vineri, ianuarie 28, 2022

Jurnal de FNT 31 (V)

1.Doar o gravă eroare de gust ?

La ora la care acest grupaj de cronici va ajunge să fie postat pe site-ul contributors.ro, cea de-a XXXI a ediție a Festivalului Național de Teatru va fi istorie de câteva zile bune.

Nu intenționez să scriu un articol de bilanț pentru câtea motive simple. Mai întâi fiindcă nu am izbutit să văd decât o parte dintre spectacolele care au fost socotite demne de a fi selecționate. Nu știu cine, oricât de binevoitor, de avântat și de disponibil ar fi fost acesta, ar fi avut capacitatea unei astfel de performanțe. Am operat propria mea selecție, m-am bazat câteodată pe intuiție, alteori chiar pe ceea ce am găsit în cronicile colegilor. Uneori am nimerit-o, cum se spune, alteori, nu.

În al doilea rând nu voi purcede la sinteze și la bilanțuri deoarece în edițiile anterioare  ale acestui Jurnal de FNT am cam dat cât de cât seama despre ceea ce, odinioară, regretatul Valentin Silvestru a numit sinusoida spectacolelor din selecție. Și chiar dacă am avut impresia că în selecția operată de directorii artistici ai acestei a XXXI – a ediții (Oana Cristea Grigorescu, Cristina Rusiecki, Claudiu Groza) s-au amestecat opțiuni corecte, cu intenția de a mulțumi pe toată lumea, dar și cu flagrante erori de gust ori cu dorința de a promova falsele tentative de modernizare a unor texte clasice și, implicit, celebre, un lucru este în afara oricărui dubiu. Că această vitrinizare a ceea ce s-a petrecut într-o stagiune a arătat că în Teatrele din România s-au făcut eforturi  spre  a se găsi soluții de supraviețuire artistică în timp de pandemie. Nimeni nu a stat degeaba, nu s-au încasat lefuri pe nemuncă, așa cum au susținut aiurea o seamă de neaveniți recrutați foarte adesea din rândul politicienilor, dar mai ales al politrucilor loviți retroactiv de sindromul omniscienței ceaușiste, al unor așa-ziși factori responsabili  mânați în luptă de false elanuri de reformare  și eficientizare. Aceasta în pofida faptului că  respectivii nu prea au bunul obicei de a merge la spectacole.

E vorba despre niște respectivi despre care am aflat de la tot felul de avocați din oficiu, răsplătiți altminteri ba cu funcții, ba cu publicitate aducătoare de  bani dată pe sprânceană publicațiilor la care scriu, că  ar iubi de mama focului și arta, și cultura, atâta doar că o fac,  precum poetul medieval Jaufré Rudel, de loin. Adică de departe.  Cazul cel mai flagrant mi s-a părut a fi acela al aproape sanctificatului șef orădean Ilie Bolojan. Nu insist, nu e loc pentru cazul acesta acum.

În pofida faptului că în trecuta stagiune, stagiune pe care a intenționat să o sintetizeze deja încheiata a XXXI -a ediție a FNT, Teatrele ba s-au închis, ba s-au deschis, ba s-au aflat în situația de a juca cu sălile umplute la doar 30 sau 50% din capacitate, managerii nu au fost scutiți de evaluări. În economia cărora îndeplinirea unor cifre de plan se află la loc de cinste. Criteriul estetic aproape nu există. S-a recurs atunci, ca și pe vremea autofinanțării comuniste din anii 80 ai secolului trecut, la tot felul de piese și piesuțe, la comedii bulevardiere montate la repezeală, mustind de locuri comune dar și de aluzii mai deocheate.

În felul acesta au stat mai mult ca sigur lucrurile și la Teatrul Regina Maria din Oradea.  Unde a fost chemat în mare grabă regizorul Radu Nichifor căruia i s-a cerut să monteze rapid ceva de public. Omul a optat pentru așa-numita Moștenirea norocului sau Savarine cu rom, o scriere râzăreață deși cam de la naftalină  a grecilor Thanasis Papathanasiou șiMihalis Reppas. Pe care a înscenat-o relativ onorabil, cu o distribuție posibilă și cu puțini bani alocați scenografiei (Daniel Divrician). Nu cred că nici vechea conducere a Teatrului, nici regizorul, nici scenograful, nici componenții altminteri și bine aleși, și buni ai distribuției (Ioana Dragoș Gajdó, Mirela Niță-Lupu, Adela Lazăr, Gabriela Codrea, Sebastian Lupu, Sorin Ionescu) ar fi nutrit vreun singur moment speranța că respectiva realizare meșteșugărească, adică un spectacol de serviciu, cu vizibile sincope și primejdioase goluri de aerm  va fi invitată la FNT. Nu era locul ei acolo. Că s-a ajuns să fie totuși poftită este eminamente vina selecționerilor și a concesiilor pe care și le-au făcut aceștia unul altuia. Mă rog, selecționerii sunt și ei oameni, au și prieteni, au și interese și nu aleg întotdeauna doar crema cremelor.

