100.000 de volți
Prima reprezentare publică a piesei L’Ecole des femmes (al cărei titlui se traduce corect în românește Școala nevestelor și nu Școala femeilor, cum am auzit adesea) a avut loc la finele anului 1662.
Autorul ei, Jean-Baptiste Poquelin, deja devenit celebru, era de puțină vreme căsătorit cu tânăra actriță Armande Béjart, iar faptul i-a provocat marelui dramaturg, actor, regizor (mă rog, la vremea aceea încă nu se conștientizase existența acestei profesii) și director de trupă nenumărate necazuri. Rumorilor despre care avea să scrie, între altele, mai târziu Bulgakov atât în Viața Domnului de Molière cât și în Cabala bigoților li se adăugau infidelitățile soției cu 20 de ani mai tânără. Sigur, știm de la Marcel Proust citire (Contre Sainte-Beuve) că nu e tocmai bine să pui semnul egalității între eul civil sau public al scriitorului și ceea ce a scris el aievea, însă nu e nicidecum inutil nici avertismentul lui Eugen Simion (cf. Întoarcerea autorului) că nu e nici foarte bine să ignori în totalitate ceea ce se cheamă azi biografeme. Așa că nu mi se pare nicidecum nedrept ca suferințele din dragoste, decepțiile provocate de eșecul falsei lui metode pedagogice în fața cărora îți vine să spui bietul Arnolphe să poată servi drept argumente pentru a putea exclama cu aceeași implicare bietul Molière!.
Așadar, bietul Molière a scris Școala nevestelor la foarte puțină vreme după Școala bărbaților. A reluat în noua piesă multe dintre temele piesei princeps, însă în ea există și diferențe notabile. Orice s-ar spune, Arnolphe este sensibil diferit de Sganarelle. Nu e zgârcit, chiar înțelege să își utilizeze o parte din avere spre a se bucura de toate plăcerile vieții, este afabil și generos cu prietenii (în spectacolul montat la Centrul Cultural Lumina de regizorul Victor Ioan Frunză, Arnolphe îi dă lui Crysalde o bere, îl poftește la cină, își bate, dar le dă și bacșiș servitorilor, nu e nicidecum un pestriț la mațe), socotește că burghezii din vremea lui (adică negustorii, așa cum le va spune mai încolo Caragiale, și sunt și niscaiva note caragialiene în spectacol) să trăiască ceva mai liber decât predecesorii. Numai că Arnolphe e ceea ce am putea numi un sexist. E cusurul lui și asta îl va pierde. Adică le recunoaște tot felul de drepturi noi bărbaților, numai că nu de aceleași drepturi se pot bucura, în opinia lui, femeile. Pentru acestea ar trebui să existe pe mai departe un fel de mode d’emploi.
Arnolphe care se rebotează De La Souche (are și acest nou nume un schepsis) își ia toate măsurile de protecție. Iși alege drept viitoare nevastă o copilă de țară pe care o socotește prostuță, o aduce în casa lui, îi devine tutore și are constant grijă ca prezumata prostie a lui Agnès să rămână constantă.
Într-o excelentă teză de doctorat, cercetătoarea ieșeană Mihaela Mîrțu observă că Școala bărbaților și Școala femeilor sunt texte scrise în oglindă. Ele constituie un prim exemplu al interesului lui Molière pentru fuziunea dintre romanesc și grotesc care există și în commedia dell’arte, gen care și el lasă niște semne în montarea despre care încerc să dau seama în această cronică. Atât Școala bărbaților cât și Școala femeilor ilustrează ideea că, în ceea ce privește chestiunile erotice, orice fel de precauțiuni sunt inutile. Ambele scrieri ilustrează universalitatea preceptului antic referitor la urmarea glasului naturii. A firescului. Iar victoria lui Agnès și a tânărului Horace asupra lui Arnolphe/De la Souche exact aceasta înseamna. Victoria naturii. A legilor firii. Aceasta este principala lecție a Școlii nevestelor.
