miercuri, ianuarie 27, 2021

Jurnal de festivaluri (4)

1.O ‘’Livadă de vișini’’ în alb și negru

Nu știu dacă cei trei directori artistici, în sarcina cărora a căzut alegerea spectacolelor din oferta din acest an a Festivalului Național de Teatru, s-au gândit, atunci când au decis ca montarea de deschidere să fie cea cu  legendara Livadă de vișini, realizată în 1974 de Giorgio Strehler la Piccolo Teatro din Milano, la cele susținute de George Banu în admirabila lui carte Livada de vișini- teatrul nostru. La faptul că metafora livezii coincide, în viziunea tetrologului de origine română, în bună parte cu starea teatrului în zilele noastre.

Nu, teatrul nu moare, nu cade (deocamdată?) sub securea comandată de cine știe ce Lopahin, afirmă George Banu. Atâta doar că trebuie să se mulțumească cu condiția de artă ce se adresează unei minorități. 

În anii 80 ai secolului al XX lea, atunci când George Banu își scria cartea, condiția teatrului începuse să fie deja una dramatică. NImeni nu bănuia însă la ce încercări teribile avea să fie el supus  câteva decenii mai târziu. În cumplitul an 2020, atunci când, din cauza atacului devastator al unui virus, sălile de teatru au trebuit închise, când actorilor li s-a permis să joace fie numai în fața unor ființe mascate, ființe puține, răsfirate, distanțate, fie chiar în fața nimănui. Au și am devenit cu toții asemenea bătrânului Firs care își rostește monologul final pe o scenă goală, uitat, neauzit de nimeni și care se duce la culcare tot repetând că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic. Că nu e nimic.

Am văzut, așadar, în deschiderea celei de-a XXX- a ediții , desfășurată online, a FNT (faptul că UNITER s-a încăpățânat să o facă mi se pare un simbol, un semn că teatrul nu vrea să moară) un spectacol antologic. O înregistrare de arhivă, o filmare  veche, în alb-negru, un alt alb-negru care a acompaniat ori a dublat alb-negrul  inițial în care Strehler și-a gândit spectacolul. Un festival condamnat să fie altfel a început cu ceea ce cred a fi fost unul dintre primele spectacole în care literatura dramatică a lui Cehov a început să fie adusă pe scenă cu totul altfel decât până atunci. Fără lungi pauze între, fără obișnuitele, cvasi- obligatoriile tăceri, fără samovare atent plasate, fără ceaiul în absența căruia nu se putea imagina atmosfera rusească. 

De altfel, Strehler nici nu a dorit să facă o Livadă de vișini à la russe, ci una mai curând italienească. Cu ființe constant fantomatice (situate între realitate și vis sau poate entre la vie et le rêve, cum ar fi spus Ionesco) ființe care își pregătesc plecarea (excepțională metafora trenulețului care înconjoară livadă, o metaforă plurisemnatică) fiindcă, așa cum bine observă în final Gaev, nimeni nu mai are nevoie de ele. Ființe fantomatice precum livada. Și cu toate acestea zgomotoase, vorbărețe. Poate fiindcă țin cu tot dinadinsul să își dovedască lor însele că încă mai există, că sunt ființe și nu duhuri. Epihodov cântă, acompaniindu-se la chitară, O sole mio, spectacolele improvizate ale Charlottei Ivanovna sunt cerute, sunt intens gustate de o umanitate care până la ele pare a fi alcătuită exclusiv din indivizi care de multă vreme nu mai au nimic în comun unii cu alții. Nici unul dintre personajele din Livada lui Strehler nu este cu adevărat interesat de ceea ce spun ceilalți, eroii, sau, mă rog, ant-eroii își pun întrebări unii altora fără să asculte răspunsurile, construiesc discursuri paralele.  Surzenia îi caracterizează pe toți, nu doar pe bătrânul Firs. 

E, sau mai corect spus, a fost Livada cu vișini a lui Strehler un spectacol anti-cehovian în lege ? Nici pe departe. Marele regizor italian a respectat întru totul nu doar ceea ce denumim prin sintagma textul principal, ci și textul secundar,  didascaliile. Primele secvențe ale montării se consumă în beznă. Exact așa cum o cere Cehov. Atmosfera în care oamenii casei- Varia,  extrem de volubila Duniașa, Epihodov, Lopahin, Firs- îi așteaptă pe Ranevskaia, pe Gaev, pe Ania, pe Charlotta Ivanovna și pe Iașa- se petrece într-un întuneric străfulgerat doar de luminile slabe ale lojilor. Sosirea oaspeților este marcată prin victoria albului.  Mai toate costumele sunt albe, doar ceva mai încolo albul hainelor va fi înlocuit pe alocuri de negru (să ne amintim însă că ambele culori sunt simboluri ale doliului, adică ale morții), livada însăși este albă. Marcată printr-un văl imens cu pete negre care apare periodic, așa cum apar pe neașteptate duhurile. Strehler mizează, așa după cum observa George Banu, pe variațiuni ale albului.

La Strehler albul are nuanțe. De la paloarea feței Ranevskăi (Valentina Cortese) la albul murdar al costumului lui Petea Trofimov (Piero Sammattaro). În alb este îmbrăcat și Lopahin, țărănușul de odinioară, viitorul stăpân al livezii(Franco Graziosi), iar  Gaev ( Renato De Carmine) e și el înveșmîntat în alb atunci când începe să vorbească în fața dulapului vechi de o sută de ani din care, pe neașteptate, apare căruciorul negru, cel care a aparținut copilului înecat. Alte însemne ale copilăriei sunt băncuțele, pupitrele de școlari ce au aparținut odinioară copiilor Ranevskăi. Desigur, și ele albe.

Lui Strehler nu i-au scăpat nici acele indicații ale textului didascalic în care Cehov atrage atenția asupra importanței gesturilor  și a jocului mâinilor. Gesturile Ranevskăi sunt ample, personajul e mereu gata să îmbrățișeze pe oricine (îl ia în brațe matern pe Petea), e mereu dornic să îmbrățișeze, să cuprindă spațiul. Semn al dualității personajului. Al indiferenței față de viitorul livezii (Liubov Andreevna nu este niciodată atentă atunci când Ermolai Elekseevici îi vorbește despre planurile de salvare a acesteia), și al totalei preocupări pentru trecut. Trecut cu care se identifică majoritatea personajelor. Cu două excepții. Lopahin și Trofimov.    

Piccolo Teatro din Milano

Traducerea: Luigi Lunari, Giorgio Strehler
Regia: Giorgio Strehler
Scenografia și costumele: Luciano Damiani
Muzica: Fiorenzo Carpi

Distribuția: Cip Barcellini, Valentina Cortese, Franco Graziosi, Monica Guerritore, Claudia Lawrence, Giulia Lazzarini, Gianfranco Mauri, Marisa Minelli, Renzo Ricci, Piero Sammataro, Gianni Santuccio, Renato De Carmine, Enzo Tarascio

2. O lume aberantă

1.Istoriile literare întâmpină o seamă de dificultăți atunci când au sarcina de a-l încadra pe Roger Vitrac într-un curent literar anume. Unele, puține la număr, invocă apartenența dramaturgului la mișcarea dadaistă. Cele mai multe sunt tentate să îl înscrie pe Vitrac în suprarealism, cu obligatoria mențiune că suprarealismul a fost mai mult decât un curent literar, mai mult decât o direcție estetică, a fost, mai presus de toate, o stare de spirit. Însă, exegeții nu uită să precizeze că suprarealiștii adevărați nu s-au simțit prea bine în compania lui Vitrac de vreme ce, la fel cum au procedat cu Antonin Artaud, s-au grăbit să se dezică de el. Au făcut-o fiindcă Roger Vitrac, asemenea lui Artaud, a scris, ba chiar a și înscenat spectacole de teatru, iar teatrul era socotit ceva excesiv de tradițional, neiertat de conformist, dezgustător de burghez.

Lansându-se cam prea în mare grabă în astfel de acțiuni categorice de excomunicare, acei suprarealiști ce i-au negat atât pe Vitrac cât și pe Artaud nu au prea avut vreme să bage de seamă că scrierile primului și concepțiile regizoral-teatrale ale celui de-al doilea nu erau, nu sunt nici tradiționale, nici conformiste, nici îndatorate spiritului burghez. Ba dimpotrivă. Unde mai pui că au dat și dovadă de inconsecvență de vreme ce unul dintre suprarealiștii de frunte, niciodată de nimeni contestat, e vorba despre Apollinaire, a scris și el literatură dramatică de expresie cubisto-suprarealistă. Mă gândesc, desigur, la Les Mamelles de Tirésias.

Acum, adevărul e că, dacă arunci o privire superficială asupra listei de personaje din Victor sau copiii la putere, piesă scrisă de Vitrac și pusă în scenă de dramaturgul însuși în colaborare cu Antonin Artaud la finele anului 1928 la Teatrul Comédie des Champs Elysées, poți lesne să cazi în capcană și să spui că scrierea e una profund îndatorată teatrului burghez. În esență, respectiva listă invocă două familii- Paumelle și Magneau-, care se întâlnesc în casa primeia spre a sărbători aniversarea lui Victor, un copil ce tocmai a împlinit nouă ani. Mai apar în listă un general invitat la cină, o servitoare, o enigmatică doamnă Mortemart. Iar dacă rezumi neglijent acțiunea piesei, poți lesne greși și din nou poți lăsa impresia că Victor sau copiii la putere e o mostră perfectă de teatru burghez. În seara aniversării, o seară ce ar trebui să fie una calmă, așezată, cu tort la discreție și cu vin băut cu măsură, cu amestecul de amabilități dar și de săgeți specific întâlnirilor unor persoane săturate să se tot vadă unele pe altele, dar care o fac pentru că așa e regula lumii și așa sunt conveniențele sociale lucrurile scapă de sub control și se dezvăluie trădări și istorioare adulterine. La fel ca în comediile bulevardiere din a doua jumătate a secolului al XIX lea, comedii ce se cheamă și vodeviluri, un  termen care, la origine, presupune implicarea muzicii în spectacol.

Marea artă a lui Vitrac constă în capacitatea de a supradilata în asemenea chip schema relevată mai sus până a o face să se metamorfozeze din agreabilă în terifiantă. Ceva care avea toate premisele de a fi doar “drăguț”, ‘’amuzant”, ‘’descrețitiv” dobândește dimensiunile  coșmardescului și ale terifiantului. Ceva inițial previzibil se transformă nu doar într-o folle soirée, ci într-o lume cu susul în jos și asta nu neapărat pentru că Victor, copilul aniversat, cel care la 9 ani are deja o înălțime de 1, 81 m, și Esther, prietena lui, o fetiță de 6 ani, “preiau puterea” și își aduc părinții la paroxism.

În această transformare ieșită din comun rezidă substanța, dar și dificultatea piesei. O dificultate ce pare să fie în primul rând de domeniul receptării, fapt confirmat de informația că, după spectacolul din anul 1928, textul a fost uitat și regăsit de abia în 1962. Atunci, Jean Anouilh socotea că în Victor sau copiii la putere avem “un Feydeau de bună calitate, scris în colaborare cu Strindberg”. Avea dreptate.

Că piesa lui Vitrac a fost bine primită de publicul francez doar în anul 1962, adică într-un moment în care acesta nu mai era scandalizat de modul în care scriau Ionesco, Beckett sau Arthur Adamov, întărește ideea că, fie că a fost dadaist, fie că s-a numărat și numai temporar printre suprarealiști, autorul lui Victor…s-a înscris înainte de toate în rândul marilor, iluștrilor precursori ai teatrului absurdului.

Dificultatea despre care vorbeam mai sus devine încă și mai evidentă atunci când intră în discuție transformarea piesei în spectacol. Nu am la îndemână, din nefericire, o evidență strictă a montărilor românești anterioare ale textului lui Roger Vitrac, nu știu dacă Victor sau copiii la putere a fost sau nu jucată înainte de 1989, ori dacă a existat cumva vreo intenție de înscenare. Din câte se pare, textul acesta înșelător și capricios, dar cum nu se poate mai ofertant din punct de vedere regizoral sau actoricesc, a fost montat doar de două ori în România de după 1989. În ambele dăți a făcut-o Gelu Colceag. Mai întâi într-un spectacol de la Teatrul “Bulandra” din anul 1994, spectacol în care au strălucit Mariana Mihuț în Esther, Cornel Scripcaru în Victor și Ileana Predescu în Generalul. Colceag a revenit asupra textului în 2008, într-un spectacol de Master la UNATC, preluat de Teatrul “Metropolis” din București.

2. Conform propriei mărturisiri, Silviu Purcărete și-a dorit demult să însceneze piesa lui Roger Vitrac. A meditat îndelung la ea. A montat-o însă, așa după cum o recunoaște în interviul cu Vajna Noémi, interviu publicat în noua și bine făcuta revistă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, la comanda, hai să-i zicem la sugestia directorului acestuia, regizorul Tompa Gábor. Iar dacă totuși despre comandă e vorba, trebuie spus că felul în care aceasta a fost executată e unul exemplar. Căci Victor sau copiii la putere e un spectacol minuțios gândit, riguros pregătit, unul în care nimic nu e lăsat la întâmplare. L-am regăsit astfel și acum, la șapte ani de la premieră, cu ocazia ediției din acest an a Festivalului Interferențe.

Bunăoară, nu mi se pare deloc întâmplător că Purcărete a pus în scenă piesa lui Roger Vitrac după ce a montat Pălăria florentină la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași și Ce nemaipomenită aiureală la Teatrul Național din Cluj. Adică, după un vodevil (Labiche) și după un spectacol de teatru absurd (Ionesco). În gramatica noului spectacol se regăsește câte ceva și din vodevil, și din absurd, iar acel ceva  dă naștere unei opere bufe un pic atipice care m-a dus cu gândul, poate nejustificat, poate inexplicabil, oricum insistent la un alt spectacol al regizorului, cel cu Gianni Schicchi.

În conceperea noului spectacol, Silviu Purcărete a ținut cont de toate premisele false, de toate greșelile de categorisire și de interpretare ce pot fi generate de o lectură pripită a piesei lui Roger Vitrac. Le-a inventariat și utilizat în folos propriu.

 Astfel, scenograful Dragoș Buhagiar ne întâmpină cu cel mai previzibil, mai burghez, mai de vodevil, mai tipic decor cu putință. Un salon imens, tapetat convențional, cu lămpi aprinse din belșug, cu un tort imens pregătit pentru aniversare. Victor, admirabil interpretat de Dimény Áron, e îmbrăcat ca un fel de Domn Goe, nu, nu în veșminte de marinel, ci într-un costumaș de catifea cu pantalonași bufanți. Pentru moment încă doarme într-un un pat de copil (așa ne lasă să înțelegem căluțul plasat pe post de accesoriu), vegheat de servitoarea Lili (Varga Csilla) ce așteaptă să fie prima care să îl felicite cu ocazia aniversării. Lili va fi și întâia persoană terorizată de capriciile în creștere ale micuțului de 1, 81 m. Care spre a-și marca cum se cuvine aniversarea va sparge cu voluptate maladivă o prețioasă vază de Sèvres, știind sigur că vina va cădea în sarcina servitoarei. Următoarea victimă va fi mica Esther (impecabil jucată de Albert Csilla), asupra căreia Victor va arunca vina distrugerii prețiosului bibelou. Victor, teroristul în devenire, e tot mai amenințător, tot mai diavolesc, din ce în ce mai imprevizibil.

Își fac mai apoi apariția părinții lui Victor, domnul și doamna Paumelle (Bogdán Zsolt și Kató Emöke, și ei fără cusur în rolurile încredințate), dar și părinții lui Esther, domnul și doamna Magneau (foarte buni Szücs Ervin și Vindis Andrea). Cu toții mustesc de convenționalism, de amabilități, de bună creștere, de surâsuri ciocolatii, de bună dispoziție mimată. Totul pare o supradimensionată bomboană fondantă. Fisurată, alterată inițial prudent, ușor, cvasi-imperceptibil, de frânturi de dialog ce ne permit să deducem, să intuim câte ceva despre relația adulterină dintre domnul Paumelle și doamna Magneau. Mai apoi tot mai categoric, mai înspăimântător aruncată în aer de scurtcicuitările produse de inexplicabile dar terifiante accese de furie, de nebunie ale domnului Magneau (aici Szücs Ervin atinge performanța). Alte două veniri, altminteri prefațate de momentul prezentării personajelor, cele ale generalului Louségur (tragicomic, de operetă, riguros, matematic jucat de Biró József) și ale doamnei Ida Mortemart (nervos, agitat, concentrat interpretată de Kézdi Imola) schimbă încă și mai radical registrul, atmosfera, pregătesc subminarea conformismului inițial și înlocuirea lui cu un coșmar supradilatat.

O subminare și o substituție devenite definitive în partea a doua a spectacolului. Aici personajele de salon, din salonul inițial, se metamorfozează în întruchipări nebune ale unei lumi cu un comportament accentuat aberant, în ființe schizofrenice, scoase din țâțâni, demente, în explozie. În falși oameni care nu mai are nimic omenesc în felul lor de a se mișca, de a se comporta. În umanoizi amenințați de boală, de imposibilitatea controlării raționale a simțurilor, pândiți de moarte (Molnár Levente). Arătări, spectre care nu mai pot nici măcar vorbi omenește. Care își schimbă radical nu doar conduita, ci și intonația. Iar dacă până acum muzica de scenă compusă de Vasile Șirli era înzestrată doar cu funcție de acompaniament, de comentariu, de prefațare, de precizare și de accentuare a atmosferei (prima parte a spectacolului dădea semne că ar fi fost muiată discret și în cerneala policier-ului), de aici încolo devine un veritabil personaj. Un personaj altfel, desigur nu din carne și oase, un personaj sonor, al cărui rost e să mute totul în zona operei bufe ori în aceea a goticului.

Firește, Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar, Vasile Șirli își au indiscutabilul lor merit în reușita  absolută a spectacolului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Un spectacol ce e pe deplin îndreptățit să își revendice statutul de a figura printre cele mai bune, dacă nu cumva este chiar cel mai bun spectacol al anului teatral 2013. Numai că marii artiști care sunt Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar și Vasile Șirli știu că rolul lor fundamental este acela de a crea condițiile ce pun în valoare mari actori. Mari actori constituiți într-o trupă de excepție. Actori ce își păstrează individualitatea într-un ansamblu riguros reglat. Așa cum se vede el în Victor sau copiii la putere.           

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca-

VICTOR SAU COPIII LA PUTERE de Roger Vitrac

Traducerea în limba maghiară: Vinkó József

Regia: Silviu Purcărete

 Scenografia: Dragoș Buhagiar

 Muzica: Vasile Șirli

 Colaborator muzical: Incze G. Katalin

 Cu: Dimény Áron, Bogdán Zsolt, Kató Emöke, Varga Csilla, Albert Csilla, Szücs Ervin, Vindis Andrea, Biró József, Kézdi Imola, Molnár Levente

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Occidentul și Sfânta Imbecilitate

Nu sunt un expert nici în economie și nici în politică, dar unul din lucrurile pe care cred că le înțeleg din...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

Parada dascălilor

Prin 2004 – 2005 mergeam mult pe munte cu un amic care se credea foarte deștept. Poate și era; poate. Eu tot...

Despre ceea ce este firesc și necesar. Cazul Sorin Lavric

Într-o însemnare din ultimul său jurnal publicat (2001-2002), Monica Lovinescu observa una dintre trăsăturile definitorii ale presei autohtone: Ziua și știrea. Nimic...

Când moașa, chirurgul, șamanul și psihiatrul împărtășesc aceleași temeri asupra vaccinului…

”Într-o țară în care prevalența vaccinării este ridicată - scria undeva C.A. Siegrist, un renumit pediatru și vaccinolog elvețian- e dificil să...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.