Oameni condamnați la frig și izolare
Văd în formula online și la mai bine de un an de la data premierei unul dintre spectacolele realizate în timp de pandemie de regizorul Radu Afrim. Cel cu Orașul cu fete sărace, montat în așa-numita sală La Cub a Naționalului ieșean. Un spațiu în care regizorul a pus în scenă unul dintre primele lui spectacole realizate în Teatrul din Capitala Moldovei (2011), cel cu Dawn Way. Afrim revine de atunci la Iași nu doar cu o remarcabilă consecvență, ci și cu rezultate, cum se spune, avantajoase și pentru instituție, și pentru propria lui fișă de creație. Naționalul ieșean, cel bucureștean, cel de la Craiova și, desigur,Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe fiind locurile unde se simte în ultima vreme cel mai bine regizorul. Așa cum se simțea odinioară la Piatra Neamț, la Brăila, la Odeon sau la Naționalul timișorean.
Util de reamintit, cred, că premiera spectacolului a avut loc în vreme de lockdown , iar acest detaliu și-a pus amprenta asupra lui nu doar prin faptul că primele lui întâlniri cu publicul s-au petrecut prin intermediul camerelor de filmat cu mare artă mânuite de o admirabilă echipă de profesioniști care, sub atenta îndrumare a lui Radu Afrim au știut să valoreze fiecare detaliu al remarcabilei scenografii semnate de Cosmin Florea .
Se insistă așa cum trebuie și atât cât trebuie nu doar asupra ușii/ ferestrei cu rafinament evidențiată de ecleraj, ușă în care își face prima lui apariție herculeanul, puternicul, însă și atât de vulnerabilul Marinică, ci și asupra florilor de gheață, a sobei veșnic fumegânde, a lămpilor, a ceștilor, a paturilor, a paltoanelor, a rochiilor, a cămășilor albe de vestale ale fetelor adăpostite în azilul Mamocicăi. Ca să nu mai vorbesc despre amestecul dintre Noaptea de Înviere și Baia Turcească. Pesemne, o trimitere la alternanța dintre sacru și păgân.
Aparatul de filmat a poposit așa cum se cuvenea și asupra mișcării personajelor în care un apogeu îl reprezintă atent reglatul dans al șoldurilor (o amplificare/imitare grotesc-tristă a mersului Savetei), un episod ce spune multe despre mecanizarea vieții celor condamnați la frig și izolare. Mecanizare și izolare la care am fost cu toții supuși în vreme de lockdown. În fond, nu am fost cu toții, asemenea fetelor din scrierile lui Radu Tudoran și din spectacolul lui Radu Afrim, și săraci sufletește, și singuri, și vulnerabili în acel timp de lockdown, chiar dacă l-am trăit într-o altă vreme și în cu totul alt spațiu decât neprecizatul oraș situat între Prut și Nistru, în care se consumă povestea/poveștile găsită (e) în volumul de debut al lui Radu Tudoran ? Povești ce au reprezentat materia primă a scenariului dramatic întocmit de Radu Afrim și de componenții distribuției spectacolului, distribuție în care s-au amestecat nume de multă validate artisticește ale Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași și studente de la Universitatea de Arte “George Enescu”. E vorba despre Diana Vieru, Ioana Buta, Maria Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței).
Temele claustrării și a condamnării la o viață-moarte în care fiecare zi seamănă cu alta, în care frigul și vinderea trupurilor, aceasta din urmă atent vegheată, uneori chiar alinată de Mamocica, privite ca certitudini unice și repetitive fiind cele pe care e construit atent spectacolul. Văzând toate acestea nu pot decât să mă întreb cum Dumnezeu a putut fi scenografia lui Cosmin Florea ignorată de juriul de nominalizări la Gala premiilor UNITER, Gală aferentă anului 2020 ? La fel cum mă întreb cum s-a putut trece cu atâta indiferență asupra sfâșietoarei evoluții a Adei Lupu, distribuită în rolul Murei. Excelentă în monologuri, dar și în secvența devorării în lacrimi a plăcintei cu mere aduse de subofițerul care recurge fals-timid la strategeme spre a poseda corpul Murei/Saftei.
Firește, dimensiuneavizuală reprezintă un prim atu al montării. Însă la fel de importantă mi se pare componenta sonoră a spectacolului. Un continuum sonor și monoton, și variabil ( la fel ca în spectacolul cu Năpasta de la TNB), făcut să fie astfel grație îngemănării dintre cântecele interpretate vocal și cu acompaniament de pian de Diana Roman, titulara rolului Dăruța (cea căreia i se datorează și aranjamentul vocal și pregătirea muzicală), de Diana Vieru, interpreta Marusiei, fiica unor vânzători de pește, ca și de toate celelalte componente ale distribuției. Care fie că au, fie că nu au nume conferă consistență melanjului dintre solistic și coral din care e zămislit spectacolul.
Sigur, se cuvin evidențiate evoluțiile cu mare grijă metronomizate ale actorilor cu experiență. E vorba despre Pușa Darie foarte bună în Mamocica, despre Cosmin Maxim evoluând fără nici cea mai mică exagerare în rolul atât de ambiguului Marinică, amestec de forță și de vulnerabilitate, despre Dumitru Năstrușnicu (și rezervat, și violent în rolul subofițerului) și despre Ionuț Cornilă, chiriașul cu funcții de observator și delegat al autorului. Treceri episodice prin scenă au Radu Homiceanu și Dumitru Georgescu.
E adevărat, la un moment dat, mai ales în partea finală a reprezentației intervine un anume dezechilibru. Spectacolul a intrat, pesemne, în prelungiri la care, cred, că s-ar putea renunța fără probleme.
Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași
ORAȘUL CU FETE SĂRACE
scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran
Regie, scenariu și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru
Cu:
Ada Lupu
Pușa Darie
Cosmin Maxim
Ionuț Cornilă
Dumitru Năstrușnicu
Diana Roman
Diana Vieru
Mălina Lazăr
Ioana Buta
Iuliana Budeanu
Mara Lucaci
Diana Amitroaie
Ioana Aciobăniței
Dumitru Georgescu
Radu Homiceanu
Florentin Hrițcu
Costică Baciu