Jurnal de premiere

1.Autenticitate

Grație traducătoarei Maria Rotar și regizorului Roberto Bacci care a montat pe scena Sălii mari a Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara spectacolul cu piesa De Bergerac. Fantasmele lui Cyrano a complexului om de teatru italian Michele Santeramo care e și dramaturg, și actor, și regizor, aflăm că nu doar Martin Crimp, a cărui scriere a fost  jucată în stagiunea trecută în premieră pe țară la Teatrul Regina Maria din Oradea, a fost interesat în veacul nostru de tumultuoasa viață a iconoclastului scriitor francez din secolul  al XVII lea și de trista și emoționanta poveste a iubirii lui nefericite pentru Roxane.

Cu ani buni înainte de Crimp, mai exact în anul 2007, Michele Santeramo s-a ocupat de cel căruia i se datorează, printre alții, alții fiind Paul Scarron și Charles Sorel, diversitatea literară a secolului al XVII lea francez. Care nu a fost, așa cum se spune adesea greșit și simplificator doar clasic, ci și baroc, și prețios, și non-conformist deopotrivă. Santeramo a făcut-o rescriind celebra și frumoasa piesă a lui Edmond Rostand, schimbându-i categoric rama, păstrându-i însă o consistentă parte din esență, revalorându-i o seamă de teme și, mai ales, conectând-o la formulele teatrului de astăzi și avansând o suită întreagă de originale subiecte de reflecție.

Totul se petrece acum pe scena unui teatru din zilele noastre, scenă pe care ar urma să se joace –a câta oară?- trista poveste a vieții și iubirii sacrificate a lui Cyrano. Ocazie pentru spectatorii prezenți în sală și care au plătit pentru această prezență un bilet să uite preț de câteva ceasuri de grijile cotidiene, de nefericirile și neîmplinirile proprii, de uniformitatea dureroasă a cotidianului și de monotonia poveștilor de cuplu. Numai că actorul care ar urma să îl mai interpreteze o dată pe Cyrano și care, prin repetiție, s-a identificat până la disperare cu personajul, de data aceasta nu mai vrea să o facă. Cyrano se declară și obosit, și plictisit de poveste (nu ai cum să nu te duci cu gândul la detaliul că, într-un celebru eseu filosofic, Albert Camus a apreciat că și actorii ar fi niște Sisifi moderni), e și revoltat, și supărat pe sine și pe cei care îl înconjoară, pe colegii lui de scenă și pe public, e mizantrop pe cât se poate. Așa încât în Cyrano-ul lui Santeramo găsim câte ceva și din eroul lui Rostand, ca și din Alceste al lui Molière, iar în formula dramaturgică adoptată  de dramaturgul italian identificăm mult din revoluția artistică produsă cu zeci de ani în urmă de Pirandello, ajutat de celebra lui slujnicuța, fantezia. 

Sunt readuse în atenție întrebări precum aceea vizând relația actor-personaj ori de ce mergem la teatru și ce așteptăm odată intrați în sala de spectacole. Numai că de data asta tonul e critic. Înseamnă oare spectacolul teatral prilej de emoție, de autenticitate, ori numai o ocazie de amăgire, de antidot plătit foarte adesea ieftin și evident fals la răul, la pliciseala care ne înconjoară. Nu cumva pentru unii  teatrul reprezintă doar șansa fugii lașe de realitate? Poate fi teatrul uneori o oglindă falsă? 

Cyrano-ul de acum care le cere spectatorilor să plece, să părăsească sala de spectacole și să-și reclame banii plătiți la casierie vrea să provoace la reflecție și- de ce nu?- să determine o revoluție în arta de a fi privitor ca la teatru, cum spunea odinioară Eminescu. Cyrano ascultă confesiunea emoționantă a inițial durei supraveghetoare de sală, ajută cuplul venit vijelios la teatru să se izbăvească de minciuna iubirii de multă vreme consumată, îi cere lui Christian să-și regăsească frumusețea și să-i dea o nouă încărcătură, o îndeamnă pe Roxane să părăsească mânăstirea în care se autoexilase după moartea celui care o cucerise grație vorbelor meșteșugite și a sentimentelor arzătoare ale poetului ce-și ascunsese din mult prea multă dragoste identitatea.

Îl vedem, așadar, la început de spectacol, pe Cyrano. Mai corect spus, îi auzim revolta. Când Cyrano apare în sfârșit în fața publicului, interpretat fiind cu siguranță, forță și aplomb de Matei Chioariu, îi remarcăm nasul de legendă. Nas pe care interpretul personajului îl ține asemenea unui lorgnon. Un prim indiciu al jocului actor-personaj pe care mizează spectacolul regizat de Roberto Bacci. Alături de un noian de alte teme în general atent clarificate și bine ținute în frâu de regizor. Când, în sfârșit, cortina se ridică zărim decorul pictat, voit vetust, voit din alte vremuri imaginat de Corina Grămoșteanu. În fața căruia ar urma să joace cu gesturi mari, caraghios, fals, inautentic cei distribuiți în rolurile Roxane (consemnez un bun debut al încă masterandei Cristina Rotaru Chiperi) și Christian (foarte tânărul Marin Lupanciuc își îmbogățește astfel palmaresul). Sosesc și întârziații, un cuplu bine jucat de Cristina König și Romeo Ioan, cuplu căruia Cyrano îi va arunca în aer toate falsele certitudini, de fapt amăgiri conștiente însă nerecunoscute,  greu ținuți în frâu de angajata Teatrului, rol în care Claudia Ieremia înregistrează o nouă reușită, mai ales în momentul monologului.

Toate astea se petrec în spațiul unui al doilea decor. Din care nu lipsește, nu avea cum să lipsească oglinda, o oglindă a adevărului, cu care își confruntă partenerii și spectatorii deopotrivă rebelul Cyrano,  Acest nou decor e constituit din spațiul îndeobște ascuns ochiului publicului, devenit acum un spațiu al coliziunii cu adevărul. în fapt, un simbol al autenticității. La care invită, provoacă de fapt spectacolul.  

Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara

DE BERGERAC: FANTASMELE  LUI CYRANO de Michele Santeramo

Traducerea: Maria Rotar

Regia artistică: Roberto Bacci

Scenografia: Corina Grămoșteanu

Cu: Matei Chioariu (Cyrano), Claudia Ieremia (Supraveghetoarea de sală), Marin Lupanciuc (Christian), Cristina Rotaru Chiperi (Rossane), Cristina König (Spectatoarea),Romeo Ioan (Spectatorul)

2.Trei victime

Agnes, aleasa lui Dumnezeu, spectacol al Teatrului Nottara din București regizat de Sânziana Stoican, a însemnat un moment aparte în ansamblul primei ediții a Festivalului de regie Cătălina Buzoianu. Am avut de-a face cu o montare bine lucrată, echilbrată, riguroasă, cu personaje din carne, sensibiltăți, vulnerabilități și sânge, cu confruntări reale și nu mimate între ele. Un spectacol în care nimeni nu strigă fără motiv, nimeni nu tropăie doar spre a fi băgat în seamă, în care trei actrițe, toate trei foarte bune- Cristina Juncu, Isabela Neamțu și Crenguța Hariton- joacă credibil, implicat trei femei de vârste diferite. aflate într-o confruntare reală și continuă.

Una dintre aceste trei femei, Agnes,  cea mai tânără dintre ele, a încălcat toate regulile și poruncile mănăstirești. A rămas însărcinată, și-a dus sarcina până la capăt, a adus pe lume un copil care a murit în condiții pe care încearcă să le elucideze medicul psihiatru Martha Livingstone. Trimisă de Procuratură.  În acest scop, Martha recurge la toate metodele permise de protocoalele specifice profesiei, protocoale care nu sunt întotdeauna pe placul lui Miriam Ruth. Maica Stareță a mănăstirii. De unde o suită întreagă de confruntări care aduc cu sine mărturii de natură să lămurească zone umbroase din viața celor două rivale. Zone umbroase și antagonice, și similare ce se decontează  în felul în care Martha și Miriam vor să o salveze în felul propriu pe tânăra călugăriță Agnes. Numai că salvarea lui Agnes este dublată, atât în piesa lui John Pielmeier cât și în spectacolul regizat de Sânziana Stoican, de tentative de autosalvare a celor două femei rivale.  A trecutului lor destul de tulbure, a problemei lor comune, relația deficitară cu mama,   a concepțiilor lor de viață și religioase, a felului de a fi, de a înțelege lumea și relația cu Biserica.

Miriam nu a fost călugăriță de când lumea. A fost căsătorită, mariajul ei a fost un eșec.  Are doi copii despre care nu prea mai știe multe. A optat pentru călugărie îndată  după moartea soțului. Acum dorește cu orice preț liniște. Agnes îi este rudă, e fiica uneia dintre surorile ei.O socotește sau vrea să o socotească o sfântă. O aleasă a lui Dumnezeu.  Ține să o protejeze de acuzațiile de crimă chiar cu prețul sacrificării adevărului pe care îl cunoaște foarte bine (și atunci ce facem cu porunca biblică Să nu minți?, încercând să salveze astfel și propria liniște, și respectabilutatea mănăstirii.

Martha Livingstone, medicul trimis de procurori spre a investiga starea mentală a lui Agnes, devine un anchetator sui generis. Are și ea propriile ei traume. Moartea unei prietene urmată la scurtă distanță de cea a unei surori. Martha a căutat vinovați pentru aceste tragedii și cel mai la îndemână a fost să îi găsească în voința nefasta a Domnului. Întruchipată de și în oamenii Bisericii. De aici continue lovituri de teatru, răsturnări de situație, un subtil amestec de inocență, obsesii și minciună, meșteșugit  dozate de scritura lui John Pielmeier, de regia Sânzianei Stoican și de jocul celor trei actrițe din spectacolul de la Nottara.

Agnes, aleasa lui Dumnezeu a însemnat un mare succes pe Broadway, în stagiunea 1982-1983. Piesa lui Pielmeier și spectacolul, recompensate cu premiul Toni, un fel de echivalent al Oscar-ului cinematografic, au avut parte de aproape 600 de reprezentații într-un singur sezon teatral. A urmat un film pe al cărui generic s-au întâlnit Jane Fonda, Anne Bancroft și Meg Tilly. Plus regizorul  Norman Jewison. A fost un film cu nominalizări la Oscar și chiar cu premii importante, între care și un Golden Globe. În stagiunea 2004-2005, piesa a intrat în repertoriul Teatrului Odeon din București. Tradusă de Anca Florescu și Costin Manoliu, regizată de Marius Oltean, jucată de Carmen Tănase, Virginia Rogin și Elvira Deatcu.

La aproape 20 de ani de atunci, Agnes, aleasa lui Dumnezeu a fost redescoperită de Teatrul Nottara și de regizoarea Sânziana Stoican. I s-a comandat o nouă traducere lui Bogdan Budeș, iar noua montare se individualizează prin faptul că nu sacrifică nici un moment tragismul situației în care se află Agnes în favoarea intrigii polițiste. Și ea bine înfățișată. Agnes este indubitabil o victimă. A propriei fragiltăți, a nepregătirii pentru viață, a celor ce o înconjoară spunând că le e dragă. Că fac totul spre a o proteja și a-i menaja vulnerabilitățile. Iar Cristina Juncu joacă fără ostentație, sensibil, cu discreție fragilitatea personajului închis în sine și deopotrivă închis în propria chilie ca într-o cușcă. Imaginată ca atare și construită din plexiglas de scenograful Valentin Vârlan. 

Încă din primele momente ale spectacolului o vedem și o auzim cântând pe Agnes. Parcă desprinsă de sine. De propriul corp, de realitate, de lume. Agnes a devenit un caz. Dacă nu cumva chiar o curiozitate.  O curiozitate pe care vine să o cerceteze aparent atât de sigura pe sine psihiatră Martha Livingstone. Însă ceva nu e tocmai ok nici cu psihiatra. De aici consumul necontrolat de nicotină. De aici o agitație pe care încearcă să o mascheze remarcabilul joc multifațetat al Isabelei Neamțu. Vulnerabilitățile personajului devin tot mai evidente în cursul celor câteva întâlniri cu Agnes ca și în confruntările cu fals puternica și abil ipocrita maică stareță Miriam, nuanțat interpretată de Crenguța Hariton.

Scena din final, scena căderii măștilor, momentul în care cea învestită cu misiunea investigării tainei e la fel de răvășită cu cea care ar fi dorit să o ascundă, aduce în fața spectatorilor niște femei învinse. Trei victime. Faptul că Agnes și-a recunoscut crima nu este nici pe departe o victorie a Marthei. Și Martha simte dureros asta.  

Teatrul NOTTARA din București

AGNES, ALEASA LUI DUMNEZEU de John Pielmeier

Traducerea: Bogdan Budeș

Adaptarea și regia: Sânziana Stoican

Scenografia: Valentin Vârlan      

Ilustrația muzicală live: Cristina Juncu

Cu: Cristina Juncu (Agnes), Isabela Neamțu (Martha Livngstone), Crenguța Hariton (Stareța Miriam Ruth), Anișoara Popa, Adriana Elena Sabău (Asistente medicale)