vineri, martie 29, 2024

La bacalaureat cu ministrul!

Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu unul, de câte ori aud trilul acesta nostalgic cu “şcoala de pe vremea mea” (am făcut liceul – profil teoretic – înainte de 1990), mă tot întreb cum a reuşit – cam tot pe-atunci (sunt doar câţiva ani între noi). – să-şi treacă Bacalaureatul d-l Ministru al Educaţiei Liviu Pop. “Pe vremea aceea”, Bacalaureatul nu era o sperietoare, căci adevăratele examene erau considerate a fi cele cu concurenţă (şi la care concurenţa era redutabilă şi cantitativ, şi calitativ), însă era un examen serios – pentru care se învăţa şi la care se cădea. Dacă un om ca d-l Pop, care are reale dificultăţi de exprimare (la nivelul minimal al unei conversaţii decente) a luat – atunci! – acest examen, atunci eu unul mă îndoiesc de faptul că trecutul va fi fost chiar aşa de roz pe cum ni-l prezintă, astăzi, subiectivitatea paseistă. Cine a trăit acele vremuri ştie că pe atunci existau Licee Industriale, ai cărori elevi “trebuiau” declaraţi absolvenţi pentru a oferi economiei mâna de lucru stabilită anterior, prin plan; ştie că – sub acestea – fiecare oraş avea o şcoală de tip cloaca maxima (tot cu nume de Liceu), în care erau adunaţi cei ce nu erau nici măcar la nivelul celorlalte Industriale (şi care, în bună parte, absolveau şi ei) şi  că – undeva, “sub orice critică” – mai erau faimoasele clase de “comasaţi” (probabil moştenire a anilor ’50, cu programele lor de alfabetizare a adulţilor), adică de oameni maturi – şi cu funcţii (în armată, miliţie, vămi, gări, comerţul socialist etc.) – care-şi treceau şi ei Bacalaureatul odată cu copiii (sau nepoţii) lor. Nu era un lucru deloc neobişnuit ca la această din urmă “formă de învăţământ”, cu ocazia examenului, profesorii să fie trimişi – evident, în numele “umanismului socialist” – în clase, să le scrie candidaţilor răspunsurile pe tablă. Ar fi interesant să aflăm odată destinul postrevoluţionar al acestor oameni ai “celei de-a doua şanse”; nu m-aş mira să găsim mulţi dintre ei în ministere, în agenţii guvernamentale, în diplomaţie şi te-miri-unde-altundeva (armata şi poliţia – ba chiar şi “serviciile” – nu se pun, pentru că aici oricum erau dinainte).

Aşadar, prestaţia d-lui Pop mă face să cred că de multă vreme (nu doar de ieri, de azi) învăţământul româneasc a funţionat cu o dublă măsură: am avut o şcoală pentru cei care au învăţat onest şi au crezut în şansa unei vieţi construite pe onestitate şi pe cunoaştere şi am mai avut încă una, “pe puncte”, pentru cei cărora le trebuia şi lor o diplomă, dar care îşi investiseră timpul în activităţi mult mai profitabile decât statul la şcoală şi buchisitul din cărţi. Mai plastic spus, şcoala noastră a oscilat mereu între marele chimist Costin D. Neniţescu  şi “tovarăşa” Elena Ceauşescu, chimistă şi ea, dar cu altfel de diplome şi de titluri. Mă gândesc că, chiar dacă noi privim trecutul din partea pe care-o preferăm – aceea a şcolii serioase şi a lui Costin Neniţescu –, cealaltă parte – cea a “tovăraşei” şi a diplomelor comandate de partid – a fost şi ea tot timpul acolo, la locul ei. E drept, uneori mai tăcută, dat fiind că au fost perioade când diploma corect obţinută şi şcoala temeinic făcută au contat cu adevărat, chiar şi ochii aparatcicilor politici. Au fost momentele în care ceva s-a făcut şi s-a construit şi când expertiza celui ce se pricepea avea o valoare. Invers, în epocile de decădere şi ruină – care, la noi, sunt mai lungi decât cele de “avânt patriotic” – diploma a fost ţinută ca un soi de titlu obligatoriu, fără un exerciţiu efectiv (căci posesorul ei risca să se facă de râs), dar necesar convenţiilor sociale ale momentului. Cumulând acest lucru cu nenumărătele modificări legislative care – la diverse paliere – au transformat diploma într-o obligativitate (sau într-un beneficiu de câteva procente la salariu) şi cu frustrarea celor cu o şcolarizare precară, dar care “vor ei să le-o arate” tocilarilor şi deştepţilor clasei, nu e greu de înţeles de ce diploma – goală, fără nici acoperire – are aşa mare căutare în lumea noastră. Şcoala contează pentru o franjă subţire a populaţiei: ştabi care vor ca odraslele lor “să crească altfel decât ei” (dar pentru a le prelua funcţia la un moment dat), părinţi din ceea ce ar fi la noi middle class-ul, care-şi împing copiii să scape din iadul românesc cu ajutorul universităţilor străine şi talente genuine ce se duc să-şi dea măsura acolo unde se simt chemate. În rest, fac şcoală aici cei care ce simt legaţi de o vocaţie ce poate fi convertită în meserie şi diverşi zănatici ce trăiesc cu capul în nori. Pentru restul – şi restul e majoritatea strivitoare a populaţiei – şcoala nu contează decât ca obligativitate şi, eventual, ca diplomă, de care pot profita ulterior. Această majoritate nu leagă diploma de nişte cunoştinţe, ci mai curând de un soi de datorie a statului, analoagă serviciilor sociale. Cu alte cuvinte, diploma ar trebui să fie “pentru toţi”, un drept, nu o dovadă a unui parcurs educaţional. Oamenii aceştia vor diplomă nu pentru că sunt dispuşi să înveţe pentru ea, ci – dimpotrivă – pentru ca pe baza diplomei, la fel ca pe baza certificatului de handicap sau de pensie (de altminteri şi pe acestea e bătaie, şi din aceeaşi raţiune), pot obţine nişte privilegii economice şi/sau sociale. În anumite cazuri privilegiile acestea sunt înduioşător de mici (câteva sute de lei salariu), dar în altele – cum am văzut-o din odiseea “Academiei” d-lui Gabriel Oprea – pot fi remarcabil de mari. În fine, o diplomă, mai ales superioară (de masterat sau de doctorat) îi permite posesorului ei să scurtcircuiteze arcanele administraţiei şi ale birocraţiei şi “să se aleagă” rapid (mai ales dacă “se dă cu cine trebuie”) într-un “post de conducere” din care poate duce, liniştit, viaţa unui “pensionar de lux”. Şi cum aceasta e paradigma absolută a realizării în lumea noastră, nu trebuie să ne mire faptul că bătaia e atât de mare pe nişte hârtii a căror acoperire reală e subiect de amuzament şi bătaie de joc.

E limpede că acestei categorii de doritori de diplome, “ca să fie”, “că nu şti când şi la ce sunt bune”, le-a adresat d-l Pop apelul la ce-a treia sesiune de Bacalaureat, menită “a le mai da o şansă”. Sigur că măsura se înscrie pe linia populismului greţos pe care îl cultivă – prin discursuri agramate şi pusee haotice – actuala guvernare. Acum, că se vede că nu mai sunt bani de dat fiecărui doritor, oferim diplome; las’ că şi cu ele – “dacă şti să te-nvârţi” – se poate face ceva. Iar segmentul de populaţie pe care îl vizează cuvintele Ministrului se mulţumeşte cu orice, dacă e să fie pe gratis. O a treia sesiune de Bacalaureat e o ocazie minunată de “a da” ceva poporului – nu se gândeşte românul în primul rând la “copilaşii lui”? – fără a duce mâna la buzunar. Practic fără a plăti nimic, decât, eventual, “coordonatorii” din Minister ai “procesului de examinare”. Căci nu e deloc greu să se scoată o Ordonanţă de Urgenţă care să treacă gestiunea – şi costurile – acestui examen cu repetiţie, la fel ca plata restanţelor salariale, în sarcina şcolilor. Altfel spus, profesorii de rând vor mai avea o corvoadă – neplătită, sau ridicol plătită – în plus. Departe de-a fi un lucru rău, acesta e – din perspectiva Ministerului (şi a partidului ce-l mână-n luptă) un lucru foarte bun, căci – pe de-o parte – se mai apasă un pic pe gâtul profesorilor (să nu cumva să le vină ideea să iasă în iarnă şi să vocifereze prin pieţe), pe de alta, li se dă de înţeles că “academismul” (adică corectitudinea) la corectat îi costă timp din vacanţele lor. Aşa că mai bine sunt “înţelegători” de la prima – cel mult a doua – încercare a candidaţilor. Că dacă nu… Ce se va întâmpla cu profesorii de la şcolile cu mulţi elevi incapabili să dea Bacalaureatul? Şi dacă d-lui Pop îi va veni un gând – de o rară nobleţe – de-a le da o şansă lunară celor care sunt, mereu, discriminaţi de profesori? Ei, ia mai gândiţi-vă! În fond, de ce n-ar fi elevii noştri buni? Căci dacă noi îi judecăm aşa cum îi judecăm, ce să mai spunem de străini? Ei atâta aşteaptă! Şi, dacă nu ştiaţi, Eurostat-ul (statistica europeană comparată) ne dă mereu – inclusiv foarte recent – pe primele locuri ale abandonului şcolar în Europa şi, în egală măsură, arată că acesta are la noi o tendinţă crescătoare. Or, nu e bine să apărem mereu codaşii Europei – plus că aceasta se mai poate răzgândi şi cu privire la ceva fonduri dedicate educaţiei – aşa că putem “cosmetiza” puţin cifrele cu încă o sesiune de Bacalaureat. De pildă: în loc să le cerem candidaţilor certificatul de absolvire al celor 12 clase, nu e mai bine să le cerem doar buletinul şi, dacă au peste 18 ani, să facem cu ei “un program intensiv de pregătire” (evident, executat după ore, tot gratuit, de profesori), pentru a-i aduce în situaţia de a susţine examenul? Bineînţeles, dacă nu venea d-l Funeriu cu năstruşnicia supravegherii video a examenelor – care traumatizează atâţia nevinovaţi care s-ar mai “inspira” şi ei (adică ar folosi informaţia – ce altceva?) – azi doar Coreea de Nord ne-ar depăşi la cifra absolvenţilor de liceu, licenţă şi masterat. Aşa, trebuie să ne descurcăm, odată ce ne-am pierdut creditul, în condiţii mult mai dificile. De aceea o sesiune în plus a Bacalaureatului, a Licenţei şi examene de câte ori vrea clientul sunt lucruri cât se poate de bine venite. Ba poate, într-o zi, pentru a nu mai “stresa” alegătorii – care au, se ştie, multe de făcut – vom renunţa cu totului la examene, “pentru ca fiecare să se realizeze aşa cum merită”. Nu e frumos? Nu chiar aşa precum câteva sute de euro lunar pe card, dar – trebuie să recunoaştem – e mai mult ca nimic. Iată ce ne promite d-l Pop, de când a început d-na Olguţa Vasilescu să tacă.

Toate aceste lucruri relevă nu doar de populism, ci şi de o inconştienţă cu potenţial destructiv. Căci şcoala nu e o “transmitere de informaţii” neutră, nici o parcare pentru copiii ai căror părinţi sunt la lucru, ci o instituţie fundamentală a societăţii. Cunoştinţele pe care ea le distribuie nu structurează doar mintea elevilor, ci – prin aceştia – creionează structura societăţii de mâine. Şcoala e un mediu competitiv şi competiţia şcolară (care, la început, decantează cunoştinţe şi, mai apoi, expertiză) e chemată a oferi o ordine a asumării responsabilităţilor sociale. Altfel spus, cei care învaţă cel mai bine, cei care asimilează moştenirea cunoaşterii sunt cei care, tocmai prin aceasta, se situează în avangarda experimentării noului şi sunt cei de la care societatea aşteaptă următorul pas înainte. Da, şcoala este şi trebuie să fie democratică, adică deschisă tuturor, oferindu-le tuturor cât mai mult – şi cât mai bine – din ceea ce a sedimentat trecutul, însă, în acelaşi timp, şcoala e un mediu al selecţiei celor mai buni, adică a celor a căror cunoaştere se va adăuga, instituţional, celei moştenite de la înaintaşi. Performanţa şcolară – indiferent de tipul şcolii, dar mai ales la nivelele ei superioare – e chemată a se converti în vrednicie socială. În fond, de la cine, dacă nu de la cei mai buni ucenici într-ale cunoaşterii suntem în măsură a aştepta un viitor mai bun? Cei care învaţă azi, învaţă pentru a ne da, mâine, tuturor rodul muncii lor. De aceea o societate care se respectă le oferă toate condiţiile, îi încurajează în toate modurile şi îi promovează acolo unde munca şi talentul lor înseamnă plusvaloare pentru toţi.

Invers, o societate cinică, rătăcită în debandanda minciunii şi a furtului îi ignoră şi-i batjocoreşte până într-acolo încât îşi iau lumea în cap şi se duc încotro văd cu ochii. Societatea aceasta cinică şi construită pe minciună şi pe furt are oroare de inteligenţă şi de onestitate; esenţa ei e “spiritul de gaşcă” şi intimidarea pe care-o induce acumularea brutalităţii. O asemenea societatea are la vârf o haită de “şefi” care se comportă aidoma căpeteniilor năvălitoare: jefuiesc fără milă totul şi, mai ales, consideră că tot ceea ce înhaţă li se cuvine. Cine sunt ei, de fapt? Îi ştiţi, i-aţi văzut, chiar dacă nu le-aţi prea vorbit, în anii de şcoală: erau tipii aceia din ultima bancă, ce jucau cărţi în ore, care făceau hărmălaie la profesorii mai liniştiţi, ce vă propuneau un deal cu diverse în pauze şi deveneau extrem de insistenţi în a vă cere lucrările cu ocazia diverselor teze şi teste. Băieţii şi fetele acelea care ţineau să pară mai mari decât toţi, care vorbeau buruienos şi-l mai înghesuiau pe câte unul prin colţuri; cei care – tocmai pentru că erau cam evitaţi de ceilalţi (între care şi d-voastră) – se găseau şi se adunau între ei, târându-şi umbra ameninţătoare printre blocuri. Nu le-aţi acordat prea mare importanţă, eventual aţi râs de vreuna din glumele lor prea apăsate şi, după şcoală, i-aţi uitat, crezându-i pierduţi prin cine ştie ce Spanie sau Italie. V-aţi înşelat! Iată-i, sunt aici, în primul plan, pe ecrane şi în presă, “şefi” de agenţii şi “deconcentrate”, miniştri şi parlamentari, etalându-şi fără jenă atât burzuluiala din alte vremi, cât şi diplomele, mult superioare celor ale d-voastră. Sunt cei care ne conduc. Din trecutul lor au moştenit agresivitatea şi structura de haită. Ei sunt cea mai bună dovadă a eşecului şcolii româneşti.

Căci atunci când şcoala nu-i selectează pe cei vrednici de a duce mai departe împlinirile trecutului, selecţia se mută în altă parte. De pildă la nivelul găştii, care se impune pentru că e capabilă să intimideze. Sau să cumpere. Sau ambele la un loc. Logica găştii e, inevitabil, una darwinistă: cel mai puternic ajunge în vârf, îi subjugă pe ceilalţi şi şi-i “fidelizează” dându-le libertatea de-a jefui în deplină impunitate. Lui, şefului, nu-i trebuie decât puterea şi tributul celorlalţi. Dacă e să ne uităm în trecut, acesta e modelul celor mai primitive forme de organizare socială. Dar, atenţie, primitiv nu înseamnă şi lipsit de eficacitate. Gaşca – supravieţuire a haitei (sau a cetei înarmate) – e revolta marginalilor împotriva unei modernităţi cu care au o relaţie ambiguă (vor, deopotrivă să pună stăpânire pe ea şi s-o prade), a primitivilor împotriva modernităţii (pe care nu o înţeleg şi pe care caută s-o reducă la categoriile lor rudimentare) şi a grosolăniei împotriva civilizaţiei (din care văd decât exteriorul, caricaturizat şi acesta sub forma kitsch-ului). Oamenii găştii şi ai şefului sunt barbarii moderni şi spectrul ruinei lumii ce i-a născut. A-i lăsa să investească instituţiile, să-şi impună criteriile – de pildă, în educaţie, impostura şi plagiatul – revine la a abdica în faţa agresivităţii lor şi a renunţa la orice viitor în numele unui aranjament prezent. Rolul social al şcolii constă în departajarea celor puţini care duc lumea înainte şi a celor mulţi care, prin munca lor, îi susţin mersul de cei – iaraşi puţini – care, prin refuzul lor de a învăţa şi de a munci, îi pun în primejdie rosturile. O şcoală adevărată are menirea de a se asigura că primele două categorii sunt cele care fac legea şi că cea de-a treia e chemată s-o respecte. O şcoală proastă, în numele unui fals egalitarism, amestecă lucrurile şi-i coboară pe cei buni în timp ce-i ridică pe cei nevrednici. Ceea ce am văzut în ultimii ani, cu toate dezvăluirile legate de impostura profundă a unor (înalţi) reprezentanţi ai şcolii, cu avalanşa de plagiate şi de (pseudo) lucrări carcerale, precum şi harababura legislativă (menită a-i avantaja pe şmecheri şi pe profitori) nu ne arată doar debandada şcolii noastre, ci şi gradul de destructurare a societăţii în care trăim.

În acest context, faptul că mulţimi din ce în ce mai mari de compatrioţi ai noştri se lasă în voia spaimelor şi a credinţelor ancestrale, că viitorul nu e dorit, ci temut şi că tot mai mulţi vor să oprească istoria şi să se întoarcă într-un trecut idilic nu are de ce să surprindă. Omul îndură multe, dacă are speranţa unui viitor mai bun. Năruirea şcolii n-a făcut nimic altceva decât să ne ia – tuturor – viitorul. Nu faptul că astăzi suntem la discreţia unei găşti prădătoare e cel mai rău lucru, ci acela că această gaşcă – forţând legea – se pregăteşte să se autoperpetueze, metamorfozându-se prin sciziparitate, dar rămânând mereu în fruntea bucatelor. Tocmai de aceea lupta pentru o şcoală adevărată – bazată pe muncă serioasă şi examene riguroase – e la fel de importantă ca lupta pentru legi drepte şi clare şi egalitatea tuturor în faţa legii. La fel ca legea, şi şcoala are menirea de a fi aceeaşi pentru toţi, de a-i avantaja pe cei harnici şi cinstiţi şi de a-i departaja de cei care nu-şi fac treaba. A pretinde că “acordăm şanse” celor care nu învaţă e acelaşi lucru cu a pretinde că se cuvine să-i “graţiem” pe cei care au încălcat legea. Dacă e vorba de şanse, să le dăm celor buni; realizarea lor – profesională şi socială – poate deveni un exemplu şi un atractor pentru toţi ceilalţi. Şansele – în educaţie – trebuie să-i vizeze pe cei care nu pot susţine cursa meditaţiilor şi accesul la instituţiile de cultură din marile oraşe. Şi în cel mai îndepărtat cătun nasc oameni şi oricare dintre ei poate deveni mâine cel mai bun dintre noi. A-i condamna – în virtutea sărăciei – la incultură nu e nimica altceva decât a crea baza de masă a găştilor de mâine care, atunci când nu-şi vor mai putea împărţi sărăcia, vor începe războiul pe seama noastră. D-l Pop trebuia să-i ceară Prim-ministrului său – celui oficial, dar şi celui adevărat – să respecte litera legii cu privire la alocarea fondurilor destinate învăţământului. Ca om ce vine dintr-un judeţ îndepărtat şi dintr-o şcoală care nu e dintre cele de top, d-l Pop ar fi trebuit să se întoarcă spre dascălii de rând, să-i asculte, să le ia în serios problemele (mai bine decât a făcut-o ca lider sindical) şi să încerce – după puterile dânsului – a le răspunde din poziţia în care se află. Şi răspunsul nu e stabilind nivele tot mai joase pentru cei nu pot urma şcoala, ci gândind – şi susţinând – o şcoală serioasă, dar diferenţiată, pe care s-o poată urma tot mai mulţi. Nu transformând diploma în cupon de pensie, ci ridicând-o la demnitatea unei distincţii ce atestă munca şi talentul.

Am mai spus-o şi mi-o asum: nu cred că d-l Pop înţelege asemenea lucruri. Pur şi simplu dânsului “i-a fost trasată o sarcină de partid”: le dăm diplome la toţi doritorii, în speranţa că nu ne vor uita la vot. Numai că diplomele d-lui Pop, la fel ca salariile d-nei Vasilescu sunt roase de inflaţie înainte de-a ajunge la beneficiari. Ce (mai) valorează o diplomă  bradată într-a n-a sesiune de Bacalaureat? Exact suta de lei promisă de Ceauşescu din balconul Comitetului Central. Şi n-ar fi deloc exclus ca d-l Pop să le ceară doritorilor să ducă de-acasă o mică sută tocmai pentru “editarea” cartonului galben…

La cum se scufundă şcoala românească, ar fi fost de aşteptat ca d-l Pop să gândească un Bacalaureat deopotrivă deschis tuturor, dar care să facă o ierarhizare onestă a candidaţilor. Numai că faptul de-a gândi d-l Pop pare a fi o contradicţie în termeni. E greu să-l localizei undeva pe actualul Ministru al Educaţiei: ca profesor nu ştim ce-a făcut, căci a dat birul cu fugiţii în sindicate. Starea actuală a corpului didactic – structurat într-o piramidă feudală în care 10 % dintre şefi au toate beneficiile şi restul sunt pălmaşi în şcoli dărăpănate – ne arată că activitatea dânsului pe acest teren a fost sublimă în inexistenţa ei. De-acolo l-a recuperat politica, în care nu s-a ilustrat deloc până ce-a ajuns “la butoanele” educaţiei. Iar aici vedem cu toţii ce – şi cât – face. Poate, în loc să ne mai înverşunăm încă odată împotriva dânsului, amintindu-ne că se apropie pragul Sărbătorilor, s-ar cuveni să cugetăm creştineşte şi să zicem că şi d-l Pop mai are dreptul la o şansă: să se ducă şi să dea, pe bune, Bacalaureatul pe care nu ştim cum l-a trecut în anii dânsului mai tineri. Şi, dacă va învăţa temeinic pentru acest examen, va vedea şi la ce e bună şcoala: va putea vorbi de aşa manieră încât să nu mai râdă toată lumea de dânsul. Iar dacă-l va şi lua, va înţelege că problema lui adevărată nu sunt numărul de sesiuni, ci determinarea de a învăţa. Şi atunci – nu acum! – le va putea spune elevilor, din propria dânsului experienţă, că merită să înveţe.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Multe lucruri absolut corecte. Dar si altele mai putin fundamentate.
    1. Scoala dinainte de 1990 era totusi altfel decat o vrea MM acum. Din cei cu liceele industriale erau putini care faceau altceva decat sa ajunga muncitori (mai mult sau mai putin calificati). Faptul ca luau bacalaureatul nu cred ca se facea cu profesorii dictand rezolvarea.
    2. In 2002, deci inainte de camerele lui funeriu, la un liceu din Brasov gradul de promovabilitate a bacului 37%. Jandarmii erau ingrijorati de „reactia” celor nepromovati fata de membrii comisiei. Dar, la afisarea rezultatelor, presedintele comisiei in mijlocul celor ce sustinusera examenul nu avea nici un fel de probleme. Pentru ca asigurase corectitudinea pe tot parcursul examenului. Fara camere, fara stres inutil, fara ranchiuna, fara favoriti, si fara politie sau procurori la poarta. Deci, tot oamenii sfintesc locul.
    3. Daca fiecare din cei ca MM, mai în varsta sau mai tineri, si-ar face datoria onest, si nu „pentru a avea si la anul studenti” (cum singur recunostea intr-un material anterior), poate ar fi mai bine si la nivel inalt. Adica in politica, justitie, etc.

  2. „Daca (…) a luat – atunci! – acest examen, atunci eu unul mă îndoiesc de faptul că trecutul va fi fost chiar aşa de roz pe cum ni-l prezintă, astăzi, subiectivitatea paseistă”.
    O perioada, pina in 1968, examenul de bacalaureat se numea examen de maturitate.
    Din acel an s-a revenit la denumirea burghezo-mosiereasca de „bacaloriat”.
    Si au fost ani cind activistii pecere ori utece dadeau examenul separat de restul muritorilor. Daca aveai grija sa nu te calce tramvaiul, treceai examenul. Si aveai diploma pentru a nu te durea in genunche. In acele comisii se invata sa iti ceri anticipat scuze pentru greselile facute :P

  3. Nu intentionez sa iau apararea nici unui politician dar pe „vremea aia” scoala era cumva altfel, nu neaparat mai buna.

    In ceea ce ma priveste, ca baiat, eram obsedat de intrarea la facultate. Daca nu reuseai erai un om pierdut, erai obligat sa mergi la armata, un an si patru lui, deci ai fi avut ocazia sa dai din nou la facultate dupa doi ani, cu sanse extrem de mici de a reusi. Te trezeai la 20 si ceva de ani fara nici o meserie.

    In aceste conditii ma pregateam draceste la materiile de examen, mate si fizica, necesare unei fac tehnice, la celelate fiindu-mi suficienta o nota de trecere. Sa nu uitam ca concurenta era f. tare, la aviatie am avut patru pe un loc.

    Asta face ca lb. romana, de ex., sa fie neglijata de mine, (sincer sa spun si modul de predare era extrem de neatractiv), lucru de care sufar si azi, se vede nu-i asa? Din fericire nu mi-ar fi folosit f. mult s-o stiu mai bine, cit am fost in Ro am avut de a face cu ing ca si mine, cvasi analfabeti, iar in Ge nu se vorbeste romana.

    Ciudat e ca si-n Ge patrund, in nivelele ridicate ale politicii, o multime de agramati sau fara studii.

  4. Stimate Domnule Maci,
    Va felicit pentru articol, pe care-l consider mai mult decat unul simplu, ci pot spune ca este o radiografie a societatii noastre ajunsa in acest punct din cauza celor care au subjugat educatia de toate nivelurile din Romania. Am facut si eu parte (destul de mult timp) din bresla universitara, insa acum zece ani m-am rupt de sistemul corupt din Romania si sunt pe undeva prin Uniunea Europeana. Mi-a placut asocierea (nu comparatia!) dintre ilustrul chimist roman Costin D. Nenitescu si, din pacate, rusinea chimiei de la noi, deoarece reflecta extraordinar de dine realitatea din tara. Poate cu 20 de ani in urma prea putini ar fi intrezarit ceea ce traim acum, insa se vede ca este timpul prozelitilor comunistilor ramasi la butoane, dupa 1989. Din pacate, „somnul natiunii naste monstri”, dupa cum spunea Goya, si acum traim, intr-un mod nefericit, vremurile in care suntem condusi de acesti monstri aparuti pe scena politica, dupa ce au fost crescutii de „tatucii” lor.
    Cei din diaspora (culmea!) au un spirit cetatenesc cu mult mai ridicat fata de cei din tara! Partial, poate fi de inteles: manipularea in Romania a ajuns pe culmi cu mult mai ridicate si mai sofisticate comparativ cu perioada comunista, insa romanii trebuie sa se destepte din „somnul natiunii”.
    Felicitari inca o data si succes!

  5. Domnule Maci, chapeau! Rareori am vazut o „radiografie” atat de adanca si de cruda a actualului sistem de invatamant din Romania. Da, e o analiza clara si, din pacate, o caracterizare pe deplin meritata. Nu e nimic exagerat in acest studiu al unui fenomen pe care-l ignora prea multi: degradarea calitatii invatamantului. Am ajuns o natiune de loaze, de plagiatori, de doritori de titluri care, de fapt, nu spun nimic Si da, acest proces a inceput mult inainte de decembrie ’89. Ati spus bine, multi isi tot amintesc ca „se facea scoala pe vremea aceea”. Dar oare chiar au uitat de liceele de loaze? Ca erau, fie primit! Dar de clasele de „comasati” de care ati pomenit? Sau au facut parte din ele? O intrebare deloc lipsita de importanta, pentru ca o parte din impostura care caracterizeaza societatea romaneasca actuala de acolo a pornit. De la bacalaureatul dat pe repede-inainte de tot felul de gradati, in uniforme de toate culorile ori de cei ce lucrau prin vami si comert, carora le era necesara la un moment dat diploma aia. Sau chiar de prin institutiile de partid. Caci si slujbasii „limbii de lemn” aveau, in mare parte, probleme cu invatatura. Stiu personal cativa codasi ai fostelor mele clase care au ajuns mari activisti de partid inainte de ’90 si acum sunt tot in functii de conducere, numiti de urmasii PCR… Nu-i invidiez, nu merita osteneala. Insa nu pot ignora faptul ca asta e calitatea societatii romanesti.
    Stiu destui care tot canta imnul „ce carte de invata inainte”, Dar e o falsa amintire. Impostura exista si atunci. Doar ca existau si examene de admitere care atestau macar in mare parte corect cine invatase si cine nu. Acum, cei care invata se pierd in marea masa a celor care alearga dupa o diploma, fara sa fie interesati de cunostinetele care ar trebui sa o sprijine. Cand sunt in mijlocul unor multimi de tineri, ma ingrozesc de modul in care se exprima, de ce goluri de cunoastere ies in evidenta. Si nu e vorba de agramatii de la cine stie ce liceu de mana a cincea. Este vorba de copii de la scoli asa-zis bune. Pai daca aia vorbesc asa, ce sa ne mai mire ce auzim din partea unora mai slab pregatiti, ca sa ma exprim elegant…E o nenorocire pe care marea masa a „diplomelor” date pe degeaba nu o sesizeaza. Sau nu e interesata decat de ziua de azi. Vai de viitorul pe care-l construiesc semidoctii de ieri si de azi.
    Copiii mei nu mai sunt pe aici. Multi ma acuza pentru ca am insistat sa plece si sa revina doar daca simt ca merita. Sa le fie de bine. Imi doresc binele pentru copiii mei, sa traiasca intr-o lume in care sa aiba cat de cat parte de stabilitate. Oamenii nu s-au nascut egali. Si se uita prea des ca egalitarismul s-a dovedit a fi cat se poate de nociv. De ce se uita istoria recenta, nu stiu. O fi democratia cea mai proasta forma de guvernare, cum spunea Churcill, dar asta dupa ce excluzi toate celelalte forme. Adica dupa ce excluzi comuna primitiva, Evul Mediu. autocratiile, dictaturi de tot felul, inclusiv a proletariatului… Ai mei copii o sa traiasca acolo unde competitia are oarece reguli normale. Nu in Romania, unde regulile inseamna ignoranta, promovarea non-valorilor, marlanie, prost-gust si altele asemenea. A bon entendeurs, salut!

    • Ai mei copii o sa traiasca acolo unde competitia are oarece reguli normale.

      Desigur competitia joaca un rol esential inca din scoala primara. Dar, as vrea sa te previn, e f. probabil ca copiii tai sa devina asa numitii „Fachidiot”, atentie asta nu e o insulta. E vorba de supraspecialisti intr-un anumit domeniu, care insa, nu stau prea bine cu cultura generala, pt. simplu fapt ca viata e prea scurta sa le-nveti pe toate. Fiul meu e un asemenea dr. ing. care incearca totusi sa se puna la pct cit de cit, dar meseria ii absolva tot timpul, nu reuseste sa se informeze nici in domeniul actual al politicii.

      Am avut un bun prieten care era incintat de medicul lui de casa, un monument al culturii. Prietenul meu era muzician de marca si era uimit de cultura muzicala a medicului. Tragic a fost ca prietenul meu a murit, la autopsie s-a vazut ca medicul lui de casa nu a fost nevinovat, purtat pe culmile spiritualitatii muzicale a neglijat lucrurile meseriase.

      • Cunosc termenul. O vreme am fost pe alte meleaguri…De retinut ca ai mei copii…nu sunt supra-specializati! Face exceptie poate ginerele. El lucreaza in IT, dar nu e nici soarece de laborator, nici bagat in PC, nici izolat sau anti-social. Are micile lui ciudatenii, dar cel putin mie mi se par muuuult mai suportabile decat plagiatele „cacademicienilor” de tot felul de pe aici sau limbajul agramat al multora din cei care au pretentia ca ne conduc. Ca sa nu mai pomenim de formularile celui care este cica ministru al Invatamantului. In locul lui, as intra in pamant…
        Revenind la subiect, copiii mei au doar calitatea de a sti bine – fiecare – doua limbi in plus fata de limba romana. Motiv pentru care au gasit slujbe prin alte parti. Si initial nici nu au vrut sa plece din Romania. Dar au facut-o cand au vazut atmosfera irespirabila de aici….Nu le-a fost usor, stiu si eu asta. Dar se pare ca au gasit ceea ce aici nu au cu nici un pret: liniste si stabilitate. Asta spun si nu am motive sa nu-i cred. Deci ma bucur pentru ei. Si nu o sa-mi iert faptul ca am avut candva impresia ca Romania poate reveni la normalitate. Macar numai eu platesc pentru prostia asta. Nu si ei….

      • @neamtu tiganu

        ” Fiul meu e un asemenea dr. ing. care incearca……..”.

        Intrebare (naiva): Daca lucreaza in Ge, primeste spor de 15% la salariu pentru doctorat ? Daca nu primeste as putea spune ca acesl titlu (degree) NU este asa de pretuit ca in Romania……..ca sa nu vorbim de „Academician(i)” in special cei specilaisti in „intelligence”.

        • 15%? Ce e ăsta? Cum poate cineva sa oblige o firma privata, un concern sa ofere ceva pt un titlu? Titlul de Dr e obligatoriu doar atunci cind, după mai mulți ani în industrie se urmărește un post universitar (prof)

  6. D-le Maci,
    Mi se pare un articol foarte bun! Insa care ar fi rezolvarea/rezolvarile, in conditiile in care d-l Funeriu, din pozitia de ministru al educatiei, a incercat sa faca o revolutie a invatamantului romanesc la cel mai inalt nivel si a esuat? In conditiile in care varfurile nu au aces la putere decat foarte rar (din intamplare, ori pentru a fi exploatati intelectual, as spune) iar mediocritatile si repetentii sunt intotdeauna cei mai multi si omniprezenti in functiile de conducere ale institutiilor statului roman (la toate nivelurile, inclusiv in universitati, licee, scoli gimnaziale si societati comerciale) ?

    • Poate te grabesti: dl Funeriu nu a esuat, ci urmasii la minister au macelarit reforma cind el nu mai era ministru. Ca atare nu el a esuat.

  7. Problemele la şcoli şi licee sunt prea importante şi nu trebuie lăsate numai în mâna celor de la câteva ministere dâmboviţene cu denumiri noi ca „Ministerul culturii şi al Identităţii naţionale“. Elevii, studenţii sunt viitorul ţării, ei trebuie să găsesca condiţii optime de a învăţa, de a studia în ţară. Responsabil sunt în primul rând dascălii. Invătăţori buni sunt un privilegiu pentru elevi şi studenţi. Am avut parte la şcoală la sat, la liceu de dascăli tineri competenţi, serioşi, pe care îi respect pâna azi. Au fost şi alţii aşa cum e deplâns pe drept de autor.

    … „… părinţi din ceea ce ar fi la noi middle class-ul, care-şi împing copiii să scape din iadul românesc cu ajutorul universităţilor străine şi talente genuine ce se duc să-şi dea măsura acolo unde se simt chemate. În rest, fac şcoală aici cei care ce simt legaţi de o vocaţie ce poate fi convertită în meserie şi diverşi zănatici ce trăiesc cu capul în nori. Pentru restul – şi restul e majoritatea strivitoare a populaţiei – şcoala nu contează decât ca obligativitate şi, eventual, ca diplomă, de care pot profita ulterior. Această majoritate nu leagă diploma de nişte cunoştinţe, ci mai curând de un soi de datorie a statului, analoagă serviciilor sociale. Cu alte cuvinte, diploma ar trebui să fie “pentru toţi”, un drept, nu o dovadă a unui parcurs educaţional. Oamenii aceştia vor diplomă nu pentru că sunt dispuşi să înveţe pentru ea, ci – dimpotrivă – pentru ca pe baza diplomei, la fel ca pe baza certificatului de handicap sau de pensie (de altminteri şi pe acestea e bătaie, şi din aceeaşi raţiune), pot obţine nişte privilegii economice şi/sau sociale. În anumite cazuri privilegiile acestea sunt înduioşător de mici (câteva sute de lei salariu), dar în altele – cum am văzut-o din odiseea “Academiei” d-lui Gabriel Oprea – pot fi remarcabil de mari…. „ …

    Situaţia învăţământului românesc descrisă excelent de autor, e o problemă generală şi la şcolile şi în alte părţi de pe continentul nostru & UE. La „arte TV 28 minutes“ s-a discutat situaţia actuală în şcolile franceze care sunt considerate în marea majoritate ineficiente, spre deosebire de universităţile de elită cu „clase preparatoire“ (noul preşedinte francez E. Macron nu a reuşit de două ori la admitere în şcolile de elită ENA etc, a studiat la Sciences Po Paris filozofie şi politică). Franţa are cu 75 % elevi în licee un record care devine nesatisfăcător din moment ce 60 % din studenţi nu îşi termină studiile şi rămân practic cu nimic după ce părăsec şcoala. Şomeri tineri în Franţa sunt o problemă gravă şi serioasă 2017. Noul preşedinte francez E. Macron acordă prioritate absolută şcolilor şi învăţământului de la începutul mandatului său. Şcolile din banlieu vor fi dotate la maxim cu mijloace şi resurse pentru a mări şansele tinerilor, care azi sunt o problemă mare şi un pericol pentru Franţa.
    E. Macron va întroduce după modelul din partea estică a Rinului un „învătământ dual“: elevii învaţă la şcoală şi în intreprindere, paralel. In estul Rinului aceste şcoli au absolvenţi căutaţi de intreprinderi, şomajul la tineri nu prea există.

    Acest model există deja în unele şcoli la Timişoara. Idei mai sunt.

  8. Felicitari pentru articol!

    Credeti ca dl ministru a sustinut „Bacul” inainte de 1989? Au trecut 27/28de ani de la revolutie si la Bacalaureat ar fi trebui sa ai 18 ani, asa ca 18+28 = 46. Care o fi varsta dlui ministru al educatiei?

  9. Foarte bun articol!

    E trist când într-o ţară loazele iau decizii. Adică tocmai cei care nu au deprinderea de a munci, cărora nu le place concurenţa şi care nu înţeleg ce înseamnă competitivitatea.

  10. Aveți desigur dreptate în privința diplomelor devalorizate, a marotei titlurilor și a paradigmei ‘absolute’ ce dirijează lumea politrucilor noștri. În schimb, cu școala, nu știu de ce, dar nu reușiți să vă desprindeți de ‘expertiza’ școlii comuniste prin care ați trecut [și, cu riscul de a părea iarăși un grammar Nazi, ar fi frumos să nu mai utilizați termenul ăsta cu sensul figurat și impropriu neadmis de dicționare, e jenant mai ales când vorbiți de exprimările defectuoase ale altora].

    Concepția dumneavoastră asupra școlii publice -atat de comună- este rădăcină otrăvită a încremenirii noastre. Nu politrucii țin captivă școală, căci ei sunt produsul acestei școli, ci, din contră, școala îi ține prizonieri unei paradigme, alta decât ceea enunțată de dumneavoastră. În această concepție comună, școală este UN INSTRUMENT POLITICO-IDEOLOGIC. Și vă citez pentru că, deși profund eronate, alegatiile vă sunt exprimate plastic, concis, clar ca lumina zilei:

    # „Şcoala e un mediu competitiv şi competiţia şcolară (care, la început, decantează cunoştinţe şi, mai apoi, expertiză) e chemată a oferi o ordine a asumării responsabilităţilor sociale. Altfel spus, cei care învaţă cel mai bine, cei care asimilează moştenirea cunoaşterii sunt cei care, tocmai prin aceasta, se situează în avangarda experimentării noului şi sunt cei de la care societatea aşteaptă următorul pas înainte”

    A presupune despre școală că e menită să ofere o ordine a responsabilităților sociale este un act utopic; din nefericire textul utilizează timpul prezent, ca și când lucrul ăsta s’ar fi întâmplat deja; e tare straniu, căci în majoritatea textelor dumneavoastră vă dovediți destul de dibaci în decuparea realității triste a ‘ordinii’ generate de școală. În realitatea pe care chiar dumneavoastră ne’o deslușiți școala NU este un mediu competitiv, ci un instrument de tâmpire. În școala asta tinerii nu experimentează nimic, ci din contră, parcurg dogmatic acel curriculum învechit, vicios și uniformizant. Unde este avangarda aceea de care vorbiți? Va rog mult, arătati’ne’o ca să o putem pipăi și umple de speranță. Dar tare mi’e teamă că e doar wishful thinking. Numai că discursul acesta e învățat și preluat de viitorii politruci, iar în gura lor nu mai e idealism utopic, ci frazeologie dăunătoare, justificare pentru achizițiile aberante în contul școlii publice [precum ‘auxiliarele’ ce sufocă mințile copiilor] .

    ## „Da, şcoala este şi trebuie să fie democratică, adică deschisă tuturor, oferindu-le tuturor cât mai mult – şi cât mai bine – din ceea ce a sedimentat trecutul, însă, în acelaşi timp, şcoala e un mediu al selecţiei celor mai buni, adică a celor a căror cunoaştere se va adăuga, instituţional, celei moştenite de la înaintaşi.”

    Dar nu este și nici nu ar trebui să fie. În fapt, însăși ideea școlii democratice este în răspăr cu cea a mediului competitiv și e firesc să fie așa căci a fost plantată în structura axiomatică a individului de comunism; este deja asumat inconștient, printr’un mecanism automat, rolul școlii de a oferi [turna?] balast mental în mod ‘democratic’, adică totalitar, elevilor. Toată lumea trebuie să înghită hălcile indigeste ale Trecutului ca să pășească în aceeași direcție stabilită de Centrala-creier a Națiunii -tot înainte, vrednici pionieri!- iar ceea ce se adaugă zi de zi ingreuneaza și mai tare mințile plăpânde ale omuleților, căci prezentul nostru este trecut continuu, iar trecutul devine automat ‘mostenire’ demnă de a fi memorată prin simpla decizie administrativă. Este chiar mecanismul tâmpirii ‘democratice’ și paradoxal este susținut de cei ce acuză tampirea în masă ce se produce în școli.

    Domnilor, puneti’vă următoarele întrebări: de ce ar trebui să fie școala democratică? dar este posibil ca școala să fie democratică [elevii ar trebui de pildă să voteze la angajarea unui profesor? dar părinții?]? Nu cumva democratic înseamnă cu totul altceva ori de câte ori cineva lipește termenul de o sintagmă din sfera educației? De ce democrația școlară ar trebui să ofere copiilor Trecutul? Este Trecutul element ideologic? Prezența idealurilor democratice [comuniste sau nu] în școli este sau nu POLITICĂ? Vrem cu adevărat să îmbibăm creierul pruncilor cu politică și ideologie sperînd că astfel ne vor conduce pe un drum al ‘propășirii’? Mai e cineva acolo care intuiește caracterul degradant al educației politizate și ‘democratizate’ sau sunt singurul nebun? Chiar nu mai vede nimeni că acumularea forțată a Trecutului filtrat ideologic în creier este tortură? Că Istoria, Limba și Literatura, Religia așa cum sunt predate astăzi [la fel cum erau predate ieri și alaltăieri] sunt materii ideologizate și ideologizante care șubrezesc gândirea prin supraîncărcare, printr’o acumulare fără sfârșit și fără rost, și că în acest fel oamenii, în majoritatea lor, ajung să le respingă instinctiv și să se retragă în ignoranța?

    ### „Rolul social al şcolii constă în departajarea celor puţini care duc lumea înainte şi a celor mulţi care, prin munca lor, îi susţin mersul de cei – iaraşi puţini – care, prin refuzul lor de a învăţa şi de a munci, îi pun în primejdie rosturile. O şcoală adevărată are menirea de a se asigura că primele două categorii sunt cele care fac legea şi că cea de-a treia e chemată s-o respecte”

    Rolul social al școlii este, așadar, propagarea unui soi de elitism maladiv, în contradicție cu caracterul presupus democratic proclamat mai sus. Autorul ne îndeamnă să acceptăm ca Școală Publică să producă în continuare Tovarăși, căci, deh, ăsta ar fi rolul ei natural; si legal; in curând, prin trasarea unor linii normative tot mai puternice între profesii [până și femeile de servici și bonele sunt astăzi obligate să aibă acea diplomă acuzată de autor]; si ca noi, ăștia muncitorii, să fim proști, docili si resemnati, și să susținem ‘mersul societatii’ decis de Tovarăși [ni se promite participare la facerea Legilor]. Ce să mai! Minunata lume nouă, nu alta! Iar dacă refuzi să ‘inveti’ ce au stabilit Tovarășii ți se dă cu Legea în cap! Este o amenințare pe față la adresa ereticilor, rebelilor, netrebnicilor ce îndrăznesc să țină lumea în loc prin neachiesarea la sfintele idealuri democratice și prin refuzul de a munci în contracte de muncă stabilite de Stat, plătind dările în cote stabilite de Tovarăși și disprețuind Învățătura lor leninistă.

  11. Prin anii 1970, membri PCR cu funcţii, care nu aveau şcoală, au fost trimişi să dea examene pentru a absolvi gimnaziul şi liceul.
    ………………

    Examen scris la fizică.

    În sală primari şi alţi PCR-işti de frunte, cadre de nădejde ale Partidului.
    Subiectul lucrării: “Principiul lui Arhimede aplicat la gaze”.

    Plimbându-se prin sala de examen, profesorul s-a oprit lângă un candidat care nu scria nimic. Scrisese titlul: “Principele Arhimede a plecat la gaz”.
    Curios, profesorul a rămas pe loc ceva mai mult. Într-un târziu candidatul a continuat să scrie: “Principele Arhimede a plecat la gaz. De ce? Înainte pricipii huzurea, da acu merge şi ei la gaz”.
    ………….

    Cred că profesorul a greşit. Poate candidatul avea o carte pe “genunche” şi el l-a împiedicat să o folosească.
    Ori poate omul avea probleme acasă, unde se gândea cum să ajungă mai repede, folosind “le marş du tramvai”.
    …………………………

    Aceste loaze care ne conduc cred că nu e nevoie de şcoală de vreme ce, pentru a te cocoţa în vârf, î-ţi trebuie alte calităţi, să şti să minţi şi să fi idiot şi supus şefului de partid

    • Nu ma pot abtine:
      Examen la academia de militie.
      Sa se analizeze „Venea o moara pe Siret”!
      Raspuns:
      Subiectul este Venea – substantiv propriu. Raspunde la intrebarea cine?
      Predicatul este: omoara – verb la timpul prezent. Raspunde la intrebarea: ce face Venea?
      Complement direct: Siret – raspunde la intrebarea: pe cine (omoara Venea?) … Pe siret.
      Merita sa fie omorat fiindca este personaj negativ.

  12. Sunt de acord cu ceea ce spuneti. Pentru o scurta completare sau o informatie suplimentara, tendinta de a nu diferentia (prin concurs, examen, etc), cu riscul de a nu mai avea performanta si nici elite, exista in toata Europa. De curand, o prietena buna, casatorita in Olanda (profesoara la Universitatea din Amsterdam) mi-a povestit cum a esuat in tentativa de a-si inscrie fiul in acel concurs simpatic de matematica numit Kangaroo. Asta pentru ca ar fi trebuit mai intai organizat, pe scoala, un test de departajare – un soi de calificare pentru participare. Invatatoarea a fost total impotriva, sustinand ca aceasta competitie ar duce la aparitia de „traume” pentru copiii participanti care nu ar reusi la concurs! La noi acest curent pedagogic (avantajos pentru toti participantii, profesori si elevi obisnuiti) a dus, practic, la desfiintarea premiilor de sfarsit de an. Pentru ca acum se acorda cate o diploma la fiecare, dupa principiul ca toti trebuie sa fie stimulati – in fapt, egalitatea inseamna lipsa stimularii. Evident, nu sunt partizanul principiului „invingatorul ia totul”, sunt constient de necesitatea/ avantajele uriase ale muncii in echipa, dar echipa trebuie sa fie formata din personalitati care sa fie formate in competitii, acolo inveti sa gandesti, acolo inveti ca exista victorii si infrangeri, asa te pregatesti pentru viata.

  13. Într-adevăr, avem un ministru care are probleme de exprimare. Poate ar fi fost mai bine să primească un alt minister; un ministru al educației care are mari dificultăți în a lega două propoziții pentru a alcătui o frază este grotesc.

    Născut în anul 1974, foarte probabil dl L Pop a susținut examenul de Bacalaureat după 1990.

    Aș îndrăzni, totuși, două obiecții pe teme care au mai fost discutate în acest spațiu și care revin în atenție periodic. Prima, legată de diplome. Ele sunt în sensul propriu, niște certificate. Oricât de mult ne-ar plăcea să considerăm că doar diploma proprie este obținută pe merit, este singurul mod de a dovedi competențe și aptitudini înaintea unui eventual examen. Sper că nu-și imaginează cineva că toate posturile sunt ocupate în economie în urma unor examene amănunțite în toate domeniile studiate etc. Nu are rost să ne supărăm pe niște documente, dar putem discuta fără trivialitate despre modul în care au fost acordate, despre faptul că în România aplicarea normei poate fi tranzacționată.

    A doua obiecție este legată de studenți și universități. România rămâne țara din UE cu cel mai mic număr de absolvenți de învățământ superior și cu un nivel ridicat al abandonului școlar. În lume există universități performante publice și private, nu contează forma de capital. Bătălia pe studenți dintre universitățile “de stat” și “private” (care au taxe la fel de mari) capătă adesea forme ridicole. Toate programele de învățământ din România respectă din câte știu procedurile de acreditare. Dacă există vreo problemă privitoare la calitatea lor, este responsabilitatea instituțiilor de acreditare, nu a universităților sau a studenților.

    Managementul defectuos al sistemului de educație, subfinanțarea, politizarea etc. sunt cauze ale prăbușirii sale. Revolta împotriva diplomelor sau a capitalului este asemănătoare cu mânia soțului înșelat îndreptată asupra canapelei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro