marți, aprilie 20, 2021

Jurnal de festivaluri (5)

1.Extrem -contemporan

Extrem contemporană, dar nu extrem-extrem contemporană e piesa Profu’ de religie scrisă de Mihaela Michailov și montată de Bobi Pricop în versiune scenică și scenografie proprie la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova.

Așa îmi începeam cronica la spectacolul craiovean, cronică scrisă după ce am văzut montarea într-o sală de teatru. Așa mi s-a părut și acum, revăzând montarea acum, cu ocazia ediției online a Festivalului Național de Teatru.

De ce cred asta? Cred că am fi avut de-a face cu o piesă extrem-extrem contemporană dacă Profu’ de religie ar fi fost concentrată asupra dezbaterii rosturilor și conținutului orelor de religie din programa școlară. Dacă în piesă s-ar fi încercat soluționarea sau măcar abordarea falsei dileme dacă aceste ore trebuie consacrate studierii istoriei feluritelor religii ori catehizărilor pe față. Profu’ de religie e doar o piesă extrem-contemporană fiindcă propune o dezbatere defel scorțoasă despre ce înseamnă adevărul, despre relativitatea lui, despre denaturarea la care e supus din felurite motive, unele deloc „ortodoxe”. Dar și despre probleme școlii, ale societății, ale relațiilor inter-umane. Totul adaptat realităților lumii de azi. O lume a controverselor de tot felul, a zvonisticii televizate, un univers viciat în care știrea tv și talk-show-ul pe teme zise de actualitate au luat locul „gurii satului”.

Piesa Mihaela Michailov are la bază trei elemente constitutive. Cel mai consistent e cel reprezentat de cele nouă scene în care, după modelul bulgărelui de zăpadă, element în care e întoarsă pe toată fețele povestea unei eleve pe nume Mara care pretinde că ar fi fost mângâiată pe genunchi, dar și ceva mai sus de profesorul ei de Religie. Modelul sau metoda e, după cum spuneam, a bulgărelui de zăpadă, iar povestea și soluționarea ei seamănă teribil cu aceea utilizată de George Topârceanu în celebra poezie În jurul unui divorț. Pentru că, în final, cea mai mirată de dimensiunile naționale dobândite de pretinsul incident e chiar generatoarea poveștii, Mara.

Cel de-al doilea element e constituit de recursul la citarea unor fragmente din jurnalul Marei, fragmente care arată cât de tulbure e povestea și cât de mare jocul cu faptele și cu detaliile lămuritoare în însăși mintea pretinsei victime a unei incerte agresiuni.

Un al treilea element constitutiv e furnizat de reproducerea unor extrase care mai de care mai fantasmagorice dar, din câte se pare, cât se poate de autentice, din manualele școlare de Religie în uz. Recursul la ele nu e justificat decât parțial de cursul acțiunii. La mijloc e, mai degrabă, necesitatea de a aduce argumente suplimentare întru întărirea gradului de atractivitate a titlului piesei. Căci, la urma urmei, de atentat la pudoare și de recurs la tactici nepermise ar fi putut fi acuzat, așa cum este acuzat în piesă, orice profesor, de orice specialitate, titular al oricărei discipline. Tot la fel cum capitole tembel redactate se pot găsi în mai toate manualele de care se slujește azi școala românească, atunci când le are și pe acelea.

În spectacolul viu, interesant, cu mult umor, cu miză, atent condus de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, regizorul Bobi Pricop nu pare din cale afară de preocupat de exacerbarea unei posibile satire anti-religioase. Nu îi cere actorului Marian Politic, între altele, interpret al profesorului, să facă din personajul lui un nou Tartuffe, tot la fel cum nici Dragoș Măceșanu nu e excesiv de „iezuit” atunci când îl joacă pe Purtătorul de cuvânt al Bisericii. Interesul lui Bobi Pricop se concentrează asupra studierii strategiilor de manipulare și de colportaj ca și asupra felului în care acestea contribuie la denaturarea masivă a realității. De la relativitatea conceptului însuși de adevăr se ajunge, prin conjugarea unor numeroși factori de persuasiune, la chiar subminarea acestuia.

Bobi Pricop a asigurat o personalitate, o existență și o relevanță aparte fiecăreia din cele nouă secvențe principale ale montării. Semnalate ca atare prin notarea lor și a personajelor pe o tablă neagră ce constituie principala piesă componentă a decorului semnat de același Bobi Pricop. În această operațiune, regizorul i-a avut aliați de nădejde pe cei cinci componenți ai distribuției. Care fiecare interpretează mai multe roluri. Roluri cărora cu toții le asigură relevanță.

Astfel, Marian Politic îl joacă foarte bine nu doar pe sărmanul profesor de religie pe capul căruia s-au abătut tot felul de nenorociri. Ci și pe prezentatorul insinuant al unui jurnal de știri, dar și pe moderatorul încă și mai puțin imparțial al unui talk show pe teme sociale de actualitate. Dragoș Măceșanu e ba Bogdan, colegul de clasă al Marei, ba un nonconformist profesor de sport foarte atent la „stilistica” zvonurilor, ba deja amintitul Purtător de cuvânt. Romanița Ionescu o joacă pe timorat-complexata Mara, de la zicerile căreia pornește toată tărășenia, ba pe telegenică doamnă psiholog, ba regulamentar îngrijorata mamă a Marei, ba pe o avântată prezentatoare tv. Cătălin Vieru e savuros când îl joacă pe Andrei, inocentul elev purtător de aparat dentar, și la fel de plin de surprize atunci când îi interpretează pe implicatul diriginte, pe exaltata Mamă ori pe un alt prezentator tv. În fine, Raluca Păun e la crème de la crème în toate ipostazele în care poate fi văzută pe parcursul celor mai puțin de 80 de minute cât durează spectacolul. Raluca Păun e excelentă în Anca, fetița supraponderală cu frică de Dumnezeu, în mama de familie, femeie din popor și întruchipare olteană a republicanei de la Ploiești, în Profa de română și în vulcanica prezentatoare de televiziune.      

Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova-

PROFU’ DE RELIGIE de Mihaela Michailov

Versiunea scenică, regia, scenografia, coloana sonoră: Bobi Pricop

 Cu: Marian Politic, Dragoș Măceșanu, Romanița Ionescu, Cătălin Vieru, Raluca Păun

2. Arta posesiei spațiului

Zic Zac a fost, la origine, un spectacol studențesc de Master. Produs sub egida UNATC, regizat de Andrea Gavriliu,după o idee a ei și a lui Ștefan Lupu. Interpretat de cei doi împreună cu Gabriel Costin.

Mai apoi, Zic Zac a fost preluat de un Teatru independent din Capitală, a făcut turnee în țară și peste hotare și a devenit ceea ce aș numi un veritabil fenomen. Mai mult decât justificată, așadar, prezența lui în oferta de spectacole a ediției jubiliare a Festivalului Național de Teatru.

Andrea Gavriliu și-a asumat pentru această montare mai tot ceea ce își putea asuma. La început dramaturgia. Mai apoi, i-a conceput decorurile și costumele. Deși inițial absolventă a unei Facultăți de actorie care a pregătit-o pentru o carieră în teatrul dramatic, Andrea Gavriliu a făcut performanță în dans. În calitate de regizoare și dansatoare. Cam tot la fel au stat lucrurile și în cazul partenerului său, Ștefan Lupu, care însă nu a rupt-o cu totul cu calificarea inițială. Este și astăzi actor la Teatrul Mic. În Zic Zac  el a funcționat drept un reazem. Reazem pentru Andrea. Au făcut un cuplu imbatabil.

În Zic Zac  cei doi interpretează, deopotrivă cu mijloacele specifice actoriei ce i-a consacrat (pe Andrea Gavriliu am văzut-o într-un rol excelent în Herr Paul de la Piatra Neamț, iar Ștefan Lupu l-a jucat, la început de carieră, pe Ferdinand în Furtuna, pusă în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic), dar și cu cele ale dansului, doi tineri. Tineri singuratici ce se întâlnesc din întâmplare într-un bar oarecare. Amândoi au o mare poftă de dans. Dar sunt la dispoziția dj-ului. Și capricios, și pus pe șotii. Dj-ul e un tip masiv, cu personalitate (că doar e și el artist!), e îmbrăcat fistichiu. Ce mai? E o figură! E țepos și la propriu, și la figurat! Schimbă când vrea și cum vrea el muzica. Face un fel de amalgam, un zig-zag, un cocktail muzical. Dar se vede de la o poștă că are muzica în sânge. Vrea și el să danseze. O face, la rândul lui, pe dansatorul. Iar Gabriel Costin e savuros în rol.

El și Ea dansează la început individual. Cum se zice, pe cont propriu. Încercările tânărului de a intra în vorbă cu fata, tentativele lui de „agățare” eșuează. Un fel de concurs se instituie între cei doi. Însă încetul cu încetul se sparge gheața. Iar cei doi, contrapunctați de dj, ne spun în cuvinte puține și cu ajutorul unor mișcări atent cumpănite, parcă fără a obosi niciodată, povești. Despre singurătate și prietenie, despre îndrăgostire și dragoste, despre erotism, sexualitate și despre amorul carnal, despre ceartă și împăcare. Se joacă inteligent și amuzant de-a suprarealiștii și de-a dramaturgia ionesciană dislocând cuvinte și asociindu-le aiurea (ce formidabilă și frumoasă harababură!), izbutesc un aiurea cu un foarte mare impact la public. Schimbă costume. Se folosesc de accesorii de vestimentație. Cravata tânărului macho ajunge să fie atârnată de pantofii acestuia. Dansează în final Dancing Queen. Urmează nesfârșite aplauze. Nenumărate chemări la rampă. Victoria lor! Victoria felului în care au știut să ia în posesie spațiul. Să farmece spectatorii.

ZIC ZAC

Un spectacol de Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu

Dramaturgia, decorul și costumele: Andrea Gavriliu

Cu: Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu, Gabriel Costin

3. Visceralitate

Am depășit de ani buni momentul în care nu se prea juca Ibsen în România. Numai că, din destul de vasta creație în spațiul literaturii dramatice a altminteri celebrului scriitor norveg, sunt preferate cam aceleași titluri. Nora, Hedda Gabler, Peer Gynt, din când în când Rața sălbatică, un oarecare reviriment cunoscând în vremea din urmă și Un dușman al poporului. Bref, ne place să vedem textele lui Ibsen atunci când sunt montate de unul dintre cei mai profunzi exegeți ai lui- desigur, mă gândesc la Thomas Ostermeier- dar suntem extrem de parcimonioși, de rezervați atunci când vine vorba să îl jucăm noi înșine. Invocăm în acest tot felul de motive justificative. Ba că Ibsen e plictisitor, ba că ar fi prea tragic când, de fapt, așa cum susținea Andrei Șerban atunci când a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Hedda Gabler, e cum nu se poate mai comic, uneori cade în ridicol, ba că e prea tezist, că ar fi nițeluș exagerat de stânga când, în realitate, toată viața lui s-a comportat ca un om hotărât de dreapta. Ba că literatura lui e rece ca un fiord, iar noi suntem latini.

O situație cu totul aparte are, în istoricul montărilor din România cu texte de Ibsen, piesa Rosmersholm. Care, așa după cum ne reamintim grație micuțului, i-a dat nenumărate bătăi de cap dramaturgului însuși. Care a întocmit trei schițe succesive ale viitoarei piese, pe 27 septembrie 1886 încheind ediția definitivă. Publicată două luni mai târziu la Copenhaga și la Oslo (Christiania). Piesa nu a fost chiar foarte apreciată de critici pe care i-a cam pus în încurcătură (să fi fost oare de vină faptul că nu știau un lucru lămurit teoretic de abia în zilele noastre de deja invocatul Ostermeier, regizorul care vede în Ibsen un precursor al ideilor din psihanaliza lui Freud), dar nici de public. Atunci când a fost montată prima oară, întâia reprezentație având loc la Dan Nationale Scene din Bergen, pe 17 ianuarie 1887, numai despre succes nu a putut fi vorba.

Istoria montărilor din România ale piesei este, cred, definitiv marcată de, la ora premierei, controversata, astăzi clasicizata reprezentare din 1968, de la Teatrul de Stat din Sibiu, datorată legendarului Aureliu Manea. O extraordinară, o lăudabilă intuiție culturală a determinat conducerea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, acolo unde piesa a fost pusă acum în scenă de controversatul regizor Andryi Zholdak, să prefațeze premiera cu o conferință a teatrologului George Banu despre Rosmersholm-­ ul lui Manea. Unul dintre criticii, aflați la acea vreme la început de carieră, care au susținut iconoclastul, poate mult prea modernul pentru mentalitatea teatrală a acelor timpuri, spectacol al lui Manea.

Din felurite motive, nu am ajuns în martie 2017 la conferința lui George Banu. Însă, în timp ce urmăream spectacolul, mi se reactivau în minte fragmente, observații din cronica astăzi atât de celebrului teatrolog francez de origine română. Odată ajuns la hotel, am consultat în arhiva mailurilor mele, textul cronicii pe care am inclus-o în cartea Viață secundă, carte publicată în 2016 la editura Fundației Culturale Camil Petrescu. George Banu însuși mi-a confirmat impresia. Semn că spectacolul lui Zholdak, au edictat imprudent unii confrați cărora le-am relatat povestea, ar fi vetust. Nici vorbă. El e încă un indiciu al vizionarismului lui Manea.

Regăsim în spectacolul lui Zholdak pasiune, visceralitate, pulsiuni necontrolate, uneori perverse. Regăsim aceeași valorizare a fantomei Beatei, femeia care stă și dincolo de moarte în calea împlinirii fericirii lui Rosmer și a Rebekkăi. Femeia- fantomă cărei prezență constantă le dinamitează viața. Excelentă ideea lui Zholdak de a găsi pentru cele două personaje feminine sus-menționate două actrițe asemănătoare fizic. E vorba despre excelentele actrițe Sigmond Rita (Beate) și Imre Éva (Rebekka), cea de-a doua fiind autoarea unei creații absolut excepționale. La fel cum este și aceea a lui Balázs Bodolai în Rosmer.  

Prezența Beatei este în spectacolul lui Zholdak de-a dreptul obsesivă. Fantoma ei bântuie cotloane, memoria ei este veșnic reactivată de Kroll ,în reprezentația văzută de mine tensionat jucat de Viola Gábor, și de doamna Helseth, cu bune tușe adusă pe scenă de Kicsid Gizella.

Însă nu doar atotbântuitoarea fantomă a Beatei stă în calea fericirii Rebekkăi și a lui Rosmer. I se mai asociază vrerea lui Dumnezeu (multe secvențe-cheie sunt jucate în dreptul capelei familiale ori în proximitatea unor statui evocând personaje și secvențe biblice) și presiunea lumii. Aceasta din urmă evidențiată prin intrarea în relație directă cu publicul de cei doi condamnați a priori  la nefericire și, mai apoi, la sinucidere.

Casa de pe domeniul Rosmersholm este veche, cenușie (decor- Daniel Zholdak). La începutul spectacolului sunt trase niște imense folii de plastic, asemenea unor cortine, care sunt readuse în poziția inițială la final. Predestinarea a fost înfăptuită, spectacolul chinului s-a încheiat.

Primele cincisprezece- douăzeci de minute ale reprezentației curg calm, previzibil. Adică în totală contradicție cu felul iconoclast, scandalos, nebunatec la propriu cu care ne-a obișnuit regizorul. Totul e scăldat în acordurile superbe ale muzicii lui Johann Sebastian Bach. Muzica și sound design-ul montării poartă semnătura lui Vladimir Klykov.

 O primă, substanțială, după părerea mea și mult prea exacerbată dereglare a ritmului și a matricei, cu un preț nespus de mare plătit fiziologiei, dacă nu cumva și escatologiei, se produce în timpul secvenței cinei. Doamna Helseth toarnă năvalnic supa, Rosmer o devorează animalic. De aici, din acest moment, și-a făcut intrarea în scenă spiritul lui Zholdak. Spiritul echivalând câteodată cu nemăsura. Cu săritul calului de-a dreptul. Calul nefiind obligatoriu alb.

De aici încolo totul în montare se petrece altfel. Dur, patetic, artaudian, eclectic, în tonuri, rostiri și culori apăsate. Eclectismul invocat mai sus presupunând un bizar amestec între lucruri, momente, în ultimă instanță, lipsite de putere de semnificare și secvențe marcate de genialitate.

Tot ceea ce e bun în concepția de spectacol a lui Andryi Zholdak este, indubitabil, înnobilat de excelenta echipă de actori care formează distribuția excepțională a acestui spectacol.  Îi repet, cu adâncă reverență, cu solidaritate, componența- Bodolai Balázs, Imre Éva (o revelație!), Sigmond Rita, Viola Gábor, Kicsid Gizella.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

 ROSMERSHOLM de Henrik Ibsen

Traducerea în limba maghiară- Künos László

 Regia, decorul, light design și adaptarea textului-Andryi Zholdak

 Costume- Daniel Zholdak

 Muzică și sound design- Vladimir Kykov

Cu: Bodolai Balázs, Imre Éva, Sigmond Rita, Bács Miklós/Viola Gábor, Kicsid Gizella

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte: Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro