În ”Lebăda Neagră”, dl Taleb vorbește despre inabilitatea minții umane de a percepe diferența, asimetria fundamentală dintre trecut și viitor. Trecutul fiind determinat, în virtutea faptului că s-a petrecut, uităm că a fost la un moment dat viitorul nesigur al unui trecut și mai îndepărtat, și ni-l imaginăm o consecință predictabilă a acestuia. Pe baza acestui defect de introspecție eliminăm apoi și incertitudinile din viitor, și-l proiectăm pur și simplu ca o extensie a trecutului, căci mintea umană are o aversiune față de incertitudine. Simplificat, tindem să punem semnul egal între afirmațiile ”asta s-a întâmplat”, ”asta trebuia să se întâmple” și ”asta se va întâmpla și pe viitor”, deși prima este un fapt iar celelalte două amăgiri periculoase. E o orbire care explică multe tragedii naționale sau personale[1].
Asta explică schimbarea radicală din dezbaterea politică din țara noastră, după alegerea dlui Iohannis în postul de președinte : victoria candidatului opoziției s-a întâmplat, ceea ce înseamnă că era sigur că se va întâmpla, ceea ce înseamnă că toată dezbaterea despre cum au fost organizate aceste alegeri a devenit cumva inutilă, pentru că dacă tot procesul s-ar relua în viitor, rezultatul va fi la fel. O amăgire periculoasă pe care vreau să o resping vehement aici. Este obligatoriu să continuăm dezbaterea, ignorând rezultatul alegerilor, tocmai pentru că n-a fost absolut nicio garanție că era obligatoriu să fie cel pe care-l știm, și cu atât mai mult că rezultatul unor alegeri viitoare, pe aceleași coordonate, va fi la fel ca în 16 noiembrie. E nevoie nu doar de o dezbatere, ci și de o reformă radicală… dar pentru asta, parafrazând un personaj al dlui Chesterton, trebuie să facem o pauză de la căutarea unei soluții ca să vedem mai întâi care e problema.
Ca să fac o paranteză, haide să spun unde NU este: în parlament. Acesta a devenit cumva echivalentul ca instituție publică a unui ”whipping boy”. Începând cu sec. XV-XVI, prinții europeni creșteau împreună cu un băiat de origine comună, menit să fie pedepsit fizic în locul lor atunci când făceau o boacănă. La 25 de ani de la restabilirea instituției, un pic cam bătrân pentru rolul ăsta, parlamentul nostru e menit aceluiași lucru. De fiecare dată când o altă instituție dă un rateu discuția despre reformă ia imediat ca țintă parlamentul. E ridicol. Metoda de acum 500 de ani era rațională, în gândirea de atunci, și cu siguranță era eficace. Echivalentul ei în domeniul reformei instituționale de la noi este irațional și complet neproductiv. Avem instituții care trebuie reformate radical, altele chiar desființate, dar în dezbaterea publică și în reforma efectivă sunt protejate mai abitir decât copiii de os regesc. În schimb, în locul lor, parlamentul stă mereu la dispoziție pentru o formă sau alta de pedeapsă[2].
Nu parlamentul, ci două instituții și-au dat concursul pentru a perverti desfășurarea acestor alegeri: cea a Ordonanțelor de Urgență și Avocatul Poporului.
* * *
OUG-urile au devenit o problemă constantă aproape imediat după ce au apărut, în constituția din 1991. Guvernele ar fi trebuit să folosească această cale de legiferare doar în situații de urgență, excepționale. În loc de asta, toate(!) guvernele le-au folosit ca mod de legiferare curent. Revizuirea legii fundamentale din 2003 a subliniat și mai apăsat caracterul lor extraordinar, dar în termeni practici a adăugat doar necesitatea formală de a motiva urgența. Efectul ei a fost nul, OUG-urile au continuat să curgă. Vara anului 2012 a adus însă o escaladare teribilă a problemei reprezentate de OUG-uri, față de care problema numărului lor a devenit nesemnificativă. Parte a tentativei de lovitură de stat, guvernul Ponta a adoptat atunci un șir de OUG-uri cu intenția – și efectul! – încălcării legii fundamentale. Acest tip de legiferare prezintă în mod inerent acest pericol: intră în vigoare imediat, înainte de a fi controlat Curtea Constituțională. Mai rău, controlul Curții nu poate viza efectele deja produse de un OUG, căci decizia ei acționează doar pentru viitor. Și mai rău, judecătorii sunt dependenți tot de puterea politică pentru a corecta situația neconstituțională care persistă și după ce actul a fost anulat, pentru că CCR nu poate legifera[3]. Cu alte cuvinte, nu avem niciun fel de bariere formale împotriva unui guvern dispus să folosească OUG-urile ca armă de anulare a Constituției[4]. Cât despre cele informale, cum ar fi presiunea publicului și societății civile, nu doar atunci ci chiar și acum sunt voci distinse care refuză să accepte natura evenimentelor din vara lui 2012, și își mențin punctul de vedere stupefiant că a fost ”doar o dispută politică”. Că tot vorbeam de orbire.
Prin urmare, cel puțin pentru cei care văd lucrurile așa cum sunt, n-a fost o surpriză că dl Ponta continuă să folosească această armă în interesul propriu. Asta a făcut și la alegerile din 2014. Aici e problema cea mai gravă. Guvernul Ponta a adoptat două OUG-uri vădit neconstituționale menite să ajute candidatul Ponta să câștige: OUG 45/2014, prin care, între altele, s-a reintrodus posibilitatea votului multiplu[5], și ceva mai cunoscuta OUG 55/2014, prin care s-a deschis posibilitatea racolării primarilor. Ambele au fost adoptate fără niciun fel de probleme pentru guvern, și și-au produs consecințele intenționate. La asta s-a adăugat frauda efectivă, și încălcarea dreptului la vot românilor din Diaspora. Repet, în caz că gravitatea situației v-a scăpat: dl Ponta a călcat repetat, cu bună știință și rea intenție constituția pentru a se face pe sine șeful statului. N-a reușit, in extremis, și acum plânge cu lacrimi de crocodil și minte[6] că a greșit făcând toate astea. Ar fi putut foarte bine ieși, caz în care înclin să cred că regretele sale ar fi lipsit cu totul. Iar într-o repetare pe aceleași coordonate a procesului electoral pot presupune că va decide, nu că a făcut prea mult în direcția violării legii fundamentale, ci prea puțin. Și aș vrea să înțelegeți că e posibil, probabil chiar să se repete procesul pe aceleași coordonate instituționale, eventual cu alți actori, pentru simplul motiv că aproape nimeni nu mai ia în discuție schimbarea lor!
Altfel, schimbarea ar fi extrem de simplă: Ordonanțele de Urgență trebuie desființate din Constituția noastră, punct. Haide să nu le mai dăm fără sens un statut complet nemeritat, indispensabilitate și intangibilitate. OUG-urile nu sunt deloc, chiar deloc indispensabile funcționării unui sistem politic. Din contră, produc oricum haos, fără să luăm în discuție abuzul, și au beneficii minimale. Le putem înlocui fără probleme cu un mijloc sau altul de legiferare rapidă care să împiedice să fie abuzate, ca număr, și care să facă imposibilă ocolirea arbitrului constituțional.
Alegerea dlui Iohannis este descrisă ca o ”lebădă neagră”, în accepțiunea dlui Taleb. Pe cât pot eu să spun, nu este. Din cele trei criterii oferite de autor doar două sunt îndeplinite: este un eveniment cu impact major și privind retrospectiv îl facem perfect explicabil și chiar predictabil. Nu îndeplinește ultimul criteriu obligatoriu, care cere să fie un eveniment izolat, înafara așteptărilor obișnuite, fără precedent. Nu este, adică nu ar trebui să fie. Electoratul român a mai produs astfel de răsturnări de situație, refuzând să aleagă candidatul care avea mai toți augurii de partea sa, sondaje, presă și putere politică, abuzată eventual în folos propriu, și alegând în schimb candidatul aparent fără șanse. Acesta a fost cazul alegerilor din 2004, și a unui număr consistent de alegeri locale – de exemplu, cele de la primăria Sibiu, din 2000. În schimb, alegerea dlui Iohannis chiar riscă să fie, din păcate, un prilej de orbire, exact genul de orbire care ne face să ratăm ”lebedele negre”, cele catastrofale. Repet, începând cu 2012 OUG-urile sunt folosite ca instrumente de încălcare programatică a constituției, începând cu 2014 încălcarea asta vizează specific câștigarea unor alegeri, și nu întâmpină niciun fel de obstacol. Vin alte runde de alegeri, lucrurile sunt neschimbate, la un moment dat electoratul va obosi, va rata sau va fi împiedicat să mai învingă acest abuz, și puterea va fi câștigată prin încălcarea legii fundamentale, cu tot ce implică asta. Asta va fi adevărata lebădă neagră. Dar putem încă să o albim.
–––––––
[1] Două exemple imediate? Sunt uimit cât de multă lume consideră că aderarea la NATO și UE erau cumva inevitabile, problema fiind cel mult de calendar; în realitate ambele au fost exploatarea fericită a unei ferestre de șansă, una extrem de îngustă la scara istoriei. Liberatatea și siguranța relativă de care ne bucurăm este privită ca un dat solid, nu o chestie fragilă, constant atacată, care poate dispărea foarte bine în interval de câteva luni dacă, eventual prin orbirea asta, rămâne fără apărători.
[2] Modul în care funcționează parlamentul trebuie reformat, dar este trist cât de puține propuneri din dezbaterea publică arată o înțelegere a modului în care trebuie să funcționeze instituția, ce o împiedică acum, și ce ar trebui corectat. Acesta fiind spuse, o propunere absolut necesară de reformă a parlamentului este descrisă în articolul de mai sus.
[3] Toată presa consideră că după ce CCR a declarat neconstituțională OUG 55 ”a lui Dragnea”, ea cere parlamentului să decidă asupra mandatelor aleșilor migratori. Or, parlamentul nu poate întrerupe aceste mandate. N-a apărut motivația, dar pot specula ce cer judecătorii acolo. Curtea nu poate înlătura efectul produs de actul declarat neconstituțional, adică migrarea nesancționată a unor aleși locali. Dar nu poate corecta singură nici măcar situația neconstituțională care persistă, și anume existența a două categorii de aleși locali, unii ”liber de contract”, ceilalți nu. Această din urmă situație, efect persistent al OUG-ului dispărut, o dorește rezolvată Curtea.
[4] Am să explic în alt articol de ce Avocatul Poporului nu mai este în situația asta.
[5] PNL a atacat în contencios OUG 45/2014 la CCR, fără succes. Asta nu înseamnă că e constituțional, Curtea a respins cererea ca inadmisibilă, pentru că legea fundamentală nu permite atacarea directă a unui OUG (excepție face Avocatul Poporului). Însă jurisprudența recentă a Curții respinge modificările legislației electorale în preajma alegerilor, în ce privește legea referendumului, de exemplu, au impus un an între adoptarea modificării și intrarea ei în vigoare. OUG 45 modifica semnificativ legea alegerilor prezidențiale cu cinci luni înainte de scrutin.
[6] La OUG-uri intenția e incontestabilă, desigur, dar și la obstrucționarea votului din Diaspora lucrurile sunt clare. Premierul pretinde că a greșit, dar e în situația celui care se apără în fața judecătorului de acuzația de crimă, spunând că victima s-a împiedicat și s-a înjunghiat singură, accidental… de câteva ori. La fel, dl Ponta crede că uităm că au fost două tururi de scrutin; dacă ar fi fost vorba de proastă organizare, aceasta s-ar fi putut corecta între ele. Premeditare a fost.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Corect spus.
Dar:
„Vara anului 2012 a adus însă o escaladare teribilă a problemei reprezentate de OUG-uri, față de care problema numărului lor a devenit nesemnificativă. Parte a tentativei de lovitură de stat, guvernul Ponta a adoptat atunci un șir de OUG-uri cu intenția – și efectul! – încălcării legii fundamentale. Acest tip de legiferare prezintă în mod inerent acest pericol: intră în vigoare imediat, înainte de a fi controlat Curtea Constituțională.”
Ei bine, inca nu am aflat de un actor la virf care sa fi recunoscut ceva din cele de mai sus.
Ba, Iohannis a spus ca actiunile de atunci au fost in regula si ca Basescu trebuia sa demisioneze.
Si atunci logica articolului este rasturnata.
Se accepta ca pentru ca sa ajungi la putere, presedinte in acest caz, poti sa neglijezi legile si Constitutia, sa le dai cu tifla . Si apoi sa te declari Fat Frumos si ca lumea va incepe cu tine.
NB,
precizare:
nu este un atac la Klaus Iohanis, sint doar niste fapte. Si nu putem vorbi despre legalitate si morala legilor cind noi le-am incalcat ca sa ajungem la putere.
Articolul nu este deloc despre Victor Ponta sau despre Klaus Iohannis, decât în măsura în care aceștia sunt actorii unor evenimente descrise și analizate în el. Ar trebui să fie destul de clar că acuz proasta funcționare și posibilitatea necontrolată de abuz a unor instituții, nu neapărat pe cine anume s-a făcut vinovat, în trecut, de a le fi abuzat.
Da, si spuneam: „Corect spus.”
Am avut insa un „Dar”, care nu trebuie trecut cu vederea, caci de aici vin celelalte.
Ca atare nu va acuzam pe dvoastra de ceva, pacatele mele.
[Doc spune: amuzant, pe undeva, dar e și opinie partizană și înafara subiectului.]
Cred ca legatura asta dintre avalansa de OUG-uri si rasturnarea de situatie in cazul celui de-al doilea tur de scrutin este interesanta si binevenita fiindca, cel putin pentru mine, pune in lumina caracterul profund de trisor al lui VVP. Smechereala, furtul startului, plagiatul, lipsa de respect pentru regulile fair-play, toate fac parte organica din aluatul acestui personaj. Spun asta fiindca am vazut chiar pe acest sit cateva articole care incercau sa-l gratuleze pe VVP cu consideratie pentru maretul act de a, chipurile, renunta la doctoratul plagiat. Ei bine, o privire atenta arata ca naravul acestuia este imuabil; aviz naivilor care inca il mai considera apt de cainta.
Subscriu categoric ideii de eliminare a ordonantelor de urgenta din Constitutie! Sunt cea mai nociva categorie de acte normative si au produs o instabilitate legislativa cronica. Sper ca societatea civila sa se ralieze acestei propuneri.
In vidul legislativ dela inceput, cand totul trebuia reglementat rapid, Ordonantele de Urgenta au fost o necesitate. Mai ales avand in vedere sistemul complicat de legiferare, pentru adoptarea unei legi fiind necesare saptamani sau luni, uneori ani. Sistemul bicameral, gresit conceput in materie de diferentiere a competentelor a contribuit si el la „justificarea” OU.
Nu cred ca ar trebui interzise, doar reglementate. Urgenta nu poate sa dispara ! Dar trebuie justificata temeinic si discutata intr-un termen rezonabil in Parlament. Nu ca acum cand Ordonanta Migratiei a fost declarata neconstitutionala dar ea si-a produs efectul, aparent ireversibil.
S-ar putea sa fie util de pastrat pentru ipoteza starii de razboi sau a celei de urgenta.
Subiectul abordat de dvs a iesit deja din atentia publica, oamenii sufera grav de amnezie in Romania. Si daca nu asta e problema atunci sigur nu se va putea rezolva deoarece este impotriva intereselor clasei politice. In plus, presupune gasirea unor solutii de natura tehnica (la vot prin corespondenta) care sa fie incluse intr-o noua lege electorala si care pentru a fi pusa in practica necesita o noua organizare a autoritatii electorale, un buget, etc. Iar noi romanii suntem incapabili sa ducem la bun sfarsit orice presupune un efort coordonat sau alocarea unui timp mai lung pentru reusita – a se vedea constructia de autostrazi sau „implementarea” noilor coduri. (In cazul codurilor o multime de prevederi sunt amanate pana cand vor fi indeplinite o serie de preconditii, adica niciodata)
Abundenta de OUG-uri este un subiect care nu poate fi rezolvat decat prin modificarea Constitutiei, deci si mai dificil decat schimbarea legii electorale -dvs lansati acest subiect, ideea e sa nu ne pierdem in proiect si peste 20 de ani sa fim tot aici.
In schimb, va propun un subiect care e de actualitate si care se rezolva lesne de tot, printr-un act normativ cu un singur articol: Monitorul oficial a fost luat de Guvern in subordinea sa pentru ca, nu-i asa, Guvernul controleaza Puterea Legislativa. Ce putin in Romania. Acest lucru trebuie sa inceteze imediat. E un detaliu de ala tehnic care valideaza vorba cum ca diavolul se ascunde in detalii. Dar, din nou ne-a lovit amnezia si urmeaza sa ne amintim atunci cand dl Guvernescu va intarzia publicarea unei legii, decizii CC, sau poate, chiar a votului de blam impotriva sa dat de Parlament!
Clauss,
ai dreptate, e lesne de tot să adoptăm o lege cu un singur articol care să transfere Monitorul Oficial înapoi instituției care are prin constituție prerogativa adoptării actelor normative. Problema e că acest act poate fi anulat imediat, IMEDIAT de un OUG în acest sens, după precedentul 2012!
Adică, știu că deja pot părea că am o obsesie cu asta – măcar după numărul de articole scrise pe acest subiect – dar adevărul e că vrând nevrând ne tot întoarcem la același subiect, al OUG-urilor… Le scoatem întâi din Constituție, apoi facem și corecturile acestea atât de necesare și de facile. Cât timp ordonanțele nu dispar, oricât de lesne ar fi să corectăm o situație, și mai lesne va fi, atunci când vor avea nevoie, guvernanților să o strice la loc…
Da, aveti dreptate, am citit justificarea OUG 36 din 2012 prin care Guvernescu a luat Monitorul oficial in subordine si m-a cuprins furia. Curata „lupta politica”. De amuzament insa, intrati pe pagina oficiala a M.of sa vedeti ce zice si regulamentul propriu de organizare cine a cui este…, astia sunt superficiali pana si in ticalosie.
Daca inteleg bine, autorul considera ca vinovat ar fi mai degraba „Guvernantii” decat „Parlamentul”.
Pai, guvernantii nu ar guverna (exista) daca n-ar fi pusi de majoritatea parlamentara a momentului respectiv. Iar, daca Guvernul exceleaza prin OUG, Parlamentului i-ar fi cel mai usor sa corecteze aceasta situatie, are forta necesara.
Dar in fapt, lucrurile se petrec asa: Parlamentarii onerosi isi aleg guvernantii care le pot facilita accesul la „afacerile banoase” singurul scop care mana vointa politica in aceasta tara. Deci, dupa parerea mea, toate relele incep la Parlament.
Nu, nu înțelegeți bine. Faceți vă rog diferența între instituție și persoanele care o ocupă, autorul cu siguranță că o face, inclusiv în articol, inclusiv, apăsat, în comentarii. Și la noi, ca și peste tot, se formează o majoritate parlamentară, care ia decizii acolo, și care susține un guvern, format de obicei din liderii de partid. Asta e ceva comun. Existența OUG-urilor, în forma în care există la noi, e ceva excepțional. Nu, nu e părerea autorului că parlamentul nostru funcționează bine, articolul spune explicit contrariul.