Regizorul Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand ne introduc în spectacolul lor în miezul acestei lupte. Tocmai de aceea elementul principal de decor este un ring. Lupta nu are limite nici de timp și nici de spații geografice. Și în această realitate se află motivul în virtutea căruia pe scenă se vorbește în alexandrini (Adrian Nicolae a realizat o inventivă rescriere a traducerii în românește a piesei și a introdus în text numeroase aluzii la contemporaneitate), iar personajele sunt îmbrăcate cumva atemporal. Dar și divers. Vestimentația lui Arnolphe și aceea a lui Crysalde te duce cu gândul la portul oamenilor de la finele secolului al XIX lea, adică din vremea lui Caragiale (iarăși Caragiale), tot la Caragiale și la Noaptea furtunoasă m-a făcut să mă gândesc goana la care este supus tânărul și frumușelul Horace, Jacob și Alain sunt niște Spiridoni ceva mai maturi, în vreme ce Agnès și Horace sunt tineri ai zilelor noastre.
Victor Ioan Frunză subliniază explicit ideea de spectacol. De teatru. De aici inserturile cântate live la microfon (melodii franțuzești celebre) , de aici referințele la Shakspeare, îndeosebi la Romeo și Julieta.
Ca în toate montările ce îi poartă semnătura, regizorul este extrem de atent la calitatea distribuției. La valoarea jocului actoricesc. Așa că am admirat iarăși eleganța intelectuală cu tentă ironică din jocul lui Alexandru Pavel (Crysalde), caracterul frust impus personajelor ce le-au fost încredințate de Voicu Aaniței (Jacob) și Codrin Boldea (Alain), prospețimea și istețimea jocului Anei Crețu (Agnès) și al lui Tudor Cucu-Dumitrescu (Horace). La fel cum am apreciat remarcabilul recital de actorie oferit de Adrian Nicolae. Care e un Arnolphe și comic, și grotesc, și tragic. Cât de semnificativ pentru tragismul personajului este felul în care binecunoscutul actor interpretează în final celebrul șlagăr Et maintenant, que vais-je faire? Tot 100.000 de volți, dar altfel decât aceia din interpretarea lui Gilbert Bécaud. Da, Adrian Nicolae semnează un recital, dar care nu sparge deloc unitatea și coerența întregului spectacol.
Centrul Cultural Lumina din București
ȘCOALA NEVESTELOR de Molière
Rescriere dramatică în versuri alexandrine de Adrian Nicolae
Distribuția (în ordinea apariției):
Crysalde: ALEXANDRU PAVEL
Arnolphe: ADRIAN NICOLAE
Jacob: VOICU AANIȚEI
Alain: CODRIN BOLDEA
Agnès: ANA CREȚU
Horace: TUDOR CUCU-DUMITRESCU
Pregătirea muzicală: CSIBI ANDREEA
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ
Filmare și montaj de Andrei Redinciuc și Emma Mateciuc
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Un Gilbert Becaud numit si domnul celor 100000 de volti si un Jean-Baptiste Poquelin dit Molière au fost printre cei ce au incintat copilaria , adolescenta si uneori senectutea unora dintre noi . Inca privesc cu drag operele , asezate de ani buni in biblioteca mea ,a celor ce cindva erau idolii unei generatii si mai recitesc pasaje din Burghezul gentilom si din Tartuffe , din Candid sau Optimismul al lui François-Marie Arouet , inca imi amintesc de-Die Räuber – Hotii lui Schiller , inca vizualizez pasaje din – Le Cid de Corneille – sau Iphigénie de Racine si de ce nu uneori nostalgia imi aminteste de prima carte citita , cea a Selmei Lagerlof numita : Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia- ce inca este prezenta intr-una din casutele sufletului meu ,impreuna cu imaginea inegalabilul Napirstoc acompaniat in peripetiile lui , de tot felul , de neuitatul giscan Martin. Inca imi regasesc intelegerea in versurile atit de cuprinzatoare ale lui Eminescu . Dintre sute de catarge , Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge , Vânturile, valurile? sau inca nu pot uita nici fabulele si povestirile lui Esop . Textul de mai sus si zicerile autorului mi-au trezit , fara sa vreau , amintiri atit de placute .