joi, ianuarie 27, 2022

Jurnal de FNT 31 (III)

1.Frumos, însă nu și calofil

Arareori, piesa lui  Shakespeare intitulată în original Two Gentlemen of Verona a fost jucată la noi folosindu-se traducerea exactă în românește a titlului dorit de marele Will. În spectacologia noastră s-a împământenit titlul Doi tineri din Verona. Și asta nu tocmai degeaba fiindcă personajele ei principale, Valentin și Proteus, sunt tineri, însă, așa după cum bine observa undeva, într-una dintre excelentele sale cronici regretata Magdalena Boiangiu, numai gentlemeni nu sunt. Scrierea mustește în trădări și în prietenie, și în amor, jurămintele sunt făcute doar spre a fi uitate, prețul trădării este unul mare, adică, printre altele, în spectacolul care face obiectul acestor însemnări, pierderea vederii de unul dintre protagoniști. E adevărat, la final intervin și remușcările, și împăcarea, și iertarea, așa cum se întâmplă în mai toate scrierile dramaturgului englez, fiindcă-nu-i așa ? –totul e bine când se termină cu bine, chiar dacă, în cazul de față, acest tot este din cale afară de relativ.

Cu succese la fel de relative a fost montată la noi această scriere de raftul al doilea sau al treilea din canonul skakespearian. Poate și fiindcă textul nu are în intimitatea lui combustia necesară spre a prilejui un mare spectacol. Cel montat la Teatrul de Stat Constanța  de regizorul Alexandru Mâzgăreanu nu este nici el unul mare, dar bun este cu siguranță. Piesa e bine jucată, validează profesional câțiva tineri actori pe care i-am văzut și cu alte ocazii și în care mi-am pus speranțe. Împlinite din ceea ce am putut vedea  grație difuzării on line. Și arată că Teatrul de Stat din Constanța s-a retrezit la viață.

Spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu  este și unul frumos. Preponderent frumos însă, slavă Domnului ! nu și calofil. Doi tineri din Verona  de la Constanța se constituie într-un spectacol vizual frumos, chiar dacă din punct de vedere auditiv mi se pare a fi câteodată nițeluș mult prea zgomotos, deși nu cred că ar fi trebuit să fie astfel. Dar, mă rog, excesul de decibeli înseamnă o problemă mai generală a teatrului românesc de astăzi pe care nu știu cine o mai poate rezolva vreodată. Eu, în nici un caz.

Shakespeare voia ca Valentin să plece din Verona spre a-și desăvârși educația într-o cultură și asta se putea face la Milano. Alexandru Mâzgăreanu este  evident mai radical și îl trimite pe tânărul gentilom, excelent, subtil, elegant jucat de Andrei Bibire, mult mai departe, într-o țară situată undeva în Extremul Orient. O șansă dată autoarei decorului, Andreea Săndulescu, de a propune un decor policrom, iar semnatarei costumelor, Alexandra Mâzgăreanu, să creeze o suită de costume despre care spun atât : jos pălăria!. Iar Daniel Klinger elaborează un light design care le valorează pe ambele (decor și costume) așa cum se cuvine. 

Sigur, Alexandru Mâzgăreanu își rezervă sieși partea leului căci schimbarea de destinație operată pe foaia de parcurs a lui Valentin îi permite regizorului să facă apel la elemente din teatrul oriental și la păpuși imense. O astfel de păpușă este învestită cu rolul de a-l juca pe tatăl Silviei. E drept, în spatele păpușii se află și doi păpușari (Arina Cojocaru și Tiberiu Roșu),  ca și actorul de teatru dramatic  Liviu Manolache care îi joacă atât pe Antonio cât și pe cel pe care Shakespeare îl dorise a fi ducele de Milano. Adică tatăl Silviei, cu emoție binefăcătoare interpretată de Ecaterina Lupu. De acasă pleacă până la urmă, și tot în Extremul Orient, și Proteus. Acesta părăsește lumea veselă a Veronei adecvat sugerată în partea de început a spectacolului de coregrafia lui Báczo Tünde, de muzica datorată lui Alexandru Suciu și de interpreții respectivei secvențe, tinerii Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai și Vlad Lință. Plus interpreții rolurilor principale.