Cei trei au făcut exact asta, dovedind în felul acesta încă o dată că formula co-directoratului este una complet ineficientă și că renunțarea la o atare formulă ce favorizarea disiparea răspunderii se impune de la sine. 

Teatrul „Regina Maria” din Oradea

MOȘTENIREA NOROCULUI de Thanasis Papathanasiou și Mihalis Reppas

Traducere de Athena Demetriad

Regia: Radu Nichifor

 Decorul și costumele: Daniel Divrician

Distribuția:

Vaso: Ioana Dragoș Gajdó

Veska: Mirela Niță Lupu

Geny: Adela Lazăr

Roy: Gabriela Codrea

Panaiotis: Sebastian Lupu

Hristos: Sorin Ionescu

Regia: Radu Nichifor

Scenografia, decorul și costumele: Daniel Divrician

Data difuzării on line: 12 noiembrie 2021

2.Sub semnul rigorii

Iată că după remarcabilul spectacol cu piesa Cassandra, montat pe scena Teatrului bucureștean Apollo 111, regizoarea Leta Popescu a adus o nouă rază de lumină pe afișul celei de-a XXXI a ediții a Festivalului Național de Teatru. Am în vedere când spun asta  montarea piesei Încuiați  de Maria Manolescu Borșa, săvârșită la Centrul de Teatru Educațional Replika din București. De altminteri, cu titlu de observație generală, aș spune că spectacolele independenților par a fi fost mult mai riguros cântărite de cei trei directori artistici ai recent încheiatei ediții a FNT decât a fost cazul cu producțiilor instituțiilor teatrale subvenționate de la buget. Unde parcă mult prea frecvent și-a făcut loc concesii ori erori artistice flagrante.

Leta Popescu a avut de partea ei o piesă foarte bine scrisă.  Încuiați  se petrece într-un spațiu ubuesc, totalitar, în timp de pandemie. O pandemie a cărei realitate regimul despotic o respinge. Se știe că este în gena însăși a totalitarismului negarea oricărei realități dezagreabile care ar face ca infailibilitatea respectivei orânduiri să fie pusă la îndoială. Totalitarismul se încăpâțânează să nu recunoască bolile, să ascundă catastrofele de orice fel, iar dacă totuși acceptă să le facă publice le diminuează și proporțiie,și  efectele, instrumentalizndu-le de așa manieră încât până  și  ele să reprezinte un nou prilej de prea-mărire a conducătorilor.
Împăratul unui astfel de spațiu al demenței și al absurdului a dispus organizarea unei serii întregi de manifestări menite să marcheze  nou-proclamata Săptămână a sănătății.  Ce trebuie obligatoriu să aibă loc în plină pandemie. Sărbătoarea inventată și continuă figurând la rându-i printre descriptorii totalitarsmului. Iată însă că însăși fiica ministrului Culturii, socotit a fi al doilea om în Stat (cultura fiind, probabil, echivalată cu propaganda),  a făcut necugetata observație că Impăratul tușește. De aici drastica decizie în conformitate cu care atât fetița cât și părinții trebuie să fie arestați. Supuși unei supravegheri continue (haute surveillance), încuiați în spațiul strâmt al unei camere.  Ce pun la cale cei doi părinți ? Nici mai mult, nici mai puțin decât uciderea vinovatei. Înlocuirea ei cu un alt copil fiindcă se știe că în regimurile totalitare chiar și copiii pot fi concepuți la comandă. Numai că planurile celor doi sunt date peste cap tocmai de inteligența copilei.

Jucăușul, dramaticul, tragicul și absurdul se amestecă în piesa Mariei Manolescu Borșa. La fel stau lucrurile și în spectacolul montat de Leta Popescu. Bizarerii atent alese, imagini-forță, costume viu, strident colorate, un anume fel cvasi-nenatural de rostire a repiicii, un machiaj atent elaborat (Karina Dumitru), melanjul organizat sub forma dialogului dintre teatru și film, alunecarea perfect controlată  dinspre burlesc înspre tragic,  generează o supra-realitate. Constituindu-se în tot atâtea atuuri ale spectacolului.  Lor li se adaugă firesc acela al decorului creat de Gabi Albu și jocul aproape fără de cusur al actorilor Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Silvana Negruțiu și Maria Cioclov.

La fel ca în Cassandra Leta Popescu nu lasă nimic la voia întâmplării. Foarte bune, așadar, și sound-designul datorat lui Andrei Raicu, și light design-ul creat de neobositul, admirabilul Radu Apostol,  Ca și filmarea făcută de Leta Popescu, Andreea Lăcătuș și Radu Apostol și montajul iscălit de Andreea Lăcătuș. 

Centrul de Teatru Educațional Replika din BUCUREȘTI

INCUIAȚI de Maria Manolescu Borșa

Traducere în limba engleză de Corina Găgeanu

Regia: Leta Popescu

Decorul și costumele: Gabi Albu

Machiaj: Karina Dumitru

Muzica originală: Andrei Raicu

Light design: Radu Apostol

Sound design: Andrei Raicu

Montajul: Andreea Lăcătuș

Cu: Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Silvana Negruțiu, Maria Cioclov

Data difuzării on line: 13 noiembrie 2021

3. Musafirie și intoleranță

Rainer Werner Fasbinder  a scris  textul de la care pornește spectacolul regizat de Eugen Jebeleanu la Teatrul German de Stat din Timișoar în a doua jumătate a anilor 60 ai secolului trecut. Pare-se că în 1968.

În acel moment, în majoritatea marilor țări occidentale se resimțea încă o acută forță de muncă. La mare căutare fiind cetățeni proveniți din țări europene mai puțin favorizate, oameni gata să facă pe bani puțini și în condiții precare munci mai curând necalificate. Existau în acest sens acorduri internaționale care, aparent, însă doar aparent, păreau a fi reciproc avantajoase. Erau prevăzute în ele noian de clauze printre care tranșe exacte pentru fiecare țară de proveniență. Imigranții păreau a beneficia de o oarecare protecție socială, nu erau puse în pericol nici slujbele localnicilor. Teoretic, nu ar prea fi trebuit să  existe motive de teamă nici de o parte, nici de alta. În Germania de Vest, țară aflată încă în plin proces de refacere după dezastrele din timpul celei de-a două mari conflagrații mondiale, se inventase chiar un cuvânt anume- Katzelmacher– spre a-i desemna pe cei veniți dintr-o altă țară, termen care în traducere înseamnă muncitori oaspeți.

Erau însă oare în practică lucrurile chiar atât de simple și de clare ? Totul mergea ca pe roate când nu stăteau de-a dreptul chiar  pe roze ?  Nici pe departe. Așa-numiții oaspeți nu erau niciodată primiți cu pâine și cu sare. Erau, invariabil, priviți dacă nu cu frică, oricum cu reticență, poate și fiindcă își vindeau forța de muncă la prețuri net inferioare celor cerute de localnici. Li se acordau condiții de cazare  scrise de Fassbinder, piesă care surprinde, fără îngroșări inutile, o anume stare de fapt, precare, li se puneau în sarcină infracțiuni reale sau inventate.

 Grecul  Jorgos, personajul principal al piesei, este o victimă clară a intoleranței. E bănuit că îi oferă servicii sexuale patroanei,, motiv pentru care ar benficia de o seamă întreagă de favoruri. De la salariu la cheltuieli curente diminuate. Respectivul este socotit drept un mare coureur des dames, un performer al patului. Drept care  este repede tratat ca un paria. Este invidiat de bărbați, este judecat aspru și de femei. Din răutate sau, pur și simplu, din gelozie. Ori pentru a fi pe placul bărbaților care controlează totul.
În spectacolul Katzelmacher. De n-ar fi vorba despre iubire, Eugen Jebeleanu colaborează amplu cu Rainer Werner Fassbinder. Rescrie textul, îl adaptează. Realizează o joncțiune între ceea ce i s-a întâmplat lui Jorgos cu ceea ce au pățit românii care în primăvara anului 2020 au fost lăsați de autoritățile Statului nostru, în pofida oricăror prevederi legale, să meargă fără opreliști la cules de sparanghel în Germania. Altă categorie de imigranți au lucrat în abatoare. Munci dure și prost plătite.

Acest fel de problematică socială este asociată cu aceea a relațiilor dintre sexe. Relații de subordonare. Acuplările voluntare sunt dublate de ravagiile amorului tarifat. O ocazie pentru Eugen Jebeleanu de a realiza un fel de eseu preponderent vizual pe tema nudității. E în montare  o inflație de corpuri goale și live pe scenă, și în secvențele filmate, tot la fel cum între corpurile acelea se manifestă o criză imensă de afectivitate. Colegii de muncă se întâlnesc seară de seară, beau bere după bere, îl sfârtecă în chip și fel mai întâi verbal pe intrusul Jorgos, mai apoi acesta ajunge să fie drastic molestat fizic, retrăind pe cont propriu paimile lui Iisus. În spațiul acesta, nimeni nu zâmbește. Toți acei oameni pe care viața i-a adus alături (excelent interpretați de actorii Isa Berger, Silvia Török, Daniela Török, Olga Török,Oana Vidoni, Harald Weisz, Rareș Hontzu, Alexandru Mihăescu, Radu Brănici) se cantonează la un nivel primar de supraviețuire. Unica lor trăire autentică fiind intoleranța. Una de-a dreptul viscerală. Este oare scutit de acest păcat năpăstuitul Jorgos ? Nu, nici vorbă. La rându-i reacționează prost la aflarea veștii că următorul muncitor- oaspete ar urma să fie un turc.

Spectacolul creat de Eugen Jebeleanu în decorurile perfect armonizate cu concepția de ansmablu a montării (autoarea lor este Velica Panduru, tot ea fiind și semnatara costumelor deliberat simple, voit oarecare, adecvat sărăcăcioase ca și light design-ul) se află la jumătatea distanței dintre film și teatru. Mi se pare a se constitui într- un demn de băgat în seamă eseu scenic nu doar pe tema intoleranței, nu numai pe exacerbarea sexualității, ci și pe aceea a monotoniei de nesuportat a vieții. Aici monotonia te scoate din minți la propriu. O realitate la a cărei consfințire scenică un rol major îi revine muzicii și sound-design-ului (amestec echilibrat de citate și de compoziții originale) create de Alex Halka.

Nu cred că spectacolul Katzelmacher. De n-ar fi vorba despre iubire ar fi cel mai bun al stagiunii trecute, așa cum prea pripit și cam imprudent s-a pronunțat o consoră. Ca să nu zic o criticiță. Montarea nu e suficient de riguros ritmată, e prea lungă, prologul mi s-a părut a fi și el supradimensionat. Katzelmacher. De n-ar fi vorba despre iubire este însă un spectacol notabil. La loc de cinste întru argumentarea acestei aprecieri situându-se  evoluția cu totul admirabilă în rolul principal, extrem de solicitant altminteri, a foarte tânărului actor Niko Becker. Așa cum în Efecte secundare de la unteatru, Vlad-Ionuț Popescu reprezenta o revelație, tot la fel stau lucrurile în spectacolul timișorean cu Niko Becker.

Teatrul German de Stat din Timișoara

KATZELMACHER . DE N-AR FI VORBA DESPRE IUBIRE de: Rainer Werner Fassbinder

Regia: Eugen Jebeleanu

Decorurile și costumele: Velica Panduru

Foto-Video: Ovidiu Zimcea

Muzica originală și sound design: Alex Halka

Light design: Velica Panduru

Machiaj: Bojita Ilici

Distribuția:

Jorgos: Niko Becker

Helga: Isa Berger

Gunda: Silvia Török

Elisabeth: Daniela Török

Marie: Olga Török

Ingrid: Oana Vidoni

Paul: Harald Weisz

Bruno: Rareș Hontzu

Erich: Alexandru Mihăescu

Franz: Radu Brănici

Data difuzării on line: 13 noiembrie 2021

4. Orgolii și o lecție de mare actorie

Am mai avut și eu ocazia de a spune în cursul acestui Jurnal de FNT 31  că nu mi s-a părut chiar foarte inspirată decizia celor trei directori artistici ai ediției din acest an a Festivalului de a grupa spectacolele selecționate pe secțiuni. Mai mult sau mai puțin  cu schepsis numite. Nu știam atunci că plasarea eronată a spectacolului cu piesa Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois de Cosmin Stănilă, producție a Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca în secțiunea Feminin, plasare eronată atâta vreme cât regizorul este bărbat și tot atitudinea și practica regizorală au determinat sus-invocatele departajări, va provoca o psihodramă. Dar ce spun  eu o psihodramă? O adevărată tragedie antică.

Sigur, vreme ar fi fost ca regizorul și selecționerii să cadă tacit, adică fără scandaluri publice și fără mesaje pe facebook, la pace.  Reamintindu-și zicerea shakespeariană Un nume ce-i un nume ? Lucrul acesta de bun simț, din păcate, nu s-a produs așa că sus-menționatul spectacol a fost reprezentat fără ca identitatea directorului de scenă să fie făcută publică. Deși pe respectivul creator îl știm cu toții. Chiar cu asupra de măsură. Secretul lui Polichinelle. Cum creatorul în cauză e cunoscut ca nărăvaș, dar și fiindcă în piesă despre uitare este vorba, în însemnările care urmează voi simula și eu intervenția unui blanc. Mă voi preface că i-am uitat la rându-mi numele.

