În urmă cu doi ani, Senatul UNITER a schimbat din temelii regulile care guvernează acordarea premiului anual la categoria Cea mai bună piesă românească.
Prima condiție este ca scrierea să fi fost deja reprezentată. Să fi trecut examenul fundamental al metamorfozării ei în spectacol. Ezitărilor de toate felurile de la ediția din anul 2023 a Galei le-a urmat șocul reprezentat de faptul că, în mai 2024, piesa premiată a fost una scrisă și reprezentată în limba maghiară. Ea aparține însă unuia dintre cei mai temeinici și mai autentici scriitori de teatru din România –aproape tot ceea ce a scris până astăzi Székely Csaba este cel puțin notabil-, abordează o problemă dureroasă pentru istoria secolului al XX lea, aceea a Holocaustului. ‘’O istorie neîncheiată’’, cum glăsuiește titlul unei cărți a istoricului Dan Stone, de puțină vreme apărută și în traducere românească la editura ieșeană Polirom. Sau încheiată prost, așa cum este cazul poveștii secuilor din Bezidul Nou pe care ne-o istorisește cu lux de amănunte și cu un exemplar simț al echilibrului Székely Csaba. Care în scrierea lui nu e nici avocat, nici procuror, ci exact ceea ce trebuie. Povestitor de bun simț, dramaturg, scriitor de teatru stăpân pe meserie care știe că, cel mai adesea, în viață tragediile lasă loc și glumei, și ironiei, și zâmbetului. E drept, zâmbetul e frecvent amar, se metamorfozează cvasi-instantaneu în lacrimă. Și mai știe Székely Csaba și că potențialul spectator și trebuie, și are capacitatea de a judeca cu capul propriu faptele.
Așadar, cândva, prin Evul Mediu, o comunitate secuiască din Bezid a trecut în masă la credința iudaică. Oamenii s-au declarat evrei, de la un moment dat încolo chiar au crezut că sunt astfel. La origine, erau sâmbătari sau sâmbetiști. Au trăit în bună pace și înțelegere cu celelalte comunități etnice și religioase din sat. Asta până în anul 1940 când, imediat după Diktatul de la Viena, au trebuit să se supună abracadabrantelor legi rasiale ale guvernului de la Budapesta. Nu că cele ale guvernului Antonescu de la București ar fi fost cu mult mai blânde. Omuciderea, ura de rasă sunt defective de naționalitate. De logică și de normalitate.
Oamenilor li s-au distribuit mai întâi certificate și li s-a spus ba mai categoric, ba mai voalat că ar fi cum nu se poate mai înțelept că se lepede de credința mozaică și să-și nege apartenența la evreitate. Pe urmă li s-a spus ce e bine și ce e verbotten să facă. Au urmat agitații, falii, denunțuri, demisii de la moralitate și de la condiția de om. S-au multiplicat raidurile jandarmilor. Ceva mai încolo și cele ale soldaților. Falii, rupturi s-au manifestat chiar și în interiorul uneia și aceleiași familii. Așa a fost cazul uneia dintre multele familii cu numele Kovács a cărei istorie, intim legată de aceea a comunității, ne-o istorisește fiica Sára. Tatăl, Mózes, și-a abandonat religia și și-a căutat rostul la Sfântu Gheorghe. Și-a găsit acolo o nouă nevastă și, printr-o minune a istoriei, a reușit, asemenea altor membri ai comunității, să scape de deportarea la Auschwitz și condamnarea implicită la moarte. Mama, Márta, și aparent nărăvașul fiu, Samuel, s-au declarat pe mai departe evrei și au plătit prețul suprem pentru asta. Zeci de ani mai târziu, când firesc era ca istoria să-și regăsească matca și să se îmbuneze, cineva de Sus a decis raderea de pe fața Pământului a Beziadului și construirea acolo a unui baraj.
Ceea ce îi reușește de minune lui Székely Csaba este surprinderea vieții în toată complexitatea ei. În Beziadul amenințat de primejdii (foarte bine sugerat de decorul creat de Sós Béata și de costumele propuse de Hatházi Réka), oamenii iubesc, se ceartă, trăiesc. Și speră. Speră că zvonurile nu sunt adevărate, că nu poate fi așa, că totul o să treacă. Curând. Că demența și vremurile ieșite din țâțâni vor ține doar o clipă. Cred, poate chiar se iluzionează să creadă în normalitate. Cred, respectă obiceiuri, rânduieli. Mai taie chiar și câte un porc pe care și-l împart frățește. O parte din el trimit la Budapesta. Că așa sunt ordinele. Viața pentru ei este exact așa cum o știu de veacuri. Tristă, veselă, calmă, învolburată. Fapt subliniat în spectacolul de la Trupa Tompa Miklós și de excepționala muzică compusă de Cári Tibor și cântată live de instrumentiștii Kostyák Márton, Leon, Zsolt, Makkai István, Málnási Zoltán, Sipos Péter sau de coruri. Ca și de concepția regizorală, una tradițională, în sensul bun al termenului. O regie realistă semnată de Sebestyén Aba, regie în care important e actorul. Capacitatea lui de transfigurare, de a transmite, de a emoționa. E ceea ce reușesc toți componenții distribuției. Care rostesc replici, cântă, dansează. Creează o lume.
În prim plan se situează creația de excepție a actriței Fülöp B.Erzsébet. O Kovács Marta frustă, năvalnică, tandră, necruțătoare și, pe neșteptate, iertătoare. Cu soțul Mózes (Henn Janós), cu Sára, fiica lor plină de viață (Kiss Bora), cu atât de surprinzătorul Samuel (Balász Varga). Încăpățânată în muțenia ei ca și în decizia de a nu părăsi ghettoul de la Târgu Mureș, haltă sigură spre Auschwitz. Simbol al credinței și al hotărării. Al faptului că nu totul se negociază și că sacrificiul are și prețul, și valoarea lui.
În spectacol grupurile se fac și se desfac. Au coerență. Dramatism. Numerele solistice, cele ale interpreților deja numiți, ca și cele ale actorilor Bartha László Zsolt, Galló Ernö, Sebestyén Aba (intrat ocazional și remarcabil în rol), Kovács Botond, Nagy Dorottya, Gecse Ramóna, Tollas Gábor, Ördög Miklós Levente, Mezsesi Oszkár, Korpos András ca și ale numeroșilor componenți ai figurației speciale au contur, personalitate, logică, rost. Personajele întruchipate depun mărturie. Emoționează. Trăiesc.
Teatrul Național din Târgu Mureș; Compania Tompa Miklós
LUMÂNĂRILE DREPTĂȚII de Székely Csaba
Regia: Sebestyén Aba
Muzica: Cári Tibor
Decoruri: Sós Béata
Costume: Hatházi Réka
Lighting design: Majoros Róbert
Muzicieni: Kostyák Márton, Leon, Zsolt, Makkai István, Málnási Zoltán, Sipos Péter
Cu: Fülöp B.Erzsébet (Kovács Marta), Balász Varga (Kovács Samuel), Kiss Bora (Kovács Sára), Henn János (Kovács Mózes), Bartha László Zsolt (Kovács Mózes-preot catolic), Galló Ernö (Demény Ferenc, profesor),Sebestyén Aba (Geréb Kalman, primar), Kovács Botond (Demeter György-preot), Nagy Dorottya (Demeter Eva), Gecse Ramóna (Demeter Gizella), Tollas Gábor, Ördög Miklós Levente (Jandarmi), Mezsesi Oszkár (Locotenent colonel), Korpos András (Gestapovistul), Nagy Zoltán Adorjáni, Örs Hunór Bálint, Renczés Viktoria, Ferenczi István, Szabó Fruszina (Evrei), Kiss Péter, Kovács Norbert (Jandarmi),ș.a.