Proteus este admirabil jucat de foarte tânărul Florin Aioane, actor puternic, serios, deja pregătit pentru mari partituri. Sper să aibă parte de ele la Constanța sau oriunde altundeva îl vor purta pașii și, mai ales, profesia. Odată ajuns la destinație și în altă cultură (hmmm, șocul civilizațiilor?) Proteus uită ca prin minune de iubirea jurată Iuliei . În Orient Proteus își abandonează și jurămintele, si prietenia pe viață declarată lui Valentin, și condiția de gentleman și se îndrăgostește nebunește de Silvia, cu talent adusă pe senă de Cristiana Luca. Plănuiește să i-o fure prin trădare vechiului său prieten așa că devine informatorul Ducelui și păcălitorul lui Turio, acesta din urmă în tușe groase interpretat de Andrei Cantaragiu. Întâmplările se succed, se aglomerează, dobândesc substanță și grație contribuției unor interpreți precum Cătălina Mihai, Lucian Iftime, Maria Lupu, Florina Stănculeț,Grațian Prisăcariu, Alina Manțu.

Nu pot să nu relev subtilitatea emoțională a două scene. Cea în care Valentin își pierde vederea (o libertate față de textul shakespearian asumată de regizor) și cea, din final, preponderent momentul în care Proteus se căiește. O nouă ocazie spre a-i aplauda încă o dată pe Andrei Bibire și pe Florin Aioane.

Teatrul de Stat din Constanța

DOI TINERI DIN VERONA de William Shakespeare

Traducerea: Lucia Verona

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Andreea Săndulescu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Coregrafia: Baczó Tünde

Muzica originală: Alexandru Suciu

Light design: Daniel Klinger

Distribuția :

Antonio / Ducele: Liviu Manolache

Valentin: Andrei Bibire

Proteus: Florin Aioane

Turio: Andrei Cantaragiu

Speed: Cătălina Mihai

Lance: Lucian Iftime

Pantino / Hangiu: Maria Lupu

Iulia: Ecaterina Lupu

Silvia: Cristiana Luca

Lucetta: Florina Stănculeţ

Eglamour: Grațian Prisăcariu

Proscriși: Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai, Vlad Lință

Demonul: Alina Manţu

Păpușar 1: Arina Cojocaru

Păpușar 2: Tiberiu Roșu

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Andreea Săndulescu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Coregrafia: Baczó Tünde

Muzica originală: Alexandru Suciu

Light design: Daniel Klinger

Data difuzării on line: 9 noiembrie 2021

2.Antropologia protestului

Spectacolul Teatrului de Nord din Satu Mare (Trupa Mihai Raicu) inspirat de            piesa Bacantele de Euripide a fost mai mult ca sigur plănuit pe multiple paliere. Poate chiar prea multe.

S-a recurs la un text antic, dar care în cazul de față funcționează mai degrabă drept pretext și drept legitimare culturală în dorința de a ni se atrage atenția că protestul și, implicit, dreptul de a protesta există de când lumea și pământul. Sau, mai corect spus, de când s-a născut democrația.  A cărei patrie este Grecia, care a fost și patria lui Euripide. În al doilea rând, cred că Maria Manolescu, cea care și-a asumat rescrierea (una liberă, liberă de tot, până într-atât de liberă încât se poate vorbi despre o piesă absolut originală, în care foarte puțin mai contează ceea ce odinioară era denumit, savant, hipertext), dar și regizorul Dragoș-Alexandru Mușoiu au vrut să ne atragă atenția că exercitarea acestui drept înseamnă și responsabilitate, și asumare de riscuri. Cam tot la fel cum stau lucrurile și în cazul votului. Oamenii, cetățenii Tebei sunt convocați, odată cu reinventarea multiplicată a lui Dionysos să spună care dintre cei ce își revendică acest nume este cel autentic. Votează, aleg și sunt condamnați să își asume votul. Mai departe puțin contează că nu au știut să facă diferența între  puternicul Dionysos (Andrei Stan), tânăra Dionysos (Raluca Mara), lucrătoarea sexuală Dionysos (Crina Andriucă), bahicul Dionysos (Romul Moruțan), Dionysos-mască (Ioana Cheregi). Au votat la fel cum li se cere la un moment dat și spectatorilor să o facă. Și o fac pe bune, iar votul infuențează tot pe bune desfășurarea ulterioară a spectacolului. De aici și noianul  de dificultăți cărora trebuie să le facă față actorii.

