Prezenţa mai multor jurnalişti şi ong-işti la sediul CSM pe 22 mai 2012, când s-a discutat necesitatea aprobării unui proiect de ghid pentru relaţia justiţie-presă elaborat în cadrul unui proiect cu finanţare olandeză, a scos în evidenţă carenţe în comunicare din partea CSM. În cele ce urmează voi face un scurt istoric al acestei iniţiative care se vrea benefică atât pentru sistemul juridic, cât şi pentru mass-media.
O postare mai veche, dar actuală
Scriam acum 8 ani un articol despre relaţia sistemului judiciar cu mass-media. L-am intitulat „Presa vs (?!) Justiţia”, semnificativ pentru acea perioadă când judecătorii şi procurorii erau lipsiţi de un organism care să le apere reputaţia profesională, în care un caz ruşinos din justiţie era tratat drept un fenomen în sistem, în care presa independentă făcea o adevărată dizidenţă şi în care un alt gen de presa era folosită pentru decapitarea unor instanţe şi parchete sau timorarea asociaţiilor profesionale.
Concluzionam atunci că presa trebuie să fie un partener al justiţiei, că ambele au rol educativ şi preventiv, că presa e mecanismul prin care poate creşte încrederea în justiţie,că justiţia trebuie să fie independentă dar şi presa la fel. Că justiţia trebuie să fie imparţială iar presa să dea dovadă de acurateţe, că presa este o formă de responsabilizare a procurorilor şi judecătorilor, că apropierea dintre justiţie şi presă nu poate merge până la influenţarea corectitudinii actului de justiţie, că nu e admisibil ca uneori campaniile de prezentare publică a unor cazuri să meargă până la campanii anti-magistrat.
O situaţie mai veche, încă actuală
Nu aş putea spune că de atunci lucrurile s-au îmbunătăţit foarte mult. Poate mai mult totuşi în justiţie decât în presă: cu excepţia înfiinţării CSM ca organism independent, simptomele unei prese cancanistice şi şantajiste s-au păstrat şi chiar accentuat, iar aşa-numitele „surse judiciare” au devenit mai oficiale decât purtătorii de cuvânt. Cazurile sunt oarecum izolate, dar semnificative. Condamnări penale sau sancţionări civile ale unor jurnalişti care au încălcat grav viaţa privată, care au publicat fotografii sau filmări fără acceptul subiecţilor, sau care au adus injurii unor persoane, inclusiv publice, sunt de acum cunoscute. Din păcate, la aceasta situaţie a contribuit neimplementarea în România a Rezoluţiei şi Recomandării din 1993 privind etica jurnalistică ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum şi lipsei unui organism deontologic naţional la nivelul acestei profesii.
Însă, doar pentru că în presă există asemenea specimene care nu fac cinste breslei (şi pe care mă feresc să le spun „jurnalişti” sau „ziarişti”), nu înseamnă să punem căluş jurnaliştilor de bună-credinţă, cu adevărat profesionişti. De aceea, îmi menţin pe de-a-ntregul concluziile din articolul citat, care poate e chiar mai actual ca atunci când l-am scris.
O relaţie mai veche între justiţie şi presă
Revenind la proiectul CSM intrat în dezbatere publică în aceste zile, nu aş vrea ca el să fie privit ca o iniţiativă „Justiţie vs. Presa”, deşi după cum a demarat şi la ce formă s-a ajuns iniţial o atare caracteristică nu ar fi departe de adevăr.
Astfel, anul trecut am fost sesizaţi de necesitatea de a îmbunătăţi actualul Ghid de relaţii justiţie-presa (Hot CSM nr. 277/2006) şi actualul Ghid de relaţii al purtătorului de cuvânt al CSM cu instanţele/parchetele şi presa (Hot CSM nr. 542/2008). Pe de o parte, magistraţii ne-au sesizat că aceste reglementări permit accesul jurnaliştilor, în lipsa unei acreditări şi chiar neinvocând vreun interes, la dosare inclusiv interesând viaţa privată, sau că deseori sunt fotocopiate stenograme care apar apoi în presă deşi discuţiile redate nu au legătură directă cu cazul instrumentat. Pe de altă parte jurnaliştii ne-au sesizat fie că nu se cunosc prevederile Ghidului actual (deşi hotărârile din 2006 şi 2008 erau publicată, a apărut chiar şi un Ghid practic pentru jurnalisti în 2008), fie că se aplică diferit acest Ghid de către parchete (PICCJ dă copii de pe rechizitorii, DNA refuză acest lucru) sau de către instanţe (unele permit accesul presei la orice dosar, altele îl restricţionează discriminatoriu sau contrar dispoziţiilor CSM, unele permit efectuarea de copii altele doar consultarea dosarului), sau că unii jurnalişti sunt favorizaţi de anumiţi purtători de cuvânt, ori că Ghidul e până la urmă un îndrumar cân el ar trebui să fie obligatoriu.
Am discutat toate acestea în Comisia 4 „Transparenţă şi Integritate” pe care am coordonat-o anul trecut (aici pot fi vizualizate propunerile instanţelor, iar aici sunt procesele-verbale ale întâlnirilor pe care le-am avut în cadrul comisiei cu presa). Mai mult, în martie 2011 apăruse noul cod al audiovizualului, în octombrie 2011 intrase în vigoare şi Noul Cod Civil care conţine reglementări specifice în acest domeniu, a apărut un studiu al CEDO în materie de internet şi o fişă tematică a CEDO privind jurisprudenţa dreptului la propria imagine; tot astfel, la nivelul RECJ se lucra la un raport privind relaţia justiţie-presă la nivelul UE (ce tocmai a fost aprobat săptămâna trecută la nivel UE). Astfel a apărut ideea de a actualiza ghidul, de a-l compatibiliza cu noile instrumente, şi de a reglementa chestiunile nelămurite, în scopul de a-i da un caracter obligatoriu şi unitar. Acest lucru a fost asumat de CSM prin adoptarea Strategia de întărire a integrităţii judiciare şi a Planului de acţiune aferent, care la p.5 prevede necesitatea îmbunătăţirii Ghidului de relaţie justiţie-presa, în urma unei consultări cu reprezentanţii mass-media, cu ONG-urile în domeniu, cu purtătorii de cuvânt.
O relaţie ce se vrea nouă între justiţie şi presă
Din nefericire, în plină campanie pentru integritate judiciară, la iniţiativa noii conduceri CSM aleasă anul acesta, a fost desfiinţată Comisia 4.
Proiectul a mers mai departe în cadrul unei echipe desemnate în martie 2012 de preşedintele CSM, alcătuite din purtătorul de cuvânt al CSM, al DNA, al CAB, consilierul PG şi un jurnalist (p.15-16 din fisa proiect). Pe 26 martie, Comisia 1 a desemnat ca trei membri CSM să fie informaţi cu stadiul şi rezultatul acestui proiect, dar acest lucru nu s-a întâmplat. În aprilie a avut loc o întâlnire a purtătorilor de cuvânt din instanţe şi parchete cu echipa de proiect, experţi olandezi şi Procurorul General (p.16-18 de din raport proiect) şi iar membrii CSM nu au fost informaţi.
Săptămâna trecută, în data de 17 mai ne-am trezit că avem pe ordinea de zi votarea asupra Ghidului într-o formă pe care nu o ştia nimeni şi care la unele puncte conţinea două sau chiar trei variante de text. Mai mult, această formă nu trecuse prin Comisia 1 care are ca obiectiv redactarea unor asemenea proiecte precum şi transparenţa justiţiei. O parte a membrilor CSM a insistat în adoptarea acestui Ghid, argumentând că trebuie să luăm de bună varianta echipei tehnice şi că lucrurile sunt urgente întrucât pe 23 mai urma să aibă loc închiderea proiectului şi trebuie să ţinem seama de un calendar asumat. O altă parte am susţinut că e necesar să ne documentăm cu privire la Ghid şi să cădem la un acord cu privire la formele acestuia în cadrul Comisiei 1. În cele din urmă, Plenul a acceptat amânarea până marţi, 22 mai.
