marți, ianuarie 19, 2021

Jurnal de premiere

1.La umbra fetelor cândva în floare

Niște fete, piesa dramaturgului american Neil LaBute, a intrat în repertoriul nostru teatral în urmă cu exact zece ani. A fost montată în premieră pe țară, grație traducerii lui Bogdan Budeș, de regizorul Cristi Juncu într-un spectacol pentru a cărui realizare și-au unit eforturile Teatrul George Ciprian din Buzău și Fundația bucureșteană Catharsis.

În caietul-program al montării-princeps, Cristi Juncu a publicat un text mustind de inteligență și de umor în care, între altele, făcea observația plină de miez că nu întâmplător pe unicul personaj masculin din piesă îl cheamă Guy. E carevasăzică, un tip. Guy e ceea ce se cheamă un bărbat frumos, descurcăreț, cu multe succese sentimentale la activ, care a frânt la viața lui multe inimi. A fost un student bunicel, a devenit profesor de literatură, însă momentan visează mult mai mult decât o carieră didactico-pedagogică. Vrea să devină scriitor. A publicat deja câteva povestiri și nuvele în care a pus și câte ceva din viața lui de infailibil cuceritor, dar și din aceea a victimelor sale. Puțin păsându-i  că în felul acesta le mai rănește încă o dată pe bietele fete. Care, după părerea lui, au rămas pe mai departe în zona articolului nehotărât. A indefinitului niște.

Guy a ajuns  la momentul în care plănuiește să se facă băiat cuminte, să se așeze și el la casa lui. Să se însoare. Numai că, înainte de a face marele pas, se gândește să întreprindă un turneu prin felurite mari orașe din Statele Unite acolo unde trăiesc o parte dintre fostele lui iubite. Cele ce s-au clasat într-un original top five. Pe care le invită în camere de hotel pentru ceea ce ar putea să fie explicațiile finale. Lucrurile îi ies relativ bine în cazul întâlnirii cu Sam (Delia Bălașa), rămasă pe mai departe timidă, ultrasensibilă și care nu se simte chiar foarte confortabil în momentul în care se întâlnește cu cel pentru care a plâns și a suferit. Mai departe însă Guy (remarcabil interpretat de Theo Marton) pierde din ce în ce mai mult teren. Este pus în oarece încurcătură atunci când se întâlnește cu expansiva Tyler (Dana Pancu), este aproape pus la colț de Lindsay, femeia matură, cinică, care vine însoțită de soțul ce o așteaptă totuși în mașină, personajul luând cu sine numai dorința răzbunării (Gabriela Bacali). Dezastrul demersului lui Guy se amplifică în clipa în care Reggie (Georgiana Ghergu) îl domină total pe bărbatul ce credea că va ieși învingător din această recapitulare a succeselor de odinioară și ajunge la punctul culminant în clipa întâlnirii cu Bobbie (Steliana Bălăcianu). Fata care îl caracterizează cel mai bine, îl confruntă cu cea mai mare ticăloșie pe care a  comis-o și, în plus, îl umilește arătându-i cât e de ridicol. Demonstrându- i astfel lui Guy că orice naș își are nașul. Sau, dacă ținem cont de faptul că în arborele genealogic al lui Neil LaBute sunt și niscaiva rămurele franceze, dovedindu-i adevărul zicerii  à trompeur, trompeur et demi.

Piesa lui Neil LaBute a fost montată la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș de regizoarea Laura Moldovan. Pesemne o admitoare  consecventă a dramaturgului american de vreme ce tot ea a pus deja în scenă Autobahn la Teatrul de Nord din Satu Mare și Fat Pigg la Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galați. Regizoarea a valorat și situațiile dramatice, și replicile mustoase ale scrierii, a operat necesarele diferențieri tipologice, dar și de situații dramatice, a conferit personalitate fiecăreia dintre cele cinci secvențe ale spectacolului. Nimic nu este suprasolicitat, nimic nu este tras de păr, nimic nu e nici leneș și nici leșios. Laura Moldovan a identificat o soluție simplă în vederea asigurării trecerii de la o scenă la alta. A apelat la câteva inserturi video al căror rost este acela de a preciza locul întâmplării,  a recurs la un personaj inventat- o cameristă (Dorothea Moldovan)- care mai modifică câte ceva din aspectul camerei-standard de hotel  în care se consumă întâlnirile (scenografia : Irina Chirillă). Regizoarea l-a distribuit în generosul rol al lui Guy pe Theo Marton care este exact ceea ce trebuie. Actorul știe ce și cum să facă pentru ca personajul  ce i-a fost încredințat să se comporte asemenea unui foarte bun șahist care plănuiește cu rigoare fiecare mutare. Până în clipa în care se dovedește că Guy s-a supraestimat. Și continuă să o facă. Crede că ar avea la orice soluție. Nu își dă seama că lucrurile nu stau deloc astfel. Că fetele acelea nu sunt tocmai niște gâsculițe. De aici și marea lui decepție din final.

Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania Liviu Rebreanu

NIȘTE FETE de Neil LaBute

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Laura Moldovan

Scenografia: Irina Chirilă

Distribuția:

Bărbatul –Theo Marton

Sam – Delia Bălașa

Tyler – Dana Pancu

Lindsay – Gabriela Bacali

Reggie – Georgiana Ghergu

Bobbie – Steliana Bălăcianu

Camerista – Dorothea Moldovan

2.Resturi de familie și de sentimente

Personalitate de prim rang a literaturii dramatice germane contemporane, autoare a unui consistent portofoliu de texte, multe dintre ele comisionate și deloc puține premiate, Rebekka Kricheldorf îmbogățește repertoriul nostru teatral cu piesa Villa Dolorosa remarcabil tradusă de Ciprian Marinescu, la apreciabile cote de profesionalitate montată de regizorul Theodor- Cristian Popescu pe scena Naționalului târgumureșean.

Scrierea Rebekkai Kricheldorf surprinde trei aniversări ratate din viața unei tinere numită  Irina. Aniversări care sunt astfel nu numai fiindcă din felurite motive s-au limitat la condiția de petreceri doar cu “neamuri”, cum repetă cu obstinație de fiecare dată aniversata. Neamurile fiind Olga, Mașa și Andrei. E vorba, așadar, despre o succesiune de trei secvențe din viața a patru personaje trăitoare în Germania contemporană, personaje ale căror părinți au avut năstrușnica idee de a le boteza cu prenumele urmașilor generalului Prozorov din celebra piesă Trei surori  a lui Anton Pavlovici Cehov.

Dar să fie oare doar această idee de sorginte literară vinovată  de faptul că Irina e condamnată la condiția de veșnică studentă și nehotărâtă, și întârziată ? Doar numele să explice faptul că încă tânăra, dar cinica Irina se complace în condiția de ascultătoare plictistită de muzică experimentală căreia nu îi iese nici măcar planul de a se căsători cu un oarecare Jens, un bărbat ales la întâmplare,  un nou Tuzenbah despre care fetei i-a scăpat detaliul că omul are deja nevastă ? Sau că Olga, profesoară fără vocație, obosită, săturată până peste cap și de elevi, și de colegi,  devenită faute de mieux și cam fără vrerea ei directoare de școală se va dovedi incapabilă de a evada din casa părintească, loc în care cumnata ei, Janine o supune tuturor umilințelelor posibile deși, de la un moment dat încolo, are leafa triplată ? Olga creată de Rebekka Kricheldorf nu are nici cea mai mică urmă din restul de entuziasme de care face dovadă predecesoarea ei cehoviană la începutul piesei.  Și oare tot blestemul numelor să își spună cuvântul  atunci când devine cum nu se poate mai clar că Mașa va rămâne condamnată la a trăi pe mai departe alături de insipidul Martin, după ce Georg, directorul unei firme de ambalaje, alter-ego al lui Versinin, nu își va ține promisiunea de a da divorț și va pleca la un post nou tocmai în Suedia, țară a cărei climă i-ar putea fi mai favorabilă soției lui, ființă cu constante, repetate, teatrale intenții suicidare ? Același blestem al numelui să îl împiedice pe Andrei să profite de o rezidență literară cu care a fost recompensat conceptul său de roman care indubitabil nu se va materializa vreodată ? Doar numele pe care le poartă să fie vinovate de faptul că Olga, Mașa, Irina, Andrei aproape că acceptă fără să crâcnească viața trăită sub însemnele interdicțiilor generalizate impuse de Janine, o Natalia Ivanovna cu mentalități și atitudini de gardiană, dacă nu cumva chiar de comandant de lagăr ? Să fi nutrit oare autoarea germană intenția de a  pune la îndoială capacitatea ființei umane de a scăpa de blestemul numelor, o capacitate sugerată de Shakespeare în celebra întrebare Un nume, ce-i un nume ?, sau să fie vorba despre faptul că Rebekka Kricheldorf ne arată că  fiecare dintre noi contribuim vârtos la propria nefericire, găsindu-ne pentru aceasta nenumărate scuze ? 

Personajele create de Rebekka Kricheldorf sunt mult mai tragice, mai lipsite de orizont și de speranțe decât cele ieșite din mintea și condeiul lui Anton Pavlovici. Spre deosebire de precursoarele lor moscovite,  personajele din Villa Dolorosa nici măcar nu nutresc iluzia de a pleca vreodată din casa dărăpănată, moștenire de familie. Conștientizează că restul lor de familie înseamnă parte dintr-o comedie chinuită, se complac în condiția de nefericite, iar nesfârșitul lor joc cu vorbele, cu corectitudinea gramaticală, cu regimul prepozițional, cu conceptele, cu filosofia goală, cu viața complet lipsită de orice urmă, de orice rest  de substanță nu înseamnă decât prologul prelungit al pasajului irevocabil către condiția de fantome. La care vor ajunge în cutremurătorul final al spectacolului. Final gândit de regizor și concretizat exemplar de actori, admirabili beneficiari ai colaborării cu coregraful rus Ivan Estegneev ce le-a impus acestora o disciplină și o expresivitate aparte a corpurilor și a atitudinilor.

Regizorul și interpreții spectacolului Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Mureș idenfică mijloacele grație cărora fiecare nouă secvență amplifică senzația de apăsare, de trăit în cușcă. E vorba despre o cușcă albăstruie, cu neoane, generatoare a unei atmosfere fie de închisoare, fie de spital de boli nervoase. Ideea îi aparține scenografei Irinei Moscu. Personajele din Villa Dolorosa sunt categoric și pe veci marcate de imposibilitatea, dar și de refuzul evadării. De aici minimele, formalele și rapid încheiate tentative de opoziție la acel Verboten care se dovedește a nu fi nici pe departe eminamente rezultatul răutății fără seamăn a Janinei. Aplecarea spre interdicție, spre cenzurarea elanurilor, spre non-acțiune e parte a felului de a fi al personajelor din Villa Dolorosa. Care nu au chef nici să trăiască, nici să se bucure, dar nici să sufere până la capăt.

Nimic strident, nimic lacrimogen, doar o răceală riguros controlată în evoluțiile actorilor din distribuția spectacolului cu Villa Dolorosa.  Olga, Mașa, Irina, Andrei, Georg și Janine sunt ființe estropiate sentimental și sufletește. Nimic mai semnificativ pentru această realitate decât cât de simplu, de fără efort, adică cât de necehovian se desparte Georg de Mașa. Aceasta din urmă fiind, după părerea mea, cel mai vulnerabil și mai complicat personaj din piesa Rebekkai Kricledorf. Un personaj bine jucat de Loredana Dascălu.  Altminteri, restul (de) familiei și al ființelor în care aceasta se reflectă își găsește corespondentul în tragicul rest de sentimente pe care îl radiografiază minuțios al jocul actorilor Georgiana Ghergu, Steliana Bălăcianu, Ale Țifrea, Luchian Pantea, Theo Marton.          

Teatrul Național din Târgu Mureș -Compania Liviu Rebreanu

 VILLA DOLOROSA de Rebekka Kricheldorf

Traducerea : Ciprian Marinescu

Regia: Popescu Theodor-Cristian Popescu

Coregrafia: Ivan Estegneev

Scenografia: Irina Moscu

Sound designer: Andrei Raicu

Light designer: Gabriel Niculescu

Distribuția:

Irina – Georgiana Ghergu

Olga – Steliana Bălăcianu

Mașa – Loredana Dascălu

Janine – Ale Ţifrea

Andrei – Luchian Pantea

Georg – Theo Marton

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.