Jurnal de premiere

1.Rostul vieții

Regizorul Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand împreună cu cinci foarte buni actori care fiecare are în sarcină interpretarea a mai multor roluri ne-au propus recent să urmărim, pentru moment online, spectacolul cu piesa Insecte (Din viața insectelor) datorată fraților Karel și Josef Čapek. Spectacol  produs de Centrul Cultural Lumina.

Este pentru a treia oară când Victor Ioan Frunză și Adriana Grand se apleacă asupra scrierii celor doi frați. Iar dacă prima oară au făcut-o în anul 2003 la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, optând atunci pentru un spectacol amplu, conceput în cheia barocă, de data aceasta, ca și în anul 2012, atunci când au revenit asupra piesei în spectacolul de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu, cei doi preferă formula concentrată. Reprezentația nu durează mai mult de 90 de minute, iar decorul este unul minimalist, aproape de rien. E făcut din  nailon și din alte câteva resturi de materiale textile, din carton, din peturi și din alte câteva elemente cărora cu greu un civil , adică cineva din afara profesiei, le-ar fi putut imagina întrebuințări teatrale. Și cu toate acestea impresionează prin concepție. E, indubitabil, rodul ingeniozității și fanteziei debordante al unei mari artiste. Al cărei talent se relevă încă și mai mult și aș zice că încă și mai surprinzător grație inventivității  instalațiilor și costumelor cu ajutorul cărora actorii izbutesc să aducă pe scenă fluturi aflați în căutarea perechii, melci- filosofi, gândaci care sunt cum nu se poate mai mulțumiți de sine că au reușit să facă un bulgăre uriaș din gunoaie, greieri ce își construiesc căsuța, scorpioni ucigași aflați veșnic în căutare de victime mai mult sau mai puțin naive, paraziți ce se dovedesc a fi încă și mai abili  la capitolul crime decât scorpionii, furnici care par niște personaje desprinse dintr-o operă bufă și, în fine, o efemeridă. Acesta nici nu ajunge bine să își anunțe și să își celebreze nașterea că, pe neașteptate, cade pradă morții. Din când în când apare în scenă un vagabond care nu are cum să nu ne ducă cu gândul la toposul homo viator. Acestuia  îi revine rolul de a prefața și comenta din când în când povestea.

Ca și în 2012, Victor Ioan Frunză și echipa lui ne poftesc la ceea ce numesc un mister psihdelic și muzical. Au făcut apel pentru aceasta la prețioasa contribuție a lui Cári Tibor ale cărui compoziții impresionează prin recursul la acorduril ample specifice  muzicii de film. Compozițiile acestea sunt cântate live de cei cinci actori din distribuție.

Aparent, asistăm la transcrierea în limbaj teatral a unui basm, a unei povești ce se petrece în lumea celor care nu cuvântă. Numai că spectacolul de la Centrul Cultural Lumina este mult mai mult decât atât. Povestea este una filosofică și, în consecință, cheamă la meditație.Insecte se apleacă asupra misterului vieții, a legilor de putere și de subordonare care ne guvernează  existența, a luptei nebune  pentru supraviețuire, Ne reamintește cât de scurtă este, în realitate, distanța de la viață la moarte. Ne arată, nouă, ființe presupus  pretins inteligente cât de puțin diferit e felul în care trăim noi și cel în care își petrec scurta lor viață aceste minuscule necuvântătoare. Ne face să ne întrebăm  dacă știm să ne gospodărim așa cum s-ar cuveni timpul vieții noastre. Ne îndeamnă să fim mai parcimonioși cu propria noastră trecere prin lume. Ne introduce în misterul, dar și în mizeria, și nimicnicia ei cu speranța reflecției viitoare. Plurisemantizarea spectacolului reprezintă atributul care  face ca spectacolul să se adreseze unui public extrem de larg, unor categorii de vârstă diferite.

Indiscutabil, spectatorii, și cei mari, și cei mici, nu au cum să nu aprecieze bogata teatralitate a montării. O teatralitate abil conținută în fiecare secvență astfel încât nu se poate ca gîndul să nu te ducă la existența unei intenții de cinematografizare a expresiei.

Cei cinci actori- Adrian Nicolae, George Costin, Maria Obretin, Nicoleta Hâncu, Sorin Miron  joacă, cum spuneam, roluri nenumărate. Joacă și cântă, sunt, pe rând, oameni și insecte, sunt și sensibili, și grotești, se metamorfozează din victime în călăi, din inocenți în criminali ilustrând relativitatea postúrilor pe care ni le hărăzește viața. Impresionează prin plastica lor corporală , conferă substanță unui spectacol ce merită toată atenția și prețuirea noastră.

Centrul Cultural LUMINA din București

INSECTE (DIN VIAȚA INSECTELOR) de Frații Čapek

Traducerea: Jean Grosu

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Decoruri, instalații și costume: Adriana Grand

Muzica originală: Cári Tibor

Video: Sorin Miron și George Costin

Filmare și montaj: Andrei Redinciuc și Emma Mateiciuc

Cu: Adrian Nicolae, George Costin, Maria Obretin, Nicoleta Hâncu, Sorin Miron

2.La nivelul bunelor intenții

În anii 80 ai seolului trecut, Nicolae Ceaușescu și regimul său au impus țării drastice restricții valutare care nu aveau cum să nu afecteze și domeniul teatrului. Achiziția de texte occidentale a devenit astfel aproape imposibilă, iar cum publicul dorea și altceva decât literatură dramatică românească ce începuse să fie tot mai puternic și mai deranjant virusată de ideologia național-comunistă, salvarea a venit, aproape incredibil, din partea dramaturgiei sovietice.

Nu, nu era vorba despre texte din categoria Trenului blindat, desigur, ci despre scrieri ale mai vechilor Aleksei Arbuzov ori Leonid Zorin sau ale mai recent apăruților Samuil Alioșin și Aleksandr Ghelman.

Acesta din urmă, deja cunoscut românilor pentru piesa- dezbatere Între da și nu, va produce o veritabilă senzație cu relativ noua lui creație Într-un parc, pe o bancă. Tradusă excelent de Tudor Steriade, intrată în repetoriul Teatrului Bulandra grație unui spectacol de excepție, cu rigoare, dar și cu discreție regizat de Mircea Cornișteanu, beneficiind de interpretarea admirabilă a Luminiței Gheorghiu și a lui Victor Rebengiuc.

La foarte puțină vreme după respectiva premieră pe țară, scrierea lui Ghelman s-a jucat pe nenumărate alte scene din țară, cu titlul deja citat, dar și cu altele, ușor modificate.  Nu, nu le-am văzut chiar pe toate, dar marea lor majoritate totuși nu mi-a scăpat, am  scris despre foarte multe dintre ele, unele mai bune, altele mai modeste. Am vorbit atunci în cronici și despre faptul că, dincolo de faptul că piesa lui Ghelman se alătura atâta altor scrieri ce realizau crestomația sufletului slav, ea are prețioasa calitate de a vorbi despre oameni simpli, nu activiști de partid,  nu revoluționari de profesie, nu obsedați de realizarea înainte de terme a cifrelor de pln, ci despre singurătate și despre fireasca aspirație spre fericire. Nu am omis însă să spun că piesa nu garantează obligatoriu reușite. Că ea prilejuiește un bun spectacol doar dacă în distribuție figurează interpreți de mâna întâi coordonați de un regizor care știe ce înseamnă lucrul cu actorul.

Traversăm de câteva luni bune o nouă perioadă de criză. Una cu totul altfel decât cea din ultimul deceniu comunist. O criză care a afectat și instituțiile de spectacole. Teoretic, nu se mai pot juca montări cu distribuții numeroase, practic nu se mai poate juca deloc cu publicul în sală. Și pentru că nu se pot difuza la infinit, în regim online, numai producțiile anterioare, mai bine sau mai precar filmate, cum e nevoie și de spectacole noi, multe dintre ele făcute și pentru că actorii trebuie să își justifice salariile, iată că se recurge, ca și odinioară, la dramaturgia sovietică. La Într-un parc, pe o bancă, jucată într-o formulă scurtată, adaptată. In care se face vorbire și despre restricțiile sanitare, și despre pandemie, și despre distanțare socială, formulă cu titlul de afiș Doi pe o bancă.  Montată  pe scena Teatrului de Vest din Reșița.

Adaptarea a fost făcută de actrița Camelia Ghinea pe care o regăsim și în distribuție alături de colegul ei, Marius Tudor. Acesta și-a asumat și rolul de creator al unei scenografii, după părerea mea mult prea colorată și încărcată.

Cei doi actori au lucrat, cum se spune, pe cont propriu, adică fără regizor și lucrul acesta se vede. Sigur, directorul de scenă calificat nu ar fi trebuit să facă cine știe ce minuni, astfel de texte nu înseamnă domeniul optim pentru prestidigitații regizorale. Directorul de scenă ar fi urmat să vegheze la instituirea echilibrului relațiilor dintre personaje, la păstrarea dreptei măsuri, la cenzurarea unor excese interpretative, la eliminarea unor tușe prea groase. Absența regizorului în spectacolul reșițean se simte.

Spectacolul rămâne astfel doar la nivelul bunelor intenții. Din păcate.

Teatrul de Vest din Reșița DOI PE O BANCĂ

Adaptare de Camelia Ghinea după Aleksandr Ghelman

Cu : Camelia Ghinea ; Marius Tudor

Scenografia: Marius Tudor

Ilustrația muzicală: Adrian Buhăceanu

Lumini: Gigi Mănescu