 Când cei votați dezamăgesc intervine însă dreptul la a protesta. La refuz. Drept redescoperit de români în zilele Revoluției din Decembrie (există, de altfel, în spectacol, o secvență care ne duce cu gândul la celebra scenă a balconului și, mai apoi, chiar și la fuga lui Ceaușescu) și redescoperit încă o dată  din 2017 încoace. O altă secvență trimite la sângeroasele proteste din 10 august 2018 (Pentheu, interpretat de Cătălin Mareș, este un alter-ego al obsedantei Fantome alb așa că are la gât cravată roșie) o alta la protestele anti-vaccin sau anti-mască. Ș.a.m.d.

Maria Manolescu și Dragoș-Aexandru Mușoiu propun în Bacantele (fără mască) un teatru social, un teatru politic, pe alocuri chiar un teatru agitatoric. Dar și un teatru cu intenții antropologice fiindcă nu degeaba regizorul face apel la măști. Avem de-a face cu un teatru al mulțimilor, printre acestea aflându-se și bachantele (Roxana Fânață, Sergiu Tăbăcaru, Vlad Mureșan, Alexandra Odoroagă, Andreea Mocan, Cristian But, Yvette Princz), și Agave (Carmen Frățilă), și  Cadmus (Ciprian Vultur), și Thiresias (Tibor Székely), și jandarmii (Andrei Gîjulete, Sergiu Tăbăcaru). Se impunea, așadar, de la sine ca spectacolul să se desfășoare în aer liber. Bună opțiunea pentru curtea Muzeului de artă, spațiu îmbogățit de elementele scenografice propuse de Răzvan Chendrean, de costumele create de Cristina Milea, de coregrafia elaborată de Roxana Fânață, de muzica al cărei compozitor este experimentatul Cári Tibor și de muzica live datorată lui Stike Molnár

Sosul spectacolului e bogat, la fel și temele, și ideile, din păcate nu toate fiind duse  chiar până la capăt. Era, cred, preferabil să se opereze o selecție și să se obțină astfel, probabil, un plus de concentrare. Dar și de rigoare. Simpla enunțare a unor piste nu prea servește la nimic.  

Bacantele de Euripide

Rescriere de Maria Manolescu

Teatrul de Nord din Satu Mare – Trupa “Mihai Raicu”

Bacantele de Euripide

Rescriere de Maria Manolescu

Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu

Decorul: Răzvan Chendrean

Costumele: Cristina Milea

Coregrafia: Roxana Fânață

Muzica: Cári Tibor

Asistent regie: Tudor Dreve

Muzică live: Stike Molnar

Distribuția:

Puternicul Dionysos: Andrei Stan

Tânăra Dionysos: Raluca Mara

Lucrătoarea sexuală Dionysos: Crina Andriucă

Bahicul Dionysos: Romul Moruțan

Dionysos-mască: Ioana Cheregi

Pentheu: Cătălin Mareș

Agave: Carmen Frățilă

Cadmus: Ciprian Vultur

Thiresias: Tibor Székely

Jandarm: Andrei Gîjulete, Sergiu Tăbăcaru

Bacantele: Roxana Fânață, Sergiu Tăbăcaru, Vlad Mureșan, Alexandra Odoroagă, Andreea Mocan, Cristian But, Yvette Princz

Data difuzării on line:- 9 noiembrie 2021

3. Ar fi fost nevoie de mai multă milă pentru personajele lui Sebastian

 O destul de îndelungată carieră de spectator de teatru a făcut să ajung la o concluzie. Există o anumită categorie de texte dramatice, nu obligatoriu de raftul întâi, însă care fac parte dintre ceea ce îndeobște se plasează sub genericul pieselor bine scrise, care nu îngăduie prea multe libertăți, cu atât mai puțin excese în viziunea regizorală. Nici contemporaneizări, nici translatări de genuri, nici un număr prea mare de renunțări la replici. Din această categorie fac parte, indubitabil, marea majoritate a scrierilor din dramaturgia românească interbelică. Oricât ar părea de curios, poți face noi și noi demonstrații care să dovească- oare a câta oară ?- că Shakespeare este contemporanul nostru, însă lucrul acesta nu mai merge atunci când vine vorba despre piesele lui Tudor Mușatescu, Mircea Ștefănescu, despre Gaițele lui Alexandru Kirițescu sau despre comediile lirice ale lui Mihail Sebastian.

În cazul celui din urmă nume citat, aș putea înșirui o listă destul de consistentă de exemple de tentative eșuate de modernizare, de translatare a întâmplărilor consumate în interbelic în zilele noastre, de încăpățânate încercări de siluire a condiției de comedii lirice a textelor. Nu o fac, mulțumindu-mă acum cu observația că mi s-a reconfirmat impresia zilele trecute când am urmărit online o înregistrare a spectacolului cu Steaua fără nume , montat la Teatrul  ‘’Maria Filotti’’ din Brăila de tânărul regizor Cristian Ban. Spectacol care-  o spun de la bun început- nu mi-a plăcut deloc, iar de vină pentru asta nu sunt în nici un caz actorii, ci în exclusivitate viziunea regizorală, după părerea mea din cale afară de nărăvașă.

Ce a intenționat, în esență, Cristian Ban ? A vrut să facă din comedia lirică Steaua fără nume o comedie bufă. La vederea căreia nimeni să nu lăcrimeze, să nu plângă, ci să râdă în hohote. Nici unul dintre personaje nu mai este îndreptățit să îi provoace spectatorului sentimente de simpatie, de solidaritate, ci dimpotrivă. Ridicoli trebuie să fie nu numai Domnișoara Cucu, devenită în cazul de față profesoară de Educație fizică, îmbrăcată în trening și dotată cu fluier, nu doar Șeful gării, ci și Udrea, pe alocuri Mona și, desigur, și Marin Miroiu. Antipaticul și atât de sigurul pe sine Grig nu mai are nici el voie să fie numai antipatic, de fapt, în situația dată el nu mai este defel astfel, ci, deși personajului îi sunt lăsate vorbele, acesta este silit să acționeze relativ frecvent de parcă ar fi descins din comedia mută. Ca succesul să fie garantat și spectacolul să aibă și cronici garantat bune, precum aceea din care este citat un fragment în caietul-program al FNT 31 (semnatara ei, expertă în beția de cuvinte și în vorbe ce din coadă au să sune este, pesemne o preferată a autorului încropelii publicistice cu pricina fiind citată compulsiv și cu alte ocazii), autoarea costumelor, Cristina Milea, l-a îmbrăcat pe simpaticul actor Adrian  Ștefan, deținătorul rolului, de parcă ar fi un component al orchestre unui teatru de revistă. A fost amputat masiv și momentul superb din text al domnișoarei Cucu. Nu-i vorbă, nu era tocmai bine să fie rostit de cineva îmbrăcat în trening.

În calitate de autoare a decorurilor, aceeași atât de talentată scenografă a mai făcut o poznă, nu mă îndoiesc că tot ca urmare a solicitărilor exprese ale regizorului. Pentru primul act, cel care se consumă în gară, decorul este unul voit simbolic. Este alcătuit dintr-un ceas imens din care își face la un moment dat apariția, precum…cucul,  Șeful gării. În felul acesta s-a intenționat, pesemne, să ni se sugereze că în orășelul din apropierea Bucureștiul în care se consumă povestea timpul a stat în loc. În următoarele două acte, a căror acțiune se petrece în casa modestă a încă și mai modestului profesor Marin Miroiu, simbolismul merge încă și mai departe. Camera celui silit de leafa mică și de pasiunea pentru cărți să își coase singur ciorapii seamănă cu o capsulă cosmică gata-gata să fie lansată pe orbită. Că doar nu degeaba e Miroiu profesor de Astronomie. Unicul ei locuitor, până la descinderea intempestivă și meteorică a Monei, ne dă asigurări că merge regulat la frizerie, însă- ce să vezi ?- are părul, indubitabil lung, legat în coc. Ce atâta realism, ce atâtea sacrificii, spectatorii știu că teatrul este convenție, iluzie. Carevasăzică, ne tundem chilug pentru alte năzbâtii nu pentru rolul Marin Miroiu și pentru obositul, prăfuitul Mihail Sebastian supus acum updatării.

Steaua fără nume este plasată de Cristian Ban în cadrele formulei atât de folosite a teatrului în teatru. Cu eleva Zamfirescu și cu Ichim, îndrăgostiți unul de altul, ba chiar și atinși de voyeurism, în chip de naratori și raisonneur-uri. Altminteri simpatici. Aceasta grație actorilor Blanca Dobă și Ciprian Chiricheș. Narcisa Novac și Nicolas Cațianis jr. ar fi putut fi foarte buni (pe alocuri chiar sunt) în rolurile Necunoscuta, respectiv Marin Miroiu, dacă regizorul i-ar fi lăsat să joace în cheia dorită de Sebastian. Iar Dan Moldoveanu (Radu Udrea), Monica Ivașcu (Domnișoara Cucu), Marcel Turcoianu (Ispas) și Elena Andron (Doamna Pascu) nu s-ar fi încadrat în categoria ciurucuri (cum mult prea dur îi caracterizează profesorul de muzică al urbei) dacă același regizor s-ar i fi purtat mai generos cu ei și ar fi păstrat justa măsură. 

Teatrul Maria Filotti din Brăila

STEAUA FĂRĂ NUME de Mihail Sebastian

Regia: Cristian Ban

 Decorul și costumele: Cristina Milea

Asistente decor: Carmen Rus, Mariana Bogdan

Light design: Bogdan Gheorghiu

Distribuția:

Mona (Necunoscuta): Narcisa Novac

Profesorul Marin Miroiu: Nicholas Cațianis jr.

Radu Udrea: Dan Moldoveanu

Domnișoara Cucu: Monica Ivașcu

Ispas: Marcel Turcoianu

Grig: Adrian Ștefan

Eleva Zamfirescu: Blanca Doba

Doamna Pascu: Elena Andron

Ichim: Ciprian Chiricheș

Data difuzării on line: 10 noiembrie 2021

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Vreau să dezleg două enigme

Scrisoare deschisă către concetățenii mei Dragi prieteni,            Ați observat,...

Povestea unui om leneș

«Întrebarea esențială e alta: Sunteți sau nu pe aceeași pagină cu conu’ Leonida? Dacă susțineți că statul ar trebui să răsplătească morții...

Ce știm sigur despre planurile lui Putin privind Ucraina, între atâtea incertitudini

Există un număr considerabil de încercări de a găsi un răspuns la întrebarea dacă armata rusă va ataca...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

Monitorizarea PNRR – examen de maturitate?

Autori: Dragoș Pîslaru și Tana Foarfă La vârsta de 15 ani începi să vezi lumea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro