Klaus Iohannis, „singuratatea alergatorului de cursa lunga”?

Glosăm la infinit asupra victoriei lui Klaus Johannis în fața lui Victor Ponta. Până la un punct lucrul este normal, dacă ținem cont de bulversanta răsturnare a procentelor după primul tur al prezidențialelor. Despre cauzele care au produs această adevărată lovitură de teatru s-a spus aproape tot ce era de spus și ”finala” jucată pe 16 noiembrie va fi tratată, cu siguranță, ca un instructiv studiu de caz în manualele de marketing electoral. Dar păcătuim printr-o abordare sumară și pândită de costisitoare erori dacă privim victoria lui Johannis avându-l în fața ochilor numai pe Ponta. Sigur, pe buletinele de vot erau înscrise doar două nume, dar adevărata miză a fost și rămâne infinit mai mare, departe de-a se reduce la persoana viitorului locatar al Cotrocenilor. ”România lucrului bine făcut” nu a fost o provocare aruncată în fața lui Victor Ponta. Nu numai a lui. Proiectul politic cu care Klaus Johannis a venit în fața alegătorilor cuprinde in nuce un Program de reformare a clasei politice în totalitatea ei. Cele peste șase milioane de voturi care s-au adunat în coșul președintelui ales nu așteaptă de la el, în primul rând, nici sporirea numărului locurilor de muncă, nici atragerea investitorilor străini, nici mai mulți kilometri de autostrăzi, nici propulsarea peste noapte a României în rândul țărilor cele mai puternice ale UE. Toate sunt dorite și toate sunt promise. Dar lucrul esențial, din care derivă împlinirea tuturor dezideratelor, ține în exclusivitate de calitatea politicii care se practică în țara asta. Nu este vorba nici de politica Puterii și nici de politica Opoziției. De niciuna mai mult sau mai puțin decât cealaltă. Este vorba de politica care se practică în România de 25 de ani.

Orice tentativă de a invoca eventuale statistici, de-a compara ”răii noștri” cu ”răii lor” mi se pare o probă inadmisibilă de rea-credință și de orbire în fața unei realități care s-a exprimat cu toată forța în votul de 16 noiembrie. Klaus Johannis nu a câștigat pentru că a fost mai convingător sau pentru că Programul lui a oferit mai multe soluții. Klaus Johannis a câștigat pentru că este altfel. A câștigat pentru că le-a dat sentimentul oamenilor că nu flecăreala, nu volutele verbale și nu spiritul gol de improvizație sunt lucrurile care îl definesc. Și pentru că le-a promis ceva la care aproape nimeni nici măcar nu mai visa: lucrul bine făcut. Temeinic. Gândit și făcut să dureze. În țara lui ”merge și așa”; în țara în care prim-ministrul nu are habar despre chestiuni esențiale legat de măsurile pe care oamenii vor trebui să le suporte, dar e convins că: ”o să ne descurcăm noi”, Johannis a promis, ca alternativă, o ”Românie a lucrului bine făcut” O Românie în care cinstea, onestitatea, profesionalismul, responsabilitatea să devină însemnele de identificare a omului politic. Nu știu dacă a lui a fost ideea acestui vehicul electoral sau a unui membru al staff-ului, până la urmă nici nu mai are importanță, dar în clipa în care primarul Sibiului și l-a asumat a luat prima opțiune pentru a deveni președintele României. Va reuși să-și onoreze angajamentul? Va reuși să disloce din temelie o practică pe care cei mai mulți dintre românii azi o detestă?

Interogația nu sugerează nicio clipă o subtilă neîncredere în președintele ales; ea se referă în exclusivitate la dificultatea maximă la care acesta s-a angajat. Klaus Johannis nu este însă un Hercules în fața grajdurilor lui Augias. Este un om ”fără nimic senzațional”, cum de altfel se recomandă, ale cărui izbânzi sunt și vor fi în permanență condiționate de sprijinul politic de care se va bucura. Singur nu va putea să facă nimic.

Scriind aceste rânduri îmi vine în minte un episod pe care îl evoc pentru prima dată public, cu convingerea că nu încalc niciun consemn. Proaspăt investit președinte al României, Emil Constantinescu a găsit inspirat de cuviință ca prima vizită să o facă la Timișoara. Evenimentul s-a consumat într-un entuziasm general. Am participat la el în calitate de senator de Timiș și la înapoierea în București președintele a avut amabilitatea să mă invite în avionul ”prezidențial”: un AN-24, o paraditură. În discuția din timpul zborului, mi-am permis să-i semnalez celui care trăia încă sub impresia orelor trăite în mijlocul ovațiilor faptul că pornește la drum cu un handicap major: nu are în spate un partid (candidatul Convenției Democrate a câștigat alegerile, nu al unui partid anume). O clipă a părut surprins, după care mi-a dat dreptate. Pe parcursul mandatului nu a găsit soluția potrivită pentru a îndrepta anomalia și finalul a fost cel pe care îl știm cu toții.

Klaus Johannis a câștigat alegerile prezidențiale în postura de candidat al Alianței Creștin-Liberale. Alianța și-a dat obștescul sfârșit în noaptea de 16 noiembrie 2014 și locul ei pe scena politică a fost luat de noul PNL. Este nou-născutul partid în stare să fie un sprijin puternic și o sursă permanentă de energie pentru președintele Johannis?

Noul PNL s-a născut dintr-o logodnă și un mariaj perfectat într-un iureș fără precedent între PDL și PNL. Ceea ce părea un act ”împotriva naturii” s-a dovedit, din punct de vedere procedural, posibil de realizat. Dar este de domeniul evidenței că evaluarea exactă a calamității care ar fi însemnat victoria lui Victor Ponta-PSD împotriva Românie a fost liantul principal care a mobilizat și a ținut strânse rândurile ACL și nu afinitățile doctrinare sau, cu atât mai puțin, cele afective. O bătălie electorală este însă una și un angajament politic pe termen lung și o reformă profundă, practicată în primul rând în propriul partid, este complet altceva. Este PNL pregătit și dispus la o asemenea încercare? Întrebarea este deschisă. Trei sunt condițiile impuse pentru ca succesul să nu rămână o fata morgana și să capete consistență. Prima ține de capacitatea celor două foste partide de-a se uni cu adevărat într-un corp comun, dincolo de hârtiile îndosariate la tribunal. S-au făcut tot felul de speculații legat de felul în care s-au implicat în campanie unul sau altul dintre ele. Azi nu mai au nicio relevanță și orice clipă consumată în tentative de sterile procese de intenție ar fi cu totul neproductive. Un sentiment de responsabilă solidaritate ar trebui să lege membri PNL și efortul comun într-o luptă tot mai susținută împotriva actualei Puteri ar trebui să devină singurul obiectiv urmărit. A doua condiție: deschidere exemplară în fața Justiției. Transpunerea în realitate a unui deziderat care, până acum, nu și-a găsit loc decât în paginile Constituției: ”Nimeni nu este mai presus de lege”. Clarificarea prezenței în partid a tuturor membrilor PNL care au fost sancționați de Justiție trebuie să se facă imediat, fără excepții, fără încercări de eschivare sau de ”interpretare” a sentințelor definitive. A treia condiție: meritocrația, pentru prima dată în România, unicul criteriu de promovare în PNL.

Lucrurile par atât de simple încât nu simt nevoia să insist asupra lor. Dar, în spatele aparentei lor simplități, se ascund vicii care au devenit endemice pentru tot sistemul nostru politic. PNL are datoria să probeze cât mai convingător adeziunea fără rezerve la toate angajamentele care se leagă de numele președintelui ales. Ar fi nu numai un sprijin vital pentru acesta, dar și singura cale pentru ca partidul să ajungă să beneficieze, în timp, de o bună parte din încrederea cu care oamenii au votat schimbarea. Abia din acel moment se va putea lua serios în calcul perspectiva unei lungi guvernări a dreptei în România.

Altfel, PNL va fi primul vinovat dacă președintelui Klaus Johannis îi va fi dat să trăiască ”singurătatea alergătorului de cursă lungă”.

PS. Lesne de înțeles că niciun alt partid care oferă constant deliciul discursurilor despre mult dorita reformă a clasei politice nu poate invoca azi vreun motiv plauzibil care să-l țină deoparte de înfăptuirea cu adevărat a acesteia.