007, a Pescăruşului la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu. ‘ Semnificativ în acest sens e fluieratul, indiciu ostentativ al dezinteresului pe care Unchiul Vania îl opune discursului înflăcărat al Saniei, fiinţă spălăcită, şleampătă, dotată cu o pereche de ochelari de vedere demodaţi, purtând o rochie cenuşie asemenea vieţii sale, rochie completată de un accesoriu vestimentar definitoriu pentru condiţia ei – un şorţ. Leonida Teodorescu (cf. Dramaturgia lui Cehov, Editura Univers, Bucureşti, 1972) crede că „într-un fel, Unchiul Vania este aproape în întregime o piesă despre jertfe”. Fiecare dintre personajele piesei, arată exegetul, s-a jertfit pentru cineva sau pentru ceva. „Voiniţki şi Teleghin pentru că s-au sacrificat pentru cineva, Serebreakov şi Maria Vasilievna pentru că s-au sacrificat pentru ceva, Elena pentru că s-a măritat cu un om bătrân, Sonia pentru că nu s-a măritat cu un om bătrân (Astrov). Voiniţki declanşează monologurile sale pentru că nu s-a jertfit pentru ceva (ar fi putut deveni un Dostoievski); Astrov le declanşează pentru că s-a jertfit pentru ceva”. In spectacol, însă, drama Soniei e, cred, încă şi mai puternică, şi mai copleşitoare decât în textul cehovian, tocmai fiindcă Astrov nu e deloc un om bătrân, ba din contră, şi chiar exercită o anume fascinaţie fizică asupra Elenei Andreevna. Dorinta acesteia ca Astrov să nu mai vină în casa în care ea şi-a stabilit rezidenţa temporară vine nu din dorinţa de a nu-l mai revedea deoarece doctorul îi e dezagreabil, nu fiindcă acesta o agasează, ci din teama că, văzându-l prea mult ori prea des, nu cumva să se îndrăgostească de el. Nu cumva Astrov să fie bărbatul tânăr pe care şi I-ar fi dorit, vis neîmplinit despre care îi vorbeşte doar Soniei într-o confesiune ce, cu siguranţă, nu se va mai repeta niciodată. De observat că fiecare dintre personaje se consideră însă jertfă numai pentru sine. Leonida Teodorescu adaugă detaliu! relevant că, în realitate, „contextul celorlaltor personaje nu-i spune nimic (unui alt personaj -n.m., M.M.) şi fiecare episod din piesă, fiecare substructură a piesei înseamnă rezolvarea relaţiei contextul minus unul. Voiniţki se contrapune contextului, în actul IV, de pildă, pentru că el, spre deosebire de context, îşi dă seama că toţi sunt nişte anormali”. Şi iarăşi trebuie să remarcăm că Andrei Şerban îşi asumă un anume grad de libertate faţă de text introducând o anticipare a conştientizării de către Vania a „anormalităţii” celor din jurul său. Serebreakov ar fi, în opinia exegetului citat, singurul care îşi dă seama că toţi cei din jurul lui sunt nişte imbecili. Se pare însă că în spectacol o atare intuiţie are, de asemenea, Astrov. Această relaţie permanentă de toţi minus unul (în care fiecare personaj este pe rând minus unul sau un simplu component al grupului de toţi) constituie, în opinia lui Leonida Teodorescu, „baza unei structuri de solilocvii a piesei”. Solitarul absolut e însă, fără doar şi poate, Voiniţki, cel care într-o superbă scenă e „încoronat”. Minunatul candelabru din sala Teatrului coboară încetişor şi e investit cu funcţia de coroană simbolică pentru personaj. Venirea Elenei Andreevna, îmbrăcată într-o rochie purpurie (un roşu intens de femme fatale) , cu alură de vilegiaturistă, cu ochelari de soare, care opune francezei lui Maman şi germanei lui Serebreakov engleza (cea mai mare parte dintre replicile ei vor fi rostite în această limbă care pesemne îi dă posibilitatea să se ascundă cât mai bine de ceilalţi), le dă fiori deopotrivă lui Astrov şi lui Vania. Dar nu numai lor. Solilocviile tuturor se contopesc într-un discurs non-verbal colectiv în care se amestecă deopotrivă admiraţia, dorinţa, invidia. Györgyjajab Enikö elaborează o Elenă Andreevna neîndoielnic frumoasă, cu mişcări lascive, conştientă de farmecul pe care îl exercită asupra bărbaţilor. Poate că ar fi fost nevoie totuşi ca actriţa să-i adauge personajului său ceva mai multă strălucire şi un plus de inefabil.

Odată momentul Elenei trecut, regizorul îşi acordă din nou libertatea unei anticipări de mare efect. Histrionicul şi senzualul Serebreakov (aşa cum e el desenat în chip remarcabil de Biró József) va pătrunde în spaţiul de joc din sală şi, pe neaşteptate, o va invita la un tango mai întâi pe Elena, făcând prima demonstraţie publică a faptului că aceasta e „femeia” lui, apoi, rând pe rând, pe celelalte femei. Ciudat, către sfârşitul spectacolului, sub privirea lui Serebreakov şi aproape cu îngăduinţa lui tacită, Elena va fi posedată de Astrov. Posesie nedusă însă până la capăt, căci ea va fi întreruptă de acelaşi Serebreakov. Deocamdată, „bătrânul profesor la pensie”, cu o siluetă şi o dexteritate de invidiat, dansează pasional, acordurile de milonga însoţind de aici încolo toate momentele-cheie ale montării. Tocmai cu scopul de a se evidenţia supratema în conformitate cu care marea dramă a tuturor personajelor piesei, la urma urmei _cea mai mare jertfă a lor, e aceea de a trebui să îşi cenzureze pasionalitatea. In timpul dansului, Elena Andreevna îşi pierde ochelarii de soare, ce vor fi recuperaţi de Sonia. Când Serebreakov şi Elena vor părăsi spaţiul de joc, Sonia îşi va pune ochelarii pierduţi ai Elenei peste demodaţii ei ochelari de vedere, încercând pentru o clipă să fie femeia frumoasă care şi-ar fi dorit să fie. Şerban construieşte aici un moment excepţional (mi s-a spus că el ar fi apărut pentru prima oară tocmai la repetiţia deschisă la care am asistat), moment ce îşi află cu siguranţă sorgintea în straturile de profunzime ale textului. E momentul simptomatic pentru falsitatea ideii că în Unchiul Vania totul s-ar concentra în jurul cuplului Voiniţki-Serebreakov. Complexitatea piesei e mult mai mare, relaţiile dintre personaje mai contorsionate decât lasă să se înţeleagă această afirmaţie de tip reducţionist. Câţiva paşi de tango vor schiţa în mod neaşteptat în finalul acestei scene şi dădaca Marina împreună cu Teleghin, pentru ca, brusc, dansul lor să se transforme într-un kazaciok brutal, diform, burlesc. Această scenă e grăitoare pentru atitudinea regizorului în raport cu partitura cehoviană. Fidelitatea lui Andrei Şerban faţă de text e de netăgăduit, tot la fel cum e cât se poate de limpede că tocmai această fidelitate reprezintă premisa pentru nenumăratele libertăţi pe care directorul de scenă şi le asumă faţă de acesta.

De fapt, Andrei Şerban a citit piesa lui Anton Pavlovici cu minuţie de filolog şi, asemenea unui Sylvestre Bonnard coborât din paginile romanului lui Anatole France, a savurat aşa cum savurează doar cercetătorii adevăraţi fiecare cuvânt, fiecare replică, evaluându-le importanţa şi stabilindu-le funcţia în economia viitorului spectacol. Asta pentru a şti în ce fel să le transpună în sistemul de semnificare specific teatrului. lnventivul, imaginativul regizor nu se împacă nicidecum cu statutul de rob al textului. Dar nici nu agreează ideea de a-l supraîncărca cu un barochism fad. În felul acesta îmi place să înţeleg fraza din finalul argumentului intitulat lncercând să înţelegem Unchiul Vania, pe care Andrei Şerban îl semnează în caietul de sală pus la dispoziţia spectatorilor ce au avut şansa de a asista la seria de repetiţii deschise oferite, la sfârşitul lunii august a anului 2007, de regizor şi de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. După ce admite că, spre deosebire de spectacolul cu aceeaşi piesă realizat în 1983 la Teatrul La MaMa, cel de acum „e purificat de intelectualitate, de febra de a da răspunsuri”, regizorul conchide: „Şi totuşi, de la Trilogie nu mi-am creat dinadins atâtea obstacole pe care să încerc să le înfrunt”. Unchiul Vania de la Cluj, asemenea Pescăruşului de la Sibiu, are o simplitate de netăgăduit.

Dar la simplitatea cu adevărat expresivă se ajunge înfruntând nenumărate obstacole. Acest du-te-vino între fidelitate şi infidelitate faţă de text, du-te-vino din care e zămislit spectacolul va deveni încă şi mai clar în desfăşurarea ulterioară a secvenţelor sale. Suntem îndată poftiţi să părăsim locurile de unde am urmărit până atunci spectacolul şi să ocupăm altele ce sunt instalate în centrul spaţiului scenic. Cortina de fier se lasă pe nesimţite în spatele nostru. Pe monitoarele pe care va fi de acum încolo proiectată traducerea în limba română a textului (traducere realizată de Andrei Şerban împreună cu Kovács Kinga – implicarea directorului de scenă în operaţia de translaţie e revelatorie pentru importanţa pe care o acordă el fiecărui cuvânt) va apărea întâi avertismentul că în acest nou spaţiu va începe actul al doilea. De acum înainte împărţim arealul cu actorii, o seamă dintre personaje se vor strecura printre scaunele noastre, îşi vor transforma replicile nu neapărat în teatru în teatru, ci în aparteuri, iar cel mai frecvent vor face aceasta Elena Andreevna şi doctorul Astrov, aşa cum în Pescăruşul sibian o făcea Arkadina. Se poate că aceasta să fie modalitatea aleasă de regizor pentru a pune în valoare structura de solilocviu din care e construită piesa. Schimbările repetate de spaţiu îşi află originea într-o replică a lui Serebreakov ce se va declara agasat de caracterul labirintic al casei în care a poposit temporar. Împreună cu scenografa Carmencita Brojboiu, Andrei Şerban a despicat din spaţiul arid, nud al scenei, din toate dotările aferente, care de obicei au întrebuinţări de natură tehnică, din scările de serviciu o mulţime de alte spaţii, iar acţiunea se va consuma deopotrivă pe orizontală, dar şi pe verticală. Pe scările ce coboară din pod se consumă beţia lui Astrov (performanţelor artistice formidabile ale lui Bogdán Zsólt adăugându-li-se acelea de natură fizică ce ţin de un antrenament sistematic, toate probând extraordinara putere de concentrare a acestui magnific actor), tot acolo îşi face veacul Teleghin ori se consumă veghea lui lefim. Undeva, într-o cabină de serviciu, a fost imaginată camera lui Serebreakov. Îl vedem posedând-o pe „femeia” lui ori scriindu-şi operele fără valoare, îl auzim „jucându-şi” pretinsa boală. Se mai insinuează un spaţiu, în care, în miniatură, e plantată casa umilă a lui Voiniţki, un colţişor în care se va petrece scena împăcării dintre Elena şi Sonia, o împăcare consfintită cu alcool, dar tăiată brusc de refuzul lui Serbreakov de a-i îngădui soţiei sale să cânte la pian. În opinia lui Leonida Teodorescu, „singurul moment în care solilocviile se întâlnesc şi realizează un colocviu îl constituie actul III, mai exact scena în care Serebreakov propune vânzarea moşiei pentru că îi creează lui Voiniţki posibilitatea unui răspuns. Conflictul devine foarte intens şi se termină cu celebra tentativă de omor”. Felul în care Andrei Şerban proiectează sus-numitul „colocviu” şi chipul în care actorul Hatházi András îşi susţine răspunsul marchează un mare moment al spectacolului ce revelează întreg derizoriul personajelor. E delimitat, în sfârşit, în actul al patrulea, cel al despărţirii, spaţiul în care Sania, Vania şi Marina vor rămâne să-şi ducă pe mai departe zilele. In interiorul unui vechi dulap, Astrov plasează o hartă, aceea a Saharei, pe care o avea cu sine şi cu ocazia uneia dintre întâlnirile sale cu Elena, insistându-se astfel asupra pustiului din sufletele personajelor, un pustiu contrapunctat de o ploaie teribilă. Plouă frecvent, enervant, chinuitor în momentele de maximă intensitate ale spectacolului , dar niciodată ploaia nu aduce cu sine nici eliberare, nici purificare. Ci doar o şi mai puternică înglodare într-un destin arid, lipsit de orice orizont, asemenea unei cripte mortuare. De altminteri, celebrul monolog final al Soniei, – „Vom trăi, unchiule Vania. Vom trăi un lung şir de zile, de seri nesfârşite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta … „, încheiat cu „ne vom odihni” – e rostit de actriţa Péter Hilda asemenea unei incantaţii religioase specifice slujbelor de înmormântare.

Spiritul creator al regizorului şi inventivitatea scenografei creează, cu mijloace minimale, iluzia celor 26 de încăperi – „26 de camere imense, prin care poţi să te rătăceşti şi niciodată nu găseşti pe nimeni”, cum spune Serebreakov. Din cartea sa O biografie (Editura Polirom, laşi, 2006) aflăm că respectiva replică, citată sub forma „Nu-mi place deloc casa asta, e ca un labirint. Toată lumea se pierde prin el şi nimeni nu găseşte pe nimeni” -formă înzestrată cu un impact mult mai mare – a fost motorul declanşator şi pentru spectacolul- princeps montat de Şerban la Teatrul La MaMa. Un spectacol în care, mărturiseşte acum regizorul, în argumentul din caietul de sală al avanpremierelor clujene, dorea să pară „intelectual”, voia „să provoace”, dar „Cehov nu era de acord”, iar „personajelor nu prea le plăcea să fie criticate sau ironizate de mine, aveau realitatea lor, nu cum aş fi vrut eu să fie”. De data aceasta, Andrei Şerban a optat pentru un spectacol ce ambiţionează să ne ofere „o şansă de a descoperi prin experienţă o nouă sensibilitate. Să ne vedem aşa cum suntem, fără să avem ambiţia să schimbăm ceva- iată mesajul autorului, care detesta de fapt acest cuvânt”. Să ne observăm pe noi înşine prin comparaţie şi în oglinda personajelor cehoviene. lată, în ultimă instanţă, motivaţia lungului incipit fără cuvinte al reprezentaţiei, incipit gândit ca avertisment şi drept cortină pentru intenţiile directorului de scenă. Tot din cartea autobiografică a lui Andrei Şerban aflăm că spectacolul de la La MaMa nu a fost pe placul cronicarului de la The Times, care credea că „spectatorii sunt puşi să-I privească de sus pe Cehov”. Nu ştiu cum au stat de fapt lucrurile. Pentru mine, critic român, e cât se poate de sigur că o astfel de intenţie nu a existat deloc în cazul răscolitorului spectacol de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. E foarte adevărat că Andrei Şerban nu a căzut în greşeala de a empatiza prea mult, niciodată la modul larmoaiant, cu personajele cehoviene. Într-un anume fel, montarea 1-a confirmat pe G. Călinescu care credea că „Cehov face parte din familia lui Cervantes şi Moliere, adică a acelor genii care au tristeţea veselă”. În volumul Dialog interior (Editura Eminescu, Bucureşti, 1987), Dumitru Solomon dezvolta afirmaţia călinesciană şi scria că .Cehov nu se opreşte la comicul duios, ci avansează spre bufonerie şi absurd, punând în competiţie mijloacele cele mai diverse”. Este exact ceea ce face cu mare măiestrie în exemplara lui montare Andrei Şerban. Poate că tocmai de aceea ne vine greu să ne despărţim de personajele cehoviene. Poate tocmai de aceea Şerban a imaginat o despărţire „în etape”, cu o structură filmică şi în acorduri de milonga. Actorii care preţ de mai bine de trei ore au fost Serebreakov sau Elena Andreevna, Sania ori Maman, Vania sau Astrov, Teleghin, Marina ori lefim ne salută, la aplauze, mai întâi din imediata noastră apropiere. Se duc apoi în stai, iar în final se îndreaptă spre loji. Îşi iau rămas bun tocmai din locurile din care a început intrarea noastră în lumea lui Cehov. O lume pe care au adus-o în faţa noastră, în sufletele noastre aproape fără a ne lăsa putinţa de a formula vreun reproş.

Adesea am spus în cronicile mele că îmi e cât se poate de dezagreabil aplaudatul în picioare, că apărut oricum şi oriunde el mi se pare lipsit de orice semnificaţie, că ne aflăm astfel în faţa unui fals rit social ce exclude orice idee de valoare. Mărturisesc că, de data asta, am fost printre primii care au aplaudat în picioare. Şi nu am nici cel mai mic regret pentru asta.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

UNCHIUL VANEA de A.P. Cehov

Traducerea în limba maghiară de: ZSUZSÁNNA KOROS-FEKETE pe baza traducerii în engleză de PAUL SCHMIDT

Traducerea în limba română: Andrei Şerban şi Kinga Kovács

Regia: Andrei Şerban

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Dramaturgia: Kinga Kelemen

Distribuția:

Alexandr Serebreakov: József Bíró    

Elena Andreevna: Gyórgyjakab Enikó                          

Sofia Alexandrovna (Sonia):ter Hilda      

Maria Vasilievna (Maman): Csuták Réka       

Ivan Petrovici (Vania): András Hatházi           

Mihail Lvovici Astrov: Zsolt Bogdán  

Ilia Ilici Teleghin: Attila Orbán            

Marina: Csilla Varga  

Iefim: Ferenc Sinkó

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. cei ce iubesc teatrul, cartea, muzica stiu si ce sa caute si unde sa caute. altfel panem et circenses : fotbal si mai recent tenis, ce a mai scos din putul talentului florinel si ce a mai rigiit simona. tineti minte cred vremurile demult apuse (?) : vacarmul produs de mai (dinamo) si mapn (steaua) vroiau sa acopere ghiortaitul matelor goale

    • Imi pare rau sa ti-o spun, dar poate iti foloseste: mai mult ca sigur ca rigiitul tau sa nu conteze fata de al Simonei.
      – „cei ce iubesc teatrul, cartea, muzica” pot sa iubeasca si fara sa manifeste dispret fata de cei ce iubesc tenisul ori alte sporturi.
      NB,
      in fuga: Radu Cosasu, Nicolae Manolescu, ori Radu Paraschivescu sint iubitori de sport. Dar le place si „teatrul, cartea, muzica”.

      • cu siguranta faci parte din generatia generalului de tenis ilie nastase. ala asezat in fata ecranului (nu cred c aveai bani sa intri n tribuna) miriind satisfacut cind mirlanul isi scuipa sau injura adversarul. sau ala ce clefaia seminte pe stadioane si urla satisfacut cind „baietii nostri” ii cotonogeau pe „straini” de erau sarmanii scosi pe targa

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

România, septembrie 2021: radiografia unui impas

Septembrie 2021 este, în România, momentul unui alt impas istoric. Scenele de pugilat din Parlament, isteria mediatică, confuzia guvernamentală, toate acestea sunt...

Despre educația morală a copiilor

Motto: V-am dat clasă cu opt clase /S-a terminat șmecheria / Sunt rege pe România! (Abi Talent)

Când plouă în Groenlanda e începutul apocalipsei climatice?

Așa s-ar putea deduce pe baza știrilor alarmiste declanșate de următorul anunț oficial: Pe 14 august 2021, în cel...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Era post-Merkel și soarta est-europenilor: continuarea integrării europene și restabilirea integrității teritoriale

Germania pășește inevitabil în direcția unei tranziții politice de importanță majoră, provocată de sfârșitul guvernării cancelarului Angela Merkel, care a durat neîntrerupt...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.