Domnule, se pare ca nu realizezi cui te-ai adresat! Nu ai public pentru argumentatia dumitale. Imi pare foarte rau si pentru mine nu numai pentru dumneata. Chiar crezi ca a citit (in romaneste ca e tradusa ) Lebada Neagra? Nu stiu cum e cu OUG prin alte constitutzii dar stiu ca nu e bine sa umbli la constitutie. Las-o asa. Nu exista cale scurta. Trebuie sa invatzam.
Poate aveti dreptate, nu am inteles articolul dvs, care mi s-a parut de la inceput prea stufos, prea lung, o tema care incepe cu cartea unui fost bancher devenit, intamplator, faimos prin adeverirea previziunii crizei din 2009, o carte din care reiese cu predilectie ideea ca nu stim nimic, ca nu putem fi siguri pe nimic, ca pe scurt, nu matematica este instrumentul care sa te ajute in constructia modelului evolutiei unei spete in timp. Si cand nu stii, nu poti fi sigur, nici nu poti actiona, deci indirect suntem fortati sa adoptam cu resemnare un „inshallah” atotcuprinzator.
In rest, CUNOSC cum a fost Iohannis ales, asa cum o CUNOASTE si majoritatea alegatorilor sai dar acest lucru nu imi da nici pe departe certitudinea dvs. ca M-AS FI ASTEPTAT sa fie votat asa, sau ca si in viitor se va intampla la fel. Toate aceste „considerente” ca si celelalte speculatii pe care s-a crosetat articolul pot fi, cel mult un „ludic fallacy” exact ceeace dvs. ne recomandati din plecare sa evitam.
Unde sunt vremurile sec. XV-XVI, când „prinții europeni creșteau împreună cu un băiat de origine comună, menit să fie pedepsit fizic în locul lor atunci când făceau o boacănă”?
De s-ar întoarce și aș avea puterea să aplic pedeapsele asupra parlamentarilor specializați în boacăne, zilnic i-aș aranja și i-aș trimite la origine ca la groapa comună.
Referitor la starea de hipnoză a CCR în fața efectelor unui OUG emis prin încălcarea flagrantă a Constituției, ca-n 2012 și 2014, până la excepționala revizuire a Constituției persistă în jurisprudența CCR anomalia constituțională interpretată astfel încât dispozițiile art. 1 alin 5 să rămână neaplicate:
„În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Despre ce supremație mai poate fi vorba și pentru cine este obligatorie, din moment ce paralizia CCR îi permite Guvernului să scoată în piața publică astfel de opere de artă catastrofale?
1. Ori CCR își dezvoltă radical jurisprudența, se rupe de trecutul contradictoriu și astfel se trezește în lumea reală.
2. Ori se fructifică o breșă în Constituție la arr. 146 lit. l) de la „Luminița” privind atribuțiile CCR – „îndeplineşte și alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”- și se introduce în Legea de funcționare și organizare nr 47/1992 calea sesizării CCR din oficiu în cazul legilor sau măcar al ordonanțelor (în acțiunile prevăzute la litera d) pentru Avocatul Poporului)
3. Ori ambele 1+2 simultan. :)
Detaliez la pct. 1 o modalitate de îmbunătățire a jurisprudenței CCR, în temeiul art. 14 din Legea 44/1992, ce justifică posibilitatea autosesizării CCR în cazul emiterii unei OUG cu boacăne, pe calea excepției de neconstituționalitate.
*
„Art.14. Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte”.
*
La fel cum instanța de judecată poate să se sesizeze din oficiu și să supună dezbaterii părților o excepție de ordine publică.
Consider de neconceput interpretarea greșită a Constituției în sensul ca tocmai garantul supremației sale, CCR, să nu-și recunoască pârghia de reacție prin autosesizare în situațiile extreme sau să nu dispună de calea asta când recepționează o lovitură sub centură printr-o OUG, Toleranța CCR față de asemenea practici abuzive ale puterii executive (în loc să-și creeze prin jurisprudență fermă un „sistem imunitar” de prevenire a recidivelor) se prezintă ca sindromul înțelegerii oculte sau al complicității tacite cu executivul tuturor posibilităților (moștenire de la ultimii plecați din CCR cu garanția supremației în vorba golită de conținut, fără acoperire în fapte ale aplicării Constituției) .
Sunt de acord cu ideea de principiu a articolului în privința reformării instituțiilor echivalente „prinților” (diferiți de Parlamentul colector de boacăne). Din păcate, însă, una dintre autoritățile vizate prin procesul de reeducare reformatoare – având în vedere inclusiv OUG-rile periculos de permisive în efecte imediate – este Guvernul. Acesta folosește de regulă același aluat parlamentar, ba în plus se frământă jucându-se de-a echilibrul cu separația la două echipe simultan, legislativă și executivă, într-un simulacru democratic desăvârșit. .
Eu nu cred ca solutia este eliminarea OUG-urilor din Constitutie – au fost cel putin 2-3 cazuri cand a fost intr-adevar o urgenta de ore, nu zile, si un OUG era singura solutie (de exemplu, cand s-a prabusit Bancorex-ul in 1999). Deci un instrument de legiferare exceptionala e bine sa existe, cam exista peste tot.
Problema este ca s-a abuzat de acest instrument enorm de mult, si ce avem azi nu prea are nimic in comun cu modelul gandit in constitutia din 1991. In constitutia de atunci, era un instrument cu adevarat exceptional, parlamentul se convoaca de drept in sessiune exceptionala in doua ocazii, la declararea starii de razboi sau la emiterea unei OUG. Nici la demisia guvernului parlamentul nu este convocat de drept in sessiune extraordinara.
Hai sa ne uitam putin in istorie cum am ajuns aici:
Intre 1991 si 1996 nici o OUG nu a fost data pe legi organice. Interpretarea ca OUG-urile pot modifica legi organice a fost introdusa in ultima luna de mandat de Dl Vacaroiu, hai sa zicem pentru o problema „minora” atunci (modificari technice la codul commercial). Dar precedentul a fost stabilit.
Guvernul CDR preia cu entuziasm idea asta, si avem legiferare super importanta, precum regimul starii de asediu sau satrii de razboi, facuta prin OUG. Asta pentru ca majoritatea in parlament era destul de volatila. Dar se ajunge la asemea aberatii ca avem pragul electoral schimbat de 3 ori cu 3 luni inainte de alegerile din 2000, prin OUG de fiecare data …
Guvernul Nastase o lasa mai moale cu OUG-urile (pt ca avea o majoritate decenta in parlament), dar si el intra in panica si avem DNA-ul infintat prin OUG, si legea referendumului modificata prin OUG cu 2 sapt inainte de referendumul din 2003, pentru a extinde perioada de referendum pe 2 zile. Dar macar nu s-a atins de pragul electoral.
In 2003 sunt introduse ceva restrictii in constitutie legate de OUGuri: nu poti afecta insitutiile fundamentale, trebuie justificata urgenta, si nu poti modifica drepturile de proprietate. Dar restrictiile astea s-au dus si ele pe apa sambetii relativ repede, si de data asta datorita unor interpretari minune date de CCR.
Asadar, in 2007 CCR spune ca nimeni nu poate contesta urgenta. Urgenta se stabileste de guvern, si faptul ca situatia nu a fost de fapt de urgenta nu poate fi motiv de neconstitutionalitate a OUG. Asta ca raspuns la OUG-urile Dlui Tariceanu, care stabileau lucruri care intrau in viguare peste un an.
Mai mult, in 2008, acceasi curte a venit cu o alta minune, si anume OUG-urile care nu sunt aprobate in parlament, nu sunt de fapt respinse ! Nu glumesc …. Asadar, avem OUG-uri care nu sunt nici aprobate, nici respinse, sunt … in aer cumva.
In 2010, Curtea spune ca de fapt OUG-urile pot afecta insititutiile fundamentale ale statului, dar „in mod pozitiv”. Asta ca raspuns la niste ordonante ale Dlui Boc, care schimbau competentele CSAT…. Pe de alta parte, tot CCR a spus ca e necostitutional sa ingheti posturile neocupate din prefecturi, pentru ca asta afecteaza „negative” institutiile fundamentale …
Deci tine de oameni, pana la urma. Instrumentul de urgenta este necesar, dupa parerea mea, dar cum il creezi, va fi abuzat ….
Să le luăm pe rând. Chiar exemplul pe care îl dai, nevoia de OUG pentru restructurarea Bancorex în 1999.
Ca să fac o comparație: ar trebui să dăm o armă letală unui copil de 10 ani? Un pistol, de exemplu? Nu? Eu zic că da, argumentând cu un exemplu, eu cred că i-a fost necesar copilului pe care l-am abandonat acum câțiva ani, noaptea, singur pe străzile unui cartier rău famat din Detroit – a avut nevoie de armă să se apere. Ce zici, am câștigat disputa? Am dreptate? Evident NU, replica imediată, probabil (sper) vehementă, este: de ce naiba ai lăsat un copil singur noaptea pe străzi?? Trebuia să nu-l lași acolo, nu să-i dai armele cu care să se apere!
E EXACT același lucru și aici. Exemplul tău argumentează nevoia de OUG-uri fix în măsura în care exemplul meu argumentează nevoia de a da pistoale școlarilor: bazat pe o premisă artificială care n-ar fi trebuit niciodată să existe și pe care poate, mint, TREBUIE schimbată. Statul n-ar trebui niciodată să fie în situația de a administra bănci prin lege, punct. N-are nevoie de instrumentele potrivite pentru asta, pentru că n-are nevoie de asta, nu trebuie niciodată pus în situația asta.
Apoi, tot pornind de la exemplul tău: era o urgență REALĂ? Prin urgență reală înțeleg una care nu poate fi prevăzută de cei care ar putea să o corecteze.
Ca să iau alt exemplu, am auzit de asigurări de accidente, sau de boli, sau de calamitate: sunt instrumente care te ajută să depășești financiar o situație de urgență – în sensul real al termenului, ceva neprevăzut. Or, curios, nu?, n-am auzit de instrumentul asigurării în cazul de cheltuieli exorbitante. Aparent, nicio societate de asigurări nu e dispusă să te ajute să depășești criza financiară provocată de o sesiune lungă și inconștientă de cumpărături. Sau, deși sunt gata să-ți ofere un instrument care să te ajute în cazul defectării cutiei de viteze la mașină, niciuna nu consideră că ar fi necesar un instrument care să te ajute în cazul în care ai o problemă după ce i-ai dat aceleiași cutii de viteză două, trei ciocane. Urgența e la fel, nu? Adică dacă izolăm situația în sine, o desprindem de cauzele ei, cazurile sunt perfect identice. Și atunci de ce oare vor fi tratate atât de diferit?
Trebuie să răspund? :-)
Pentru simplul și evidentul motiv că de fapt sunt foarte diferite, în al doilea caz avem – am avea, de fapt, o situație în care instrumentul creează nevoia. Implicația fiind că dacă instrumentul ar dispărea, nevoia ar dispărea și ea.
Din nou, suntem în EXACT aceeași situație: sistemul politic provoacă o situație de urgență, inclusiv prin inacțiune, pentru că știe că are instrumentul să o rezolve. Iar asta argumentează pentru existența lui în aceeași măsură în care societățile de asigurare ar putea fi convinse de argumentul că trebuie să acopere situația în care am rămas fără bani din exces de shopping pentru că, ignorând sursa problemei, este fix aceeași situație în care am ajuns din pricina unei boli grave.
Ca paranteză, asta anulează și argumentul că OUG-urile pot fi ”îmblânzite” prin intervenția CCR (dincolo de faptul că aceasta e iluzorie în mod categoric, din motivele prezentate în articol). Într-unul din exemplele tale, judecătorii au permis OUGuri care intrau în vigoare abia peste un an, deși nefiind urgență ar fi trebuit să le respingă. Bun, haide să presupunem că le-ar fi respins în acel caz. Care ar fi fost urmarea? Păi, guvernul și-ar fi învățat lecția și n-ar mai fi adoptat prevederile dorite cu un an înainte, expunându-se cenzurii CCR. Ar fi așteptat până când ar fi ajuns la genul de interval pe care tu însăți îl consideri că argumentează nevoia de OUG: câteva zile sau ore! Ar mai fi avut temei atunci CCR să cenzureze? Nu, nici vorbă. Ce i-ar fi împiedicat să procedeze așa? Repet, instrumentul crează necesitatea. Câte din exemple date de urgență de acest tip puteau fi în mod previzibil rezolvate pe cale ordinară? Cam toate, aș zice eu.
Cam 95%, zic eu. Poate chiar 97% – cazuri in care s-a folosit o OUG fara sa fie nevoie.
Dar nu sunt de accord ca instrumentul creaza necesitatea; hai sa luam din nou cazul Bancorex. Problemele de le Bancorex au aparut inca de pe vremea cand era BRCE si facea plasamente aiuristice in Iraq si Syria prin 1990, si finanta XXXXImportExport – mamuti de stat. Efectele unor astfel de decizi proaste au aparut mult mai tarziu. Prin 1990-1991 nici nu existau OUG-uri. Sigur, cineva poate sustine de ce s-a asteptat pana in ultimul moment, si nu s-a intervenit mai devreme. Raspunsul e simplu, totusi – pentru ca nu exista atunci (si in anumite domenii nu exista nici astazi) capacitate administrativa pentru a intevenii la timp. E o realitate, si de asta avem nevoie, din pacate, de mecanisme de interventie de urgenta. In 1997 si 1998 nu exista nici o autoritate nici multi specialisti in supraveghere bancara – BNR-ul mai intevenea din cand in cand, dar si pentru ei era ceva nou.
Astazi suntem convinsi ca avem capacitatea adminsitrativa de a prevede si actiona din timp in orice situatie ? Eu zic ca nu ….
Nu vrea sa fiu inteleasa gresit; eu argumentez pentru pastrarea acestor mecanisme, cu adevarat de inteventie exceptionala – dar deloc pentru folosirea lor. In felul asta OUG-urile ar devenii un soi de arma nucleara – e bine sa fie acolo, ca deterrent, dar sa nu fie folosita niciodata.
Cam asa se intampla si prin alte tari. Germania are un mechanism similar, nu l-a folosit niciodata dupa WWII. Franta l-a folosit ultima data in 1982 (desi Franta foloseste ordonantele „normale” destul de des). Canada nu l-a mai folosit din 1978. Italia si Grecia inca folosesc inca un mecasism similar destul de des (asta e nivelul de competenta al administratiei) dar macar acolo OUG-rule lor expira de drept in 60/90 de zile daca nu sunt aprobate explicit de parlament …
Cred că am să fac un articol separat pentru subiectul ăsta.
În Grecia știu doar de prevederile care permit președintelui (nb!) de a emite decrete cu valoare de lege, la cererea guvernului, NUMAI dacă anterior s-a declarat o stare de război sau de urgență națională legată de amenințări de securitate. Parlamentul poate oricând interveni.
Guvernul Italiei poate, în caz de urgență, să introducă astfel de legi temporare- constituția italiei spune însă că dacă nu sunt adoptate, aceste ordonanțe își pierd efectul ”sin dall’inizio”, adică de la bun început și în întregime, în cazul în care în interval de 2 luni nu ajung să fie lege.
În Germania nu există ceva similar. Starea de ”urgență legislativă” are mai multe în comun cu mecanismul asumării răspunderii decât cu OUG-urile noastre. E aici un lucru pe care nu-l înțeleg politicieni dar și lideri de opinie care vin cu propuneri de reformă constituțională (inclusiv ONG-uri!), de asta am pus nota [2], și o astfel de ignoranță flagrantă apare în textul legii de revizuire a constituției noastre aflat în dezbatere parlamentară : norma unui regim democratic parlamentar este unitatea la nivel politic între guvern și parlament. Instituțional, fiecare au atribuțiile lor; dar același program politic și responsabilitate asupra lui; politic funcționează împreună, ca o singură entitate. Așa e gândit și sistemul, de altfel: în clipa în care între guvern și parlament apare o divergență politică insurmontabilă mandatul guvernului se încheie, eventual alături de cel al parlamentului. Cum se întâmplă efectiv asta diferă mult, de la caz la caz și de la constituție la constituție, dar asta e norma și e neschimbată; nu există ca guvernul să facă una, parlamentul alta …decât în democrația originală de la noi, și datorită în principal – dar nu exclusiv! – OUG-urilor.
Acestea fiind spuse, constituția Germaniei a fost concepută în ideea principală de a elimina pe cât se poate cauzele – de acest tip – ale prăbușirii republicii de la Weimar. Una din impuneri a fost evitarea cu orice preț a crizelor și situațiilor tranziționale ale principalelor instituții. Urmarea? Faptul că un guvern nu mai are majoritate parlamentară nu înseamnă că poate fi automat lăsat fără mandat, camera inferioară trebuie să aleagă alt premier în loc (moțiune constructivă de cenzură). Pe de altă parte, chiar dacă parlamentul respinge guvernului un vot de încredere, și nu e capabil să aleagă alt cancelar, dizolvarea lui nu e automată. O decide președintele federal și chiar și decizia acestuia poate fi revocată de Curtea Constituțională, dacă aceasta consideră că nu există un blocaj politic autentic. E situația căreia i se adresează prevederea legislativă sus menționată: ce se întâmplă cu un guvern care nu-și poate trece o lege prin camera inferioară a parlamentului, nu poate pleca din post și nu poate declanșa alegeri anticipate? Poate cere președintelui federal declararea urgenței legislative (act politic, și cenzurabil de Curtea Constituțională) timp în care poate ignora lipsa de suport în camera inferioară, cu condiția să aibă suport în camera superioară(nb!). După două luni urgența încetează automat, și nu mai poate fi invocată în cursul mandatului de cancelar.
E similară cu prevederea din constituția noastră privind OUG-urile? Nu, nici vorbă!! Presupunând că am fi funcționat după constituția germană, niciun OUG n-ar fi trecut, în premisa că CCR ar fi fost la fel de strictă ca instituția similară din Germania; judecătorii ar fi invalidat toate decretele prezidențiale privind urgența legislativă. Apoi, încă o dată, urgența legislativă nu permite guvernului federal german să adopte unilateral acte cu valoare de lege, și să le pună în vigoare imediat, fără cenzură din partea Curții. Nici pe departe. Permite doar să ocolească temporar, în condiții bine stabilite, camera inferioară, atâta tot.
Acestea fiind spuse, aș fi de acord cu asta:
… dacă ai putea (sau ar putea, oricine) să ofere un design instituțional al acestui sistem care să garanteze asta. Ceva bazat nu pe wishfull thinking sau pe simple declarații de intenție ”ar trebui să”, nu – ceva care să facă sigur că mecanismele există dar altfel decât în situații absolut excepționale, apărând o singură dată la decenii, ele nu sunt folosite.
În fine, ai identificat și dat ca exemplu unul din cele 2-3 cazuri în care chiar a fost o urgență care a necesitat intervenția, corecția pe calea OUG-urilor. Ai numărat și cazurile în care pe calea OUGurilor nu s-au operat corecții ci s-au produs probleme? Căci altfel nu văd cum am putea argumenta pentru păstrarea lor, într-o formă sau alta. E ca și cum am argumenta pentru administrarea unei substanțe toxice: trebuie să menținem regimul pentru că, uite, în două-trei privințe îi face bine, are poftă de mâncare și i s-a oprit tusea – ceea ce chiar e un argument solid, dacă ignorăm vomitatul violent, cele două ore de convulsii și atacul de cord pe care i le-a provocat aceeași substanță.