Şi pentru că formă Ghidului reieşită din proiect încă nu era disponibilă pe site-ul oficial al CSM (de altfel, în ultimele săptămâni nu se mai publică nici un document pe ordinea de zi s CSM, contrar promisiunilor făcute de conducerea CSM la învestire), am luat decizia publicării sale pe blogul membricsm.ro susţinut de patru membri. Am provocat astfel o dezbatere publică absolut necesară.
Ieri, Comisia nr.1 s-a reunit pentru a discuta acest proiect de Ghid reieşit din echipa tehnică. S-a folosit inclusiv un punct de vedere al Directiei noastre de Legislatie, care până în acel moment nu fusese implicată în nici un fel, deşi acesta este rolul său esenţial în CSM. După dezbateri, colegii participanţi au ajuns la o formă mult îmbunătăţită faţă de cea iniţială. Această formă a fost pusă pe ordinea de zi marţi 22 mai dimineaţa, cu doua ore înainte de a se trece la votarea sa.
Mai mulţi jurnalişti (printre care şi cei implicaţi în proiect – enumeraţi aici) şi ong-işti au venit azi în şedinţa Plenului. Ei au solicitat amânarea votului pentru a se dezbate şi cu ei forma Ghidului impusă de Comisiei 1,arătând că jurnaliştii consultaţi nu au reprezentativitate pentru tot corpul lor profesional, mai ales că ONG-urile având ca obiect libertatea de exprimare, precum şi instituţiile de media (CNA, CRP) nu au fost înştiinţate de acest proiect. De asemenea, au atras atenţia că e inacceptabilă orice formă de cenzură a presei privind accesul la informaţiile din dosarele de interes public. În paralel, reprezentantul unui ONG a luat legăura cu Ambasada Olandei care a arătat că dead-line-ul stabilit iniţial poate fi modificat fără probleme. În cele din urmă, Plenul CSM a aprobat consultarea celor interesaţi pe marginea proiectului de Ghid al Comisiei 1 până la 30 mai şi votarea acestuia şi a eventualelor amendamente în şedinţa din 1 iunie 2012. Cum CSM nu a anunţat oficial acest lucru, nici până la ora redactării acestei postări, deşi a fost practic cel mai important eveniment al ordinii de zi, am decis informarea publicului tot prin intermediul platformei membricsm.ro, care a devenit astfel cea mai completă şi rapidă agenţie de ştiri internă.
Concluzii:
Indiscutabil, proiectul a fost manageriat prost: nu a fost popularizat suficient, nu s-a determinat presa să participe, nu au fost implicate ONG-urile în domeniu sau instituţiile de profil, nu s-au cunoscut formele textului nici măcar de membrii CSM, nu s-a acordat un timp necesar pentru consultare pe ultima formă, nu s-au postat documentele pe site-ul CSM.
Cu toate acestea, s-a reuşit până la urmă demararea unei proceduri de dezbatere publică. Standardele care urmează a fi fixate sunt deosebit de importante pentru viitorul relaţiei justiţie-presă, pentru transparenţa justiţiei şi pentru încrederea publicului în justiţie. Stângăcia noastră trebuie trecută cu vederea si viitorul privit în mod constructiv. Aşteptăm propunerile celor interesaţi de perfecţionarea proiectului de Ghid ce va fi votat vinerea viitoare de CSM.
Standarde internaţionale de referinţă:
– Rezoluţia (1003) 1993 şi Rcomandarea (1215) 1993 privind etica jurnalistică, APCE, 1993
– Principiile de la Madrid privind relaţia dintre mass-media şi independenţa judiciară, ECOSOC, 1994
– Rec (2003)13 privind furnzarea de informaţii prin intermediul mass-media în egătură cu procesele penale, CM al CoE, 2003
– Declaratia privind libertatea discursului politic in media, CM al CoE, 2004
– Raport justiţie, societate şi media, RECJ, 2012.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
mi se pare o mare porcarie blocarea accesului jurnalistilor la dosarele din instante. De acord, sunt foarte multe dosare care ar trebui sa fie inaccesibile (divort, chestiuni personale si date personale). se poate reglementa aceasta situatie caci nu truica sau columbeanu sunt importanti. Dar licitatiile publice contestate in instante, procese care pot releva fapte de coruptie, ar trebui sa fie accesibile pentru studiu jurnalistilor…
Domnule judecator, sa revenim la fundamentele justitiei si, in concret, la cele ale fazei de judecata in instanta. De cand e lumea si pamantul si mai ales de cand s-a intrat in epoca moderna, procesul de judecata este public fiindca publicul are un rol esential in proces, acela de control social. De ce vrem transparenta, in general, nu pentru ca publicul sa stie si pentru ca autoritatea sa nu mai abuzeze de „teama” reactiei publice? Deci, toate argumentele prin care se incearca limitarea accesului public, inclusiv al presei, la un dosar a carui judecata este publica sunt inacceptabile, cu atat mai mult daca astfel de opinii si decizii vin din partea unui magistrat. Inseamna ca nu si-a inteles esenta rolului sau in societate. De aici incolo nu mai exista decat demisia sau excluderea! Asa ar trebui sa fie insa realitatea ne arata ca magistratii sunt o casta care isi apara interesele proprii chiar si in situatiile in care relatiile personale dintre ei sunt conflictuale. Daca exista argumente intemeiate pentru care ar trebui limitat accesul publicului la dosar atunci acestea trebuie sa se traduca in nepublicitatea sedintei de judecata. Numai ca, in logica castei judecatorilor, am avea mai mult sedinte de judecata nepublice, ceea ce ne-ar scoate din randul tarilor civilizate. Asa, macar pastram aparentele. In rest, un mic detaliu, am constatat cu amaraciune, si stiu ca aveti aceeasi pozitie, pasii uriasi facuti inapoi in ceea ce priveste transparenta, de catre noua conducere a CSM, precum si acceptarea acestei situatii de catre marea majoritate a membrilor.
Propunere: cee ce se judeca in sedinta publica ramane public pentru toata lumea. Ceea ce se judeca in sedinta nepublica trebuie delimitat intre informatiile care sunt doar la dispozitia partilor si cele care pot fi publice, in functie de ratiunea pentru care judecata nu s-a facut in public. Spre exemplu, ratiunea teoretica a judecarii in camera de consiliu, caz in care nu avem sedinta publica, este, de multe ori, simplificarea procedurii si, eventual, si tot teoretic, inlaturarea aspectelor care tin de solemnitatea sedintei in scopul de a avea o dezbatere mai libera si mai simpla. Ceva oarecum similar cu biroul judecatorului american si nu numai. Evident ca in practica nu se intampla asa, iar cauzele de camera de consiliu se judeca tot in sali de judecata, care, de cele mai multe ori (mai putin in penal) sunt deschise publicului. Deci, pentru sedintele nepublice sa se stabileasca care sunt informatiile la care publicul are acces si care nu, in functie de scopul pt. care judecata nu este publica.
De acord cu comentariul de mai sus, in faza de instanta aceste lucruri ar trebui sa fie accesibile .
In plus, acest ghid nu face referinta in niciun fel la „procurorii sofonari”, cei care dau ” pe surse”, in special pentru agentiile de stiri, informatiile din dosare. A se vedea de exemplu cazul procurorului sifonar Betelie, care este si anchetat pentru chestiunea asta. Acesti oameni au in sarcina pastrarea secretului de serviciu, iar jurnalistii ar avea minima obligatie de a-l intreba ceva si pe „parat” inainte de a publica „pe surse” si pe nemestecate ce ii explica un procuror. Adeseori, citatele din aceste dosare sunt selective, aruncate catre „presa prietena” si cu tinta foarte precisa. Apoi, dosarele zac cu anii prin instante, nelucrate. Cum sa nu fie cinici oamenii atunci cu privire la reusitele justitiei romane?
Inchei felicitandu-va sincer pentru acest exercitiu de comunicare cu oamenii.
Ce ar trebui sa aiba comun presa si justitia este criteriul ADEVARULUI. Si amindoua au probleme la acest punct. O zi buna !