Cosmin Stănilă, autorul scrierii Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, este  un foarte tânăr actor al Teatrului Național din Cluj-Napoca. Nu știu dacă piesa lui e ceea ce se cheamă opera prima, dar că poartă toate semnele unei cariere de dramaturg aflat la ora începuturilor sunt mai mult ca sigur. Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois nu e nici prima, nici ultima piesă inspirată de tragedia pierderii memoriei de către un om al scenei. Despre ieșirea prematură și forțată din scenă. Nagy Eszter este sau, mai corect spus, a fost o mare actriță. Numai că, pe neașteptate și perfid,  domnul Alois Alzheimer a început să îi facă vizite din ce în ce mai insistente până într-acolo încât i-a impus retragerea. Piesa urmărește pe un prim palier progresia tot mai dureroasă și mai invazivă a bolii. Mult mai interesant mi s-a părut însă cel de-al doilea palier al scrierii lui Cosmin Stănilă. Acela al relației dintre fosta mare actriță și fiul ei, Cristi. Tânărul care sacrifică totul- carieră și iubită- spre a-și proteja și veghea mama aflată în suferință.

Nenumitul regizor ține bine în mână, cu o lăudabilă discreție, cele două paliere. Nu face paradă de prezența propriei persoane, nu vrea să sublinieze cu orice preț că a fost și el pe acolo. Își pune între binevenite paranteze binecunoscuta lui egolatrie care i-a jucat de multe ori în viață feste. De data aceasta,  respectivul tânăr director de scenă a făcut exact ceea ce trebuia artisticește să facă. Rolul lui era  să valorizeze jocul actoricesc. Să arate că prețuiește în primul rând imensa generozitate a unei excepționale actrițe. E vorba despre Kató Emöke,una dintre componentele de bază ale trupei Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.  Pe care o vedem jucând de data asta impecabil în limba română. Nu pot să spun ce mare bucurie și emoție mi-a făcut evoluția lui Kató Emöke pe care o cunosc de multă vreme. Și nu pot să spun nici cât de bucuros am fost când pentru creația ei din Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois , Kató Emöke, a primit la Gala UNITER 2021 premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Un premiu pe care îl merita de multă vreme. Acum,  între paranteze fie spus, sunt la respectivul Teatru încă mulți alți actori care ar fi meritat respectiva distincție. Și nu doar pentru una dintre antologicele lor creații.

Kató Emöke nu a fost generoasă doar cu directorul de scenă. Ci și cu foarte tânărul actor Lucian Teodor Rus. Nu, Lucian Teodor Rus nu este fără cusur în rolul lui Cristi, în evoluția lui am sesizat și momente în care parcă s-ar fi rupt pe neașteptate firul și în care au intervenit scăderi de tensiune. Dincolo de toate astea, Lucian Teodor Rus face, indubitabil, parte dintre acei nu puțini tineri actori români ce merită atenție. Și roluri pe măsură.

Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca

TOATE LUCRURILE PE CARE MI LE-A LUAT ALOIS de Cosmin Stănilă

Decorul: Adrian Balcău

Video: Mihai Stanciu

Light design: Cătălin Filip

Sound design: Adrian Piciorea

Distribuția:

Eszter: Emőke Kató

Cristi: Lucian Teodor Rus

Data difuzării on line: 14 noiembrie 2021

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Desi e un detaliu, referinta la cantona Rudel nu e deloc corecta, pentru ca „l’amor de loin” nu inseamna nicicum ceea ce lasati dvs. sa se inteleaga. E mai bine sa nu amestecam menalitatile medievale aici, teoria fin’amor-ului mai exact.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Vreau să dezleg două enigme

Scrisoare deschisă către concetățenii mei Dragi prieteni,            Ați observat,...

Povestea unui om leneș

«Întrebarea esențială e alta: Sunteți sau nu pe aceeași pagină cu conu’ Leonida? Dacă susțineți că statul ar trebui să răsplătească morții...

Ce știm sigur despre planurile lui Putin privind Ucraina, între atâtea incertitudini

Există un număr considerabil de încercări de a găsi un răspuns la întrebarea dacă armata rusă va ataca...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

Monitorizarea PNRR – examen de maturitate?

Autori: Dragoș Pîslaru și Tana Foarfă La vârsta de 15 ani începi să vezi lumea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro