luni, aprilie 19, 2021

Jurnal de festivaluri (7)

1.Cele “Trei surori’’ ale lui Tompa

O cercetătoare, Monica Săvulescu, autoare a unei micromonografii Anton Pavlovici Cehov (Editura Albatros, Bucureşti, 1981 ), observa că în literatura dramatică aferentă perioadei cu adevărat „cehoviene” din creaţia marelui dramaturg rus, dar nu doar în teatrul acestuia, există o suită de personaje pentru care socoteşte a fi cum nu se poate mai potrivită apartenenta la categoria numită a celor „care se înşală chiar şi atunci când au dreptate”.
În Trei surori, un astfel de personaj e blândul baron Tuzenbah. Tânărul acesta, care nu a muncit nici măcar o oră din viaţa lui şi care recunoaşte situaţia cu pricina considerând-o o infirmitate ce trebuie grabnic reparată, pregătindu-se mereu pentru aceasta, e gânditorul social prin excelenţă, profetul schimbării. El prevesteşte că „a venit timpul şi puhoiul se apropie de noi; se pregăteşte vijelia cea mare şi binefăcătoare”.

Numai că acelaşi baron, suferind de complexul nobiliar şi intens doritor de muncă, face, într-o discuţie de tip filosofard cu Verşinin, o altă profeţie ce mi se pare definitorie nu doar pentru universul piesei, ci şi pentru felul în care îşi gândeşte Tompa Gábor spectacolul montat pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj – Napoca „Nici peste două-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, viata nu se va schimba cu o iotă. Va rămâne aceeaşi, urmărindu-şi legile proprii, pe care noi nu le putem pătrunde şi pe care nu le vom cunoaşte niciodată. Păsările călătoresc, cocorii, spre pildă, îşi urmează neobosiţi zborul, fără să ştie încotro şi de ce. Ei vor continua să zboare în ciuda filosofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Aceştia vor putea să filosofeze, numai să nu tulbure zborul celorlalti”.

Într-adevăr, în spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, păsările călătoresc, iar cocorii îşi urmează nestingheriţi zborul, tot la fel cum Olga, Maşa şi Irina îşi orânduiesc vieţile, în realitate lipsite de sens şi idealuri, în jurul unei aşteptări constante. Aşteaptă ele cu adevărat ocazia de a pleca la Moscova? Nici vorbă. „Trei surori -notează regizorul în caietul-program al montării ce a avut loc în toamna anului 2008 -vor cu tot dinadinsul să ajungă la Moscova şi, pentru că nu există niciun obstacol, nu se duc”. Olga, Maşa şi Irina aşteaptă mai degrabă venirea ofiţerilor care să le ocupe la propriu casa, să o transforme în cazarmă ori în popotă, pentru ca astfel ele să îşi găsească interlocutorii indispensabili pentru lungi, interminabile conversatii pe tema plecării.

În primele minute ale spectacolului, de fapt încă înainte de începerea acestuia, ochii spectatorilor sunt furaţi de un imens manechin înveşmântat cu o impunătoare manta militară. De undeva, din spatele unei ferestre, Olga, Maşa şi Irina privesc deopotrivă fascinate şi nerăbdătoare uniforma cu pricina. Uniformele şi cei ce le poartă sunt ceea ce le preocupă, nicidecum plecarea. Îşi amintesc  de tatăl lor mort, odinioară ofiţer, nu din cine ştie ce sentimente filiale exacerbate, ci pentru că, pe vremea când acesta era încă în viaţă, casa le era plină de ofiţeri şi, în plus, mai aveau şi ordonanţă. Pe vremea aceea viaţa era viaţă. Iar dacă ele îşi doresc cu adevărat să revină la viaţă, revenirea înseamnă pentru ele regăsirea timpurilor de odinioară şi a ofiterilor de altădată. Revenirea nu are nimic în comun cu viitorul. Viitorul e un timp ‘a cărui conjugare e inexistentă pentru Olga, Maşa şi Irina. Întreg spectacolul e fundamentat pe această falsă, înşelătoare şi temporară reîntoarcere la existenţă a unor fantome. Dar e oare vorba despre o întoarcere aievea? Cu efortul pe care îl presupune o atare mişcare? Sau, la mijloc, e mai curând vorba despre o nouă modalitate de hibernare, o hibernare bizară, hiperactivă, zgomotoasă, excesiv de marcată de un fals palpit al vieţii, un palpit cu atât mai grosier cu câte unul cât se poate de nenatural.

 Cum spuneam, casa Prozorovilor se transformă pe neaşteptate. în anexă de cazarmă, în garnizoană, în popotă. Nu doar Verşinin, Solionîi, Tuzenbah, Fedotik ori Rade mănâncă adesea şi îndelung la masa mereu întinsă, cvasimascată de o perdea. Locul le e luat imediat ce au terminat de mâncat de soldaţi. Soldaţi omniprezenti. Aceştia sunt peste tot şi în orice moment. Ajung chiar să li se substituie mascaţilor aşteptaţi de surori şi decomandaţi de Natalia lvanovna. În final, soldaţii pleacă simbolic pe biciclete, iar plecarea lor are ceva din zborul cocorilor la care făcea referire Tuzenbah. Soldaţii îi însoţesc într-o muţenie absolută ori îi înconjoară pe cei care spun vorbe şi se extaziază la auzul propriilor cuvinte, cuvinte pe care se străduiesc din răsputeri să le trăiască chiar şi atunci când nu cred nicio secundă în ele, fiindcă acesta e mijlocul prin care vorbitorii reuşesc să îşi mascheze indiferenţa, cruzimea, vulgaritatea. complicitatea, impotenţa.

 La început, cele trei surori apar înveşmântate în haine de culori închise, semn al doliului prelungit după tatăl lor. Pe neaşteptate, Irina (Péter Hilda) îşi abandonează primele veşminte şi poartă o bluză albă. Pe de o parte, ca semn al faptului că Irina mai e purtătoarea unei doze minime de puritate. Că sufletul nu îi e, cel puţin deocamdată, complet atrofiat. Dar şi ca semn al viitorului doliu după posibilul logodnic, Tuzenbah, pentru care, în realitate, nu are niciun fel de sentiment. Fireşte, asemenea celor două surori ale ei, şi Irina va rata şansa salvării. Pentru simplul motiv că, în realitate, nici nu doreşte să schimbe ceva. Asemenea surorilor ei, Irina nu vrea să fie salvată. Dacă pe Irina o leagă ceva de Tuzenbah e faptul că, fără a se sluji de vorbe, ea îi împărtăşeşte convingerea că „viaţa nu se va schimba cu o iotă”.

Sau că schimbările vor fi lipsite de importanţă. 0lga (Kali Andrea) va deveni cu vremea tot mai întunecată, mai marcată de sfârşeală, mai nepăsătoare. Maşa (Kézdi lmola), iniţial teatral-lacrimogenă va aborda o atitudine autoritar-dominatoare în relaţia cu Verşinin. Toate iniţiativele amoroase îi vor aparţine. E greu de ştiut dacă o face pentru că nutreşte vreun sentiment pentru acesta ori doar pentru că Verşinin e mai puţin ridicol decât Kunghin, soţul ei, (Orbén Attila) şi, mai ales şi asta e cu adevărat important – poartă fascinanta haină militară. Maşa nu va abandona însă niciun moment rochia neagră de doliu, tot la fel cum nu o face nici cealaltă Maşa, cea din Pescăruşul, atâta doar că cea de acum nu are nici cea mai mică justificare pentru decizia ei.

Ce o determină oare pe Maşa să se îndrăgostească ori să pară îndrăgostită de Aleksandr lgnatievici Verşinin? Aşa după cum spuneam, nimic în afara hainei militare. Altminteri, ofiţerul e o fiinţă ştearsă, anonimă, marcat de o timiditate maladivă. Sosirea în casa Prozorovilor îi e anunţată de Tuzenbah (Bodolai Balász), dar însoţit de fanfară va intra alcoolicul doctor Cebtikin (Dengyel lván). Doctor care va determina o adevărată explozie de bucurie când va face descoperirea „epocală” în conformitate cu care Balzac s-a cununat la Berdicev. Explozie care, în cazul lui Tuzenbah, va lua forma ilară a unui bezmetic cazacioc. Într-un costum alb, impecabil, cel căruia i se spunea odinioară „maiorul îndrăgostit”, azi comandantul Verşinin (Bogdán Zsolt), va intra prudent, temător în casa Prozorovilor. Loc unde, de la bun început, nu se simte deloc în largul lui. Din care parcă ar vrea să plece cât mai repede cu putinţă. Desigur, nu o va face. Pe faţă îi persistă zâmbetul ambiguu al omului deopotrivă trist şi încurcat, mereu măcinat de ideea că prezenţa lui ar putea deranja. Rezervat, insignifiantul Verşinin dă semne că ar fi veşnic copleşit de griji, de iminenţa unei noi tentative de sinucidere a soţiei. Se pare că lui Verşinin îi e chiar teamă să vorbească. Asta până în clipa în care între el şi Tuzenbah se va declanşa un fel de competiţie oratorico-filosofică. Pe neaşteptate, comandantul garnizoanei va lua o uşă înzestrată cu un geam mat (simbol deopotrivă al transparenţei şi al obstacolului, ca să reiau o sintagmă celebră a lui Jean Starobinski), o va plasa între el şi tânărul lui subordonat şi amândoi vor începe să vorbească, sensul spuselor lor pierzându-se în van, într-un dorit inutil, din pricina caraghioasei suprapuneri.

Aproape fiecare personaj din spectacolul clujean are cel puţin un moment în care parcă dinadins se vrea acoperit de ridicol. Ridicolul e poate substitutul schimbării. Câte de ridicolă Maşa în clipa în care face mişcări de gimnastică ori de balet! Cât de ridicol devine Tuzenbah în momentul în care se lansează într-un neaşteptat cazacioc! Cât de ridicol se dovedeşte ştersul Verşinin când se porneşte pe vorbitul dezarticulat! Iar acest ridicol îi cuprinde dintr-odată pe cei care până atunci nu lăsaseră să scape niciun indiciu că ar fi victimele lui. El se consumă în faldurile muzicii lui Rahmaninov, Vasile Şirli şi ale celebrului vals rus al lui Şostakovici, valsul care anunţă, contrapunctic, iminenţa finalului.

Ce s-a întâmplat însă, la urma urmei, în casa Prozorovilor, până la momentul acestui final? Nimic fundamental, nimic menit să aibă urmări. Urmări care să conteze. Măcar cu o iotă. Desigur, SolionÎi (Biró József) l-a tachinat programatic pe Tuzenbah şi a izbutit să îl scoată din fire şi apoi din viaţă, ucigându-l în duel, realizându-şi astfel idealul meschin şi criminal ca nimeni să nu o aibă pe Irina, devreme ce aceasta l-a refuzat pe el. Iar cele trei surori, mai puţin sensibile decât ne lăsa să credem începutul spectacolului, aproape că nu bagă în seamă respectiva moarte. Kulîghin, profesorul de un ridicol absolut, impregnat ca atare în fiecare fibră a fiinţei sale, interpretat la nivelul excelenţei de Orbán Attila, va trece aproape nepăsător peste adulterul soţiei sale. Atâta doar că va deveni încă şi mai ridicol, şi mai caraghios, şi mai deplasat. Andrei Prozorov, căruia interpretarea magistrală a lui Hathazi Andras, îi conferă o pregnanţă cu totul aparte, profund originală, resimte încă şi mai apăsat presiunea mlaştinii banalităţii în care se afundă cu bună ştiinţă, cu nervozitate, cu un uşor început de nebunie pe care o estompează asumarea condiţiei de … dădacă a celor doi copii ai săi. Se va supune astfel voinţei acaparatoarei sale soţii, Nataşa (Gyórgyjakab Enikö), tot mai mondenă şi mai fluşturatică pe măsură ce se apropie împlinirea visului ei – acela de a deveni stăpâna casei. In ultimă analiză, Natalia lvanovna e singurul personaj din Trei surori ce nutreşte un ideal autentic şi pe care chiar şi-l realizează. Incendiul, cu toate distrugerile pe care se presupune că le-a adus, funcţionează doar ca nou subiect de conversaţie, infinit mai amplă şi mai consumatoarea de energii decât stingerea lui. Prilej de vorbărie ieftină pe care nu îl vor rata nici tinerii ofiţeri Fedotik (Moláar Levente) şi Rode (Sinkó Ferenc).

 Plecarea ofiţerilor e resimţită ca un adevărat dezastru, ca un eveniment apocaliptic de toate cele trei surori. Maşa e pe punctul de a-l viola pe ştersul Verşinin, care nu ştie cum să scape din bratele acaparatoare ale femeii, totul petrecându-se sub ochii lui Kulîghin. În şanţul săpat pentru a aduce apa necesară stingerii incendiului, Olga, Maşa şi Irina, copleşite de durere, îşi vor înfrăţi glasurile şi vor rosti mecanic, într-un canon parcă şi mai dizarmonic decât îl solicită regulile genului, lamentaţii fără valoare. Scenă, secvenţă care nu se poate să nu îţi amintească de felul asemănător în care se încheia superbul, neuitatul Unchiul Vanea, regizat de Andrei Şerban la acelaşi Teatru Maghiar de Stat din Cluj şi îdistribuţia căruia figurau bună parte dintre minunaţii actori care dau acum o nouă probă de măiestrie în spectacolul cu Trei surori montat de Tompa Gábor.

Prin ce se individualizează, în concluzie, montarea de acum? Care sunt elementele care îi evidenţiază, validează şi potenţează valoarea? Mai întâi, se cuvine invocată neiertătoarea perspectivă asupra universului cehovian. Sau, mai corect spus, asupra totalei lipse de univers real. Prin acuitatea vivisecţiei într-o umanitate defectivă de uman, de ideal, de aspiraţii. Apoi, prin înlăturarea oricărei urme de lirism, de tandreţe, de înţelegere, de sensibilitate. Nicio singură lacrimă nu poate fi văzută în ochii vreunui personaj, tocmai fiindcă eroii cehovieni sunt, în lectura lui Tompa Gábor, incapabili să aibă simţăminte omeneşti autentice. Râd, dar râd fals, grotesc, batjocoritor. La adresa altora, dar şi la adresa lor. Par a le face plăcere să-şi bată joc de ei înşişi. De plâns, nu plâng însă niciodată, fiindcă efortul ar fi prea mare.

Se mai individualizează spectacolul de acum printr-o atent cumpănită şi perfect instrumentată schimbare a ponderii imediate a două personaje: Andrei Prozorov şi Aleksandr lgnatievici Verşinin. Operaţie riscantă, dar perfect izbutită, graţie extraordinarului talent al celor doi actori cărora li s-au încredinţat rolurile cu pricina. Hathazi Andras (ireproşabilul interpret al lui Voiniţki, din spectacolul lui Andrei Şerban), ştie că are şansa de a juca acum ceva diferit şi o fructifică la maximum. Bogdan Zsólt îşi asumă riscul de a face din Verşinin altceva decât ofiţerul impozant şi găunos, îi schimbă aproape în totalitate dominantele, dar tocmai prin această discretie minutios cântărită reuşeşte să îşi facă parcă încă şi mai vizibilă performanta. Prin detaliu! cu care a fost elaborat fiecare rol (nu trebuie uitaţi Barkó György în Ferapont şi Kakuts Agnes-A nf isa), prin atenţia aparte acordată rolurilor secundare.

 De fapt, în Trei surori de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, distincţia rol principal-rol secundar devine cvasiinoperantă, fiecare interpret fiind încredinţat că fără devotamentul, fără talentul său s-ar pune în primejdie echilibrul spectacolului şi condiţia onorantă de trupă a colectivului artistic. Valorându-şi în chip eminent personalitatea creatoare, fiecare actor, fiecare participant la spectacol (şi mă gândesc aici şi la actorii valoroşi care fac ceea ce se cheamă „figuraţie specială” interpretând muzicieni, ofiţeri, pompieri) devine parte a unui personaj colectiv care se cheamă simplu lumea ale cărei dominante sunt mărginirea, stupiditatea, egoismul, infatuarea, absenţa idealului. Credincioşi viziunii regizorale, actorii au aderat fără rezerve la formula pe care le-a propus-o Tompa Gabor întru tălmăcirea modernă a textului cehovian, iar rezultatele se pot evalua cu vorbe recrutate doars din zona superlativului.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca-

Trei surori de Anton Pavlovici Cehov

Traducerea: Kosztolânyi Dezso

Un spectacol de Tompa Gâbor

Dramaturgia: Visky Andrâs.

Decoruri: Andrei Both.

Costume: Carmencita Brojboiu

Comentariul muzical: Serghei Rahmaninov, Dmitri Sostakovici, Vasile Şirli

 Cu: Hathâzi Andrâs (Andrei Sergheevici Prozorov), Gyorgyjakab Eniko (Natalia lvanovna), Kali Andrea (Olga), Kezdi lmola (Maşa), Peter Hilda (Irina), Orbân Attila (Feodor Ilici Kulighin), Bogdan Zsolt (Aieksandr lgnatievici Verşinin), Bodolai Balâsz (Nikolai Lvovici Tuzenbah), Biró József (Vasili Vasilievici Solionîi), Dengyel lvân (lvan Romanovici Cebutîkin), Molnâr Levente (Aieksei Petrovici Fedotik), Sinkó Ferenc (Vladimir Karlovici Rode), Barkó Györgyi (Ferapont), Kakuts Ăgnes (Anfisa), Skovrân Tunde (Svetlana), Szucs Ervin (Protopopov), Szabolcs Balla, Buzâsi Andrâs, Gall6 Erno, Fogarasi Alpâr, Vass Laczk6 Robert, Lorând Farkas, Albu lstvân (soldații)

2.Eşuata dorinţă de nemoarte

Ionesco a scris Regele moare în anul 1962. Avea la acea vreme 51 de ani. A făcut-o, declarând că a dorit să se pregătească pentru moarte, după o lungă și grea boală, situându-se din acest punct de vedere la antipodul personajului său, Bérenger. Regele sau, mai degrabă, omul care, atunci când i se face cunoscută sentința în conformitate cu care mai are de trăit doar o oră și treizeci de minute și că pentru el totul se va încheia odată cu sfârșitul spectacolului – un spectacol la puterea a doua fiindcă el coincide  cu spectacolul jucat în fața lui Bérenger de toți cei care îl înconjoară, dar și cu cel pe care îl vedem noi, spectatorii aflați în sală- începe să cerşească timp. Formula teatrului în teatru este evidentă. Spre deosebire de Ionesco, cel ce a început a se gândi la moarte încă de pe vremea când avea frageda vârstă de numai  patru ani (a se vedea mărturiile din atât de des invocatele Notes et contre-notes), care a meditat la momentul sfârșitului, stimulat fiind și de lectura Cărții Tibetane a morților pe care a cunoscut-o la îndemnul lui Mircea Eliade, acest Bérenger, ar mai avea nevoie – și aici începe licitația, licitația vieții/morţii- de cel puțin încă 100 de ani. Iar dacă nu se poate, dacă nu îi mai fi îngăduit veacul, la o adică, el, cel care a trăit atâtea sute de ani, nefăcând decât să tot recurgă la amânări din ce în ce mai consistente, s-ar mulțumi să retrăiască fie și numai ziua de ieri. Ori să mai primească un plus de viață de numai cinci minute. De abia atunci, din momentul în care Marguerite începe să se confunde cu un cronometru, să anunțe dur, cu satisfacție, cinic, scurgerea implacabilă a fiecărui minut, a fiecărei secunde (o face completată de Doctorul chirurg, bacteriolog și astrolog deopotrivă) Bérenger descoperă, în fine, timpul. În clipa în care Juliette îi enumeră poverile vieții sale zilnice același Bérenger trăiește revelația descoperirii a ceea ce francezii numesc les menus plaisirs quotidiens.

Dacă este adevărat că un spectacol bun este acela care te îndeamnă la rememorări și asociații, unele de-a dreptul insolite, fie-mi îngăduit să spun că cel cu Regele moare  de la Naționalul bucureștean, în regia  Andreei și lui Andrei Grosu, m-a dus cu gândul la alte două texte ionesciene. În primul rând, la Scaunele, piesa din 1952, în care doi bătrâni sfidează ceea ce Ionesco socotea cel mai mare scandal al existenței, și anume faptul că Dumnezeu i-a hărăzit omului finitudinea (ideea apare ca atare și într-unul dintre superbele, cutremurătoarele monologuri ale acestui Bérenger din Regele moare ce și-ar dori nemoartea, dar și într-o scrisoare pe care Ionesco i-a adresat-o Papei Ioan Paul al II lea), ca și propria micime existențială, organizând un tragi-comic spectacol cu invitați imaginari și cu un Mesaj pe care ar urma să îl transmită Oratorul Mut. În al doilea rând, mi-a revenit în minte cutremurătoarea elegie a sfârșitului pe care o reprezintă ultimul text scris de marele Ionesco, cu foarte puțină vreme înaintea morții. Survenită în luna martie a anului 1994.

Mi-am reamintit aceste două texte,  poate că şi fiind la început intrigat de formula de spectacol în favoarea  căreia au optat Andrei și Andreea Grosu.

Aparent, și impresia persistă o lungă bucată de vreme (am resimțit-o și acum , când am urmărit spectacolului online grație ofertei FNT 30), semnatarii montării parcă s-au ferit să se folosească de tot ceea ce le oferă imensa scenă, scenotehnica specială pe care le-ar fi putut-o oferi Sala Mare a Teatrului Național. Parcă ar fi preferat prudenţa, miniatura obişnuită a minunatelor lor spectacole de la Unteatru. Da, suntem foarte departe de formula de spectacol adoptată, de pildă, de Victor Ioan Frunză și de Adriana Grand în memorabila lor creație din anul 2002 de la Theatrum Mundi, acolo unde vedeam pe scenă un palat masiv aievea ori de aceea în favoarea căreia a optat Silviu Purcărete pentru montarea lui din Luxemburg, în care transferase totul într-un spital care amintea de celebrele clinici  de la Salpetrière. Cea mai mare parte a reprezentației se consumă pe o platformă căreia Juliette îi spune sufragerie și pe care Marguerite o socotește, o numeşte apăsat Sala Tronului. Pe respectiva platformă (scenografia îi aparține lui Vladimir Turturica) sunt înghesuite mobile învechite- fotoliul în care doarme Bérenger, scaunele pe care stau Marguerite, Marie, Doctorul, Juliette, Guardul, o masă la care se servește prânzul, un aparat de radio care nu funcționează niciodată (nu, nici un fel de muzică în spectacol), un bufet unde sunt reunite laolaltă veselă, pahare și o colecție de coroane de hârtie. La fel cum poartă Bérenger și Marguerite. Tot la fel cum este coroana mult mai mică de care se folosește ultra- emoționala, plângăcioasa Marie. Numai în minutele finale ale spectacolului de pe respectiva platformă coboară Bérenger şi Marguerite spre a parcurge împreună, el cufundat în negru, ea învăluită într-o lumină stranie, drumul spre moarte. De aplaudat light designul lui Chris Jaegger. Pentru ca pe urmă totul să se scufunde în fosa peste care se aşează scârţâit un imens capac. Piatra tombală. Tragedia morţii fiind una generalizată,ea neocolind nici capetele încoronate, nici familiile mărunte, mic burgheze, aşa cum pare aceea a lui Bérenger. Care tocmai spre a se minţi că ar putea fi altfel, se poate presupune că s-a autoimaginat drept una princiară. Spectacolul mizează pe un cuantum de ambiguitate generată, culmea!, de matricea şi de elementele de decor cum nu se poate mai realiste. Mai oarecare, mai comune.

Regele moare de la Teatrul Naţional din Bucureşti dispune de o distribuţie excepţională. În frunte cu Victor Rebengiuc, în mare formă, creând un Bérenger, puternic şi vulnerabil, deopotrivă. Ridicol prin sarabanda iluziilor care se destramă implacabil, la fel cum se fisurează invizibilele ziduri ale palatului, falsa fortăreaţă văzută ca un garant al nemuririi, copilăros, speriat,infantil de-a dreptul, neputincios când este confruntat cu propria lui neputinţă progresivă. Excepţionalele cele câteva monologuri ale personajului, fantastic felul în care Bérenger-Rebengiuc susţine dialogul cu Juliette-Florentina Ţilea. Mariana Mihuţ susţine o lecţie de actorie pe tema contrapunctului în actorie. Rece, rea, în antiteză evidentă cu Marie-lacrimogena, impecabil jucată de Ana Ciontea, Marguerite a Marianei Mihuţ devine parcă alta atunci când îşi asumă rolul de profesor, de călăuzitor, de însoţitor în moarte. Buni, foarte buni deopotrivă Şerban Pavlu (Doctorul) şi Richard Bovnoczki (Guardul).

 Teatrul Național din București

 REGELE MOARE de Eugene Ionesco

 Traducerea- Vlad Zografi și Vlad Russo

 Regia: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

 Light design: Chris Jaegger

 Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Şerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte: Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro