joi, martie 28, 2024

La ce-i cu adevărat folositoare limba latină și de ce predarea ei nu dă deloc randament

Apar ocazional prin presa culturală tirade pentru salvarea limbii latine, a clasicismului și implicit a clasiciştilor săi. Se jeleşte înmormântarea culturii atât de incoerent încât pledoaria nu poate avea de la bun început nici-un rezultat.

Stați liniștiți, eu sunt om practic. Nu mai sunt nici clasicist (nu trebuie să mă salvaţi). Cu partea asta ne-am scos. Numai latina nu s-a scos din planul de învăţământ. Despre ea voi vorbi în textul de mai jos. E lunguţ pentru că-i croit pe măsura subiectului. Va trece prin toate necazurile, în încercarea de a explica iar apoi de a oferi o soluţie. Dar nici cititorii interesaţi de soarta latinei nu sunt mulţi. Puțini fiind, vor avea… puţintică răbdare.

Minuni și false minuni.

Există mai multe „taine” ale latinei și elinei (greaca veche), numite şi limbi clasice. Sunt revelate vulgului în treacăt, pentru a-l speria, ca să ia măsuri. Să spicuim. Clasiciştii (şi compania) propun agăţarea de materia lor ca de o punte de întoarcere la școala interbelică. Anii 20-30, cu bune şi rele, fascinează şi astăzi, aşa că se speculează Vârsta de Aur: „Eliade a dat Bac-ul la latină şi greacă”; care va să zică trebuie să îl dăm şi noi. Or, inutil să spun, legătura asta gâdilă subconștientul, dar nu are bază logică.

O argumentaţie paralelă ar vrea ca învăţatul latinei (ba, dacă s-ar putea, şi al elinei, în liceu) să reînvie burghezia aceluiaşi interbelic. Fascinaţia citează aici medicii conversând pe latineşte. Discuţiile din societatea noastră ar fi pe viitor elevate, de parcă semidocţii n-ar fi existat și atunci. Existau, dar nu aveau acces la nivel universitar. La fel cum se manifestă şi astăzi o altă „burghezie” care nu ştie latină, dar ştie alte limbi.

E la fel de fals să lauzi latina drept păstrătoare de tradiţie. Dacă am vrea tradiţie, ne-am întoarce la slavonă. Degeaba zici că adevărurile perene ar vorbi latinește și grecește. Vorbesc și nemțește, franțuzește, englezește, italienește uneori. Dar asta nu opreşte argumentul. Latina fiind o meserie de elită, trebuie să reziste pentru că ține stacheta sus. Meserii de elită sunt însă multe și toate suferă de restrângeri de personal. De elită sunt meseriile de nișă, dar ele nu constituie un argument. Realitatea e că studenții care intră la limbi clasice sunt tot mai slabi an după an. Şi că, o dată întorși ca dascăli în sălile de clasă, foștii studenți numai elită nu scot din capetele bieţilor liceeni.

Mai există o ipostază a latinei, lipită la fel de nerealist limbii greceşti. Redescoperind moştenirea creştină, se crede că latina şi elina ar fi icoane la care ne-am putea închina pentru revigorarea a altceva: o tradiţie ortodoxă, în care izul latin nu ar fi (serios?!) deloc suspect. Nu văd însă de unde evlavia cu care liceenii vor citi teologie atunci când profesorul de religie nu o pricepe, iar puștimea aşteaptă pauza să poştească o ţigară după gard.

Să continuăm cu penultima superstiţie, anume că latina şi greaca, fiind vechi şi pline de morfologie, ar impune rigoare şi chibzuinţă în mintea celui care le învaţă. Pentru că limbile clasice ar activa „centri diferiţi ai creierului”, învăţarea lor ar duce la „gândire diferenţiată”. Lăsându-i la o parte originile medievale, gogoriţa asta este orgoliul clasicistului, mândru de bătaia de cap pe care a îndurat-o când s-a format. Adevărul e că învăţatul de limbi străine este util. Cu cât înveţi mai multe, cu atât pricepi mai bine propria limbă. Cât priveşte rigoarea, există şi alte limbi cu destulă morfologie cât să te deprindă cu ea.

În fine, latina ar fi salvatoarea de protocronism, cu condiția să descopere periodic apa caldă (că nu ne tragem doar din daci, ci din daci şi romani). Raţionamentul ăsta o transformă în talisman de atârnat la sistemul de educaţie, remediu împotriva bolilor iscate de complexele de inferioritate ale culturilor mici. Dar din moment ce latina sau greaca nu-i pot salva nici pe macedoneni de pseudoistorie, nu văd cum ne-ar salva pe noi.

Gata, am terminat. Pe scurt, latina nu este nici-una dintre cele care se spun despre ea. Este o materie de studiat, la fel ca oricare alta. Ar putea fi înlocuită cu chineza. Unii zic că ne-ar prinde mai bine chineza în contextul economic actual. Eu zic că nu. Ne prinde bine latina, dar iată cum şi mai ales de ce.

Contextul local.

Despre latină se spune că ar fi inutilă, că nu ar avea aplicare în lumea reală. De parcă vreuna dintre materiile de liceu ar avea. De aceea, o discuţie despre latină trebuie să plece de la general către particular. De la problemele întregului învăţământ, nu de la o singură materie. Trebuie să înţelegem mai întâi că studiul latinei merge prost din mai multe cauze. Unele sunt legate de specificul învăţământului de la noi, altele de problemele învăţământului în general. În fine, abia la urmă se impune discuţia despre felul în care programa şcolară de la această materie este concepută aiurea şi predată prost. Noi trebuie să discutăm necazurile rând pe rând. Şi să începem cu cele mai mari dintre ele. Pentru a înţelege ce scârţâie în învăţământul românesc, trebuie privit către efectele lui. Mă voi concentra pe unul singur, amintit în introducere: dacomania. E legată de alegerile noastre spirituale, cu ecouri în sentimentul legionar al fiinţei.

Învăţământul românesc se îndoapă cu două materii: matematică (pâine) şi română (cartofi). Matematica ar disciplina creierul la fel cum se spunea despre armată că te-ar disciplina dacă vii de la țară. Nu intru în dispute. Atrag atenția că și latina e disciplinată. Dacă ne-am lua după materiile disciplinate, ar trebui să ieșim nemți. Româna, pe de altă parte, nu face nimic. Ne ține în balta noastră culturală. Laolaltă cu istoria, materia numită „română” toarnă gaz pe focul naționalismului latent din gimnaziu şi liceu. Suntem o cultură mică, predispusă la naţionalism. Ne și place. Nimic nu miaună mai dulce decât un patriot zgâriat de manualele alternative. Ştie Luceafărul, voievozii, Vuia, Vlaicu şi alte zburătoare. Ştie Goga şi Brâncuşi. La Păunescu a fost cu bilet, lui Nichita i-a cumpărat o votcă, dar dacă-l scoţi în afara graniţelor nu ştie nimic. Aici se ascunde problema, în faptul că şcoala românească nu ne învaţă mai nimic despre Ceilalţi. Românul îşi este, cultural vorbind, suficient.

Autosuficiența produce neștiință, chiar prostie. Puțin contează câte date am acumulat despre propria noastră cultură. Ele sunt nule şi neavenite dacă sunt rupte din context. Dacă nu înţelegi lumea în care trăieşti, întreaga ta filosofie de viaţă se rezumă la: „decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Or, conflictul rural-urban este comparaţia perfectă pentru aşa-zisul dialog dintre cultura română şi cea europeană. De-aia ne dăm periodic cu stângul în dreptul, pentru că degeaba ne socotim europeni încă din secolul al XVIII-lea, dacă jucăm în acelaşi timp rolul bunului sălbatic. Cultura română nu merge în Europa decât dacă are ouă, lapte sau brânză de vândut. În rest urăşte Europa, chiar şi atunci când se întoarce cu sacoşa plină de pâine şi ulei. Iar ca efect al sărăciei (și zgârceniei) molfăie pâine cu cartofi: cele două materii despre care am terminat de discutat.

Cam pe aici ar trebui să observăm că în imaginarul nostru colectiv Europa este o mare curvă. A Vavilonului globalizant şi cosmopolit. Temându-ne de mediul urban, lăudând babele pentru evlavie, ne refugiem în ceea ce numim în mod impropriu „tradiţie”. În realitate ne punem hacanà, în contra Europei, să-i facem în ciudă. Ortodoxia radicală care prinde iarăşi rădăcini nu are însă justificare. Europa de astăzi e laică. Inflamarea noastră se luptă cu inamici imaginari. În acest context, având în vedere că Imperiul roman, Reforma gregoriană şi Renaşterea au aşezat latina la temelia culturii europene, este cât se poate de natural ca românul s-o refuze, să prefere “adevărul despre daci”. Educaţia pe care a primit-o în şcoală i-o cere. Ba tot la fel de natural este ca lupta anacronică pentru dreapta credinţă să dea mâna cu dacomania. Se nasc amândouă din acelaşi complex. Concluzia care se desprinde în subsidiar este că latina ar face bine să nu joace cartea revigorării ortodoxe.

Cât priveşte reforma din întregul învăţământ, portiţa de ieşire din acest orgoliu rural nu este introducerea de manuale alternative care să dea de pământ cu naţionalismul. Nu scapi de viespi dacă le arunci cuibul din copac. Trebuie să le afumi cu mai multe categorii ale culturii. Cu atât mai mult cu cât aceste categorii reprezintă de altfel ieşirea din impasul în care a intrat învăţământul în general.

Contextul internațional.

Până aici lumea a fost de acord cu măcar un lucru: şcoala românească e proastă. Abia aici ne despărţim dacă cititorii mei cred că şcoala din străinătate e pentru noi un ţel de atins. Ce se practică prin Occident, cu exemple scandinave notabile, nu este ceva care ne-ar trebui. Occidentul a instituţionalizat ca şi noi mediocritatea, ridicând-o la forme totodată superioare şi asemănătoare celor practicate de învăţământul comunist. Ba se mai şi ruralizează, ne ajunge din urmă: trăim în global village, adică în Poiana lui Iocan. Numai că nu asta prezintă interes. Ne interesează boala învăţământului: obsesia pentru formarea de specialişti. De acolo i se trage necazul.

O dată ajuns aici, îmi voi sprijini ideile pe un citat care mă urmăreşte de la o vreme. T. S. Eliot a fost o Casandră care avertiza asupra necazului. Şi zicea: Any educational system aiming at a complete adjustment between education and society will tend both to restrict education to what will lead to success in the world, and to restrict success in the world to those persons who have been good pupils in the system. (…) Furthermore, the ideal of a uniform system such that no one capable of receiving higher education could fail to get it, leads imperceptibly to the education of too many people, and consequently to the lowering of standards to whatever this swollen number of candidates is able to reach. (din Notes on Education and Culture, 1946)

Ceea ce avertiza Eliot este ceea ce trăim noi. Trebuie înţeles că învăţământul de masă, oricât de generoasă a fost ideea care a stat la baza lui, a fost o iniţiativă prost pusă în practică. Nimeni nu neagă necesitatea de a purta oamenii prin gimnaziu sau liceu. Aia e o afacere de cultură generală. Problema începe de la inflaţia sistemului universitar. Ce caută atâta lume la universitate? Avem nevoie de universitate ca să devenim contabil? Nu zău…

Ceea ce s-a întâmplat, adică ceea ce vedem şi la noi din ce în ce mai clar începând cu era universităţilor particulare, este că educaţia a continuat să aibă semnificaţia pe care o avea înainte de a se deschide spre învăţământul de masă. S-a mers la universitate nu de nevoie, ci pentru prestigiu. S-au ales cu precădere facultățile care păreau a deschide poarta meseriilor de invidiat. Numai că universitatea s-a umflat, nivelul a scăzut, iar prestigiul licenţiatului s-a dus naibii. Acum se face master pentru a intra în aceleași meserii. Se perpetuează un cerc vicios.

Orice om trecut de vârsta facultăţii, ajuns într-o profesie, va spune însă că şcoala nu i-a folosit la nimic concret. Adevărul e că în majoritatea profesiilor, proaspăt angajaţii o iau de la zero. Învaţă lucrând și aşa este normal. Iată de ce proiectul educaţional e inadecvat. Şcoala nu poate substitui experienţa. Cel care iese din ea trebuie să facă practică. La ce mai e bună atunci şcoala? La ce, dacă nu poate forma specialişti? Ei bine, la învăţat oamenii să gândească! Acesta fusese scopul ei cândva. Numai că accentul pus pe formarea de specialişti, pe integrarea lor imediată în societate, a ridicat la rang suprem asimilarea unor cunoştinţe aparent utile, dar reduse în practică la memorizare. De aici (din învăţământul de masă) s-a născut mediocritatea ca virtute în învăţământ. Fascinația pentru nota zece pe linie denotă acelaşi lucru. Tocilarul (the good pupil in the system) este cel care le ştie pe toate fără să priceapă nimic. În acest context, este preferabil să încurajezi adevăratele vârfuri, cei care strălucesc numai în anumite privinţe, pentru că nu toţi gândim la fel. E bine să gândim cât mai variat. Şi nu ne putem întoarce pe de-a-ntregul la vechile modele educaţionale. Învățământul pe care îl apăra Eliot nu se poate reconstrui. Nici învăţământul românesc interbelic. Putem numai să plănuim reforma după alte criterii decât adecvarea la societate.

Dar la ceva tot trebuie să o adecvăm: la realitatea lumii din jur. Dacă doctoratul a ajuns masterat, masteratul licenţă, iar licenţa bacalaureat, ce mai aşteptăm de la liceu? Liceul de azi e un soi de gimnaziu. Nu poţi să-i ceri unui elev de gimnaziu să înveţe atât de mult. Suferă de short attention span. La stadiul ăsta l-au adus atât mediul online cât şi ajustarea excesivă a învăţământului la societate, acel lowering of standards ca să încapă toţi, fără să ne dăm seama că un swollen number nu e în stare să producă absolut nimic.

Faptul că ne place sau nu ne place unde a ajuns învăţământul este însă o dezbatere sterilă. Am putea să acceptăm situaţia aşa cum e şi să ne maturizăm. Latiniştii ar trebui să fie printre primii care să se maturizeze. Materia lor nu poate fi aplicată în societate. Și ar trebui să țipe în cor cu alții, niciodată singuri. Pentru că necazul nu-i afectează pe ei, ci pe toți cei care sunt mai mult sau mai puțin adunaţi în cercul odinioară umanist. Dar nu poţi să ţipi bezmetic, de nebun, cerând întregului univers să te creadă, în timp ce promisiunile ţi le bazezi pe faptul că eşti elitist, superior şi gânditor diferenţiat. Fă ceva, justifică-ţi existenţa. Cum anume? Dând la schimb ceva la care numai tu te pricepi. Ei bine, chiar aşa, la ce se pricepe latină? Iată o întrebare la care voi încerca să răspund în curând.

O dată ajuns la această parte a discuţiei, voi rezista ispitei de a răspunde imediat, nu voi părăsi încă planul general, cel cu situația dramatică a învățământului. N-ar fi de neglijat aici părerea unui economist de talia lui Edmund Phelps, premiat cu Nobelul (sigur, nu premiul contează; ci ideile). Phelps a predicat anul acesta o ieşire posibilă din Criză. Crede că de vină nu sunt politicile de stânga-dreapta, nici teoriile economice, ci sistemul educaţional şi felul în care noi înşine ne construim ca societate şi ca indivizi. Pentru Phelps, reforma educaţiei e cel mai important dintre nişte concrete steps that would help to widen flourishing. Atrage atenţia că adecvarea educaţiei la cerinţele societăţii nu e bună, pentru că the problem here is not a perceived mismatch between skills taught and skills in demand. Dar să-i lăsăm cuvântul pe îndelete într-un citat:

The problem is that young people are not taught to see the economy as a place where participants may imagine new things, where entrepreneurs may want to build them and investors may venture to back some of them. It is essential to educate young people to this image of the economy. It will also be essential that high schools and colleges expose students to the human values expressed in the masterpieces of Western literature, so that young people will want to seek economies offering imaginative and creative careers. Education systems must put students in touch with the humanities in order to fuel the human desire to conceive the new and perchance to achieve innovations. This reorientation of general education will have to be supported by a similar reorientation of economic education. (din What Is Wrong with the West’s Economies?, 2015).

Phelps propune o readucere în prim plan a modelului umanist, motorul modernităţii. O spune limpede: dacă adecvarea învăţământului la cerinţele concrete ale societăţii a sfârşit prin a o sărăci pe cea din urmă, suflul nou nu mai poate veni din obsesia pentru real, concret şi aplicabil, ci din revenirea la idealuri şi aspiraţii. Într-o asemenea direcţie ar trebui să se mişte limbile clasice, dar nu singure, ci laolaltă cu toate celelalte domenii umaniste. Numai că n-ar strica să înțelegem mai întâi ce e în neregulă cu limba latină, care sunt inconvenientele și defectele predării ei la nivel liceal (sau universitar).

Nosce te ipsum ca măsură a argumentației.

Cam pe-aici voi trece de la contexte naţionale şi internaționale la experienţe personale. Sunt utile, chiar dacă suntem cu toții subiectivi. La fel este și cazul meu: nu mai sunt clasicist din orgoliu. Dar în cele care urmează voi încerca să disec cât anume din vină o port eu și câtă se trage din sistemul care m-a… expurgat.

Latina m-a fascinat de mic copil. Băgam nasul în cărţile tatei, inspirând mirosul umed de anticariat. Mergând pe urmele lui, am terminat în 2002 secţia latină-greacă a Universităţii Bucureşti. Au trecut de atunci treisprezece ani în care m-am plimbat prin istoria artei, paleografie și critică de text, literatură franceză medievală, filologie romanică şi alte drăcării. Latina mi-a fost folositoare; mereu am avut de citit texte latineşti. Educaţia pe care am primit-o nu a folosit însă la nimic. Din toată atracția de odinioară, singura afacere cu care am rămas este cititul în această limbă. Şi acum să explic mai pe larg.

Ceea ce m-a frustrat în studierea limbilor clasice a fost atenţia cu totul disproporţionată acordată traducerii. În lipsă de altceva, magiştrii nu cereau decât traduceri cu toptanul. Se pierdeau în părţi de vorbire și funcții sintactice, în loc să fi citit texte pe care să le fi dezbătut. Pentru că o limbă se învaţă mai ales citind-o, oricât de veche ar fi, de dragul de a scoate din ea idei (o singură profesoară a dezbătut cu noi idei; nu mai trăieşte). Ăsta a fost și motivul despărţirii mele de limbile clasice în a doua jumătate a facultății. Neplăcându-mi meseria de traducător, nu mă vedeam bălăcărindu-mă o viaţă în gramatică. Se mai adăuga și că păream neserios. Un clasicist trebuia să fie model de conștiinciozitate. El nu râde; eu râdeam. Cursurile de istorie a literaturii fiind dezumanizate, mai întâi le-am luat peste picior, apoi m-am retras şi am citit texte medievale. O făceam din frondă; nimeni nu le citea pe atunci. M-am făcut medievist şi am scăpat în alte specializări. Numai că tatonările de capul meu nu m-au format; mi-au deschis numai apetitul pentru idei şi domenii diverse. În rest eram tinerel, rebel şi tembel. Lipsea scheletul pe care să aşez cunoştinţele noi. Am avut însă un noroc chior. Gândirea critică o datorez unui alt magistru, tot clasicist, dar exilat în altă universitate. Acolo, departe de mirajul gândirii diferenţiate, am învăţat să cântăresc argumentele adevăratei gândiri. Cu scheletul deprins de la el am schimbat multe specializări, dar în toate mi-a fost de folos. Şi tocmai aici voiam să ajung. Privindu-mi parcursul, singurul lucru care mi-a slujit a fost acel schelet, nu bagajul de informaţii. Oricine a deprins cum să gândească se va descurca oriunde. Căci ăsta e scopul şcolii. Memorizarea este o afacere secundară, o probă de tenacitate și atât.

De aceea, şcoala noastră dă chix în toate domeniile. Pentru că nu te învaţă să gândeşti şi încurajează mediocritatea prin acumulare de informaţii. Produce o droaie de supraponderali nevertebraţi, îi îmbie să-şi dea duhul în balta câte unei specializări. De aceea dă chix şi limba latină. Pentru că – obsedată de gramatică şi traducere – nu reuşeşte să comunice acele lucruri fundamentale în educaţia cuiva. Izolată aidoma celorlalte materii, autiste, latina nu contribuie la formarea nici-unei gândiri, a nici-unui schelet cultural. Nu face decât să toarne informaţii într-un sac al cărui fund se rupe în următoarea etapă educaţională. Necazul e mai ușor de observat în învăţământul liceal, unde elevul de rând este supus unui foc aberant de gramatică. În stare pură, gramatica latină nu-i va folosi la mare lucru, cu atât mai mult cu cât gramatica limbii române, concepută provincial și prost, intră în disonanţă cu ea. Apoi, dat fiind că lipsa de imaginaţie străbate învăţământul de la academic până la grupa mică, tot ea se manifestă şi în predarea latinei. Tentativa reformistă de a asezona manualele cu lucruri noi s-a rezumat la poze şi lecturi suplimentare anodine. Ancorându-se în gramatică şi în obsesia pentru literatura antichităţii, latina se prezintă liceenilor ca o relicvă, o „limbă moartă”. Îşi sapă singură groapa, cum ar veni.

La ce e bună limba latină.

Latina şi-ar merita soarta, numai că multe alte materii merită să piară laolaltă cu ea. Ce facem? Le aruncăm din copaie? Să nu aruncăm şi liceul de cultură generală, din dorinţa de a da ţării cât mai mulţi specialişti. Dacă am convenit că şcoala trebuie să te înveţe să gândeşti, nu să stochezi informaţii, atunci trebuie să reprofilezi materiile, să le organizezi astfel încât să se sprijine unele pe altele, să aibă sens. Orice materie e bună pentru exerciţiul minţii. Latina nu constituie o excepţie, oricât de moartă ar fi.

Pentru cazul latinei, este îndeajuns să o priveşti neutru şi vei înţelege că istoria ei este cea care o face interesantă, felul în care a traversat secole şi milenii. Latina a fost şi este o limbă artificială, un vehicul de idei. La fel şi ora de latină poate fi un vehicul pentru acele idei care nu încap altundeva. Pentru că în fuga istoriei nu putem merge înapoi, latina ar avea sens dacă ar îndeplini rolul de factor de europenitate, o punte către Occidentul contemporan, nu către liceul interbelic. Ar avea sens dacă am insista asupra influenţei pe care a avut-o în lumea modernă: moştenire culturală a civilizaţiei europene. Dacă un licean ar fi în stare să dibuiască spontan neologismele, măcar pe cele latineşti. La aia e bună latina, nu la memorat declinarea a patra la neutru. Şi mai adaug o nuanţă: dacă s-ar urma calea lui Eugen Lovinescu, nu calea îngustă a sămănătorismului. Dacă am explica constructul latinităţii noastre ca fiind unul dintre drumurile care ne-au scos din mlaştina în care ne aflam cândva.

Clasiciștii știu toate astea. Le recită pe nerăsuflate atunci când sunt întrebați. Numai că nu-și cunosc locul în lume, se supralicitează şi îşi dau cu stângul în dreptul. Se încăpățânează să se inspire de la case mari, maimuţărind ce văd la italieni. Uită că România nu e Italia.

Pentru italieni, latina şi greaca stau la baza identităţii lor culturale. Dante e totodată un autor italian şi mediolatin. Nu e aşadar de mirare că studiile clasice se fac la litere, la pachet cu italiana, nu cu limbile străine. Nu e de mirare nici că Italia are texte clasice în librăriile din gări. Latina e acolo un pivot care învârte diferitele categorii ale culturii. Numai că la noi nu se poate face aşa ceva. Nu poți vinde autori clasici în gară. La noi se vinde “adevărul despre daci”. Toate acestea pentru că limba noastră nu a întreţinut acel raport de vecinătate cu latina pe care l-a avut italiana de la primele sale atestări. Noi nu avem bilingvism literar, nu avem un Giovanni Pascoli; literatura italiană îi are şi îi ţine la mare preţ. Nici Mioriţa nu şade laolaltă cu Divina Commedia. Aşa că, oricât am saliva după librăriile italienilor, nouă ne trebuie altceva, pe măsura puterilor. Ceva mai mic, dar dinamic şi cu bătaie la fel de lungă.

Latina, la noi, ar putea să se încăpăţâneze a juca rolul de pivot cu condiţia să înmoaie tirania gramaticii și obsesia pentru antici, concentrându-se pe dimensiunea ei paneuropeană. Trebuie să-şi schimbe imaginea; să nu se prezinte ca o relicvă. Salvarea nu îi stă în reformarea întregului sistem de învăţământ, ci în propria adecvare. Şi nu mă refer aici la soluţii aberante cum ar fi „informatizarea masivă”, discuţii despre mitologie pornind de la Xena sau cititul în latină al lui Winnie the Pooh (chiar s-au propus). Trăsnăile astea sunt străine de esenţa limbii latine. Ea nu va rezista niciodată prin cosmetizare cu măscări. Trebuie numai să se facă utilă. Poate da culoare diacronică unor afaceri care se învaţă în stadiu sincronic, fără să se priceapă cum şi de ce au evoluat, care-i povestea lor și a lumii în care trăim. Abia în felul acesta latina se poate prezenta drept „tradiţie”.

Câteva exemple, să nu-mi fie discursul arid. Pentru ca elevul să înțeleagă felul în care s-a format ansamblul de materii pe care le studiază, un manual de latină ar putea include un pasaj din Liber abbaci al lui Fibonacci (1227), un altul din Systema naturae al lui Carl Linné (1735) şi o bucăţică din De revolutionibus orbium coelestium al lui Copernic (1543). Se poate face gramatică pe ele, dar gramatica trebuie să înghiţită încet. Ar fi mai mult decât utile textele de drept roman. Ar trebui multă retorică, cu exemple aplicate, gândită în aşa fel încât elevul să pună teoria în practică. Ar trebui alese texte pentru a stârni discuţii: un pic de nebunie de la Erasm (1509). Dacă nu Erasm, atunci elegia lui Olahus la mormântul lui. Nu de alta, dar Olahus era din neam de români regăţeni. Cei cu predispoziţii protocroniste se vor lăsa furaţi de peisaj şi vor empatiza cu subiectul. Apoi rămânem cu lista veche de Cezar, Cicero, Virgiliu şi toți ceilalți. Nu ni-i fură nimeni, dar trebuie puși în valoare explicându-se ansamblul moștenirii lor (Renaşterea secolului XII, Umanismul, Querelle des Anciens et des Modernes etc.). Altminteri se face indigestie de la prea multă literatură de aur şi de argint. Trebuie atinse probleme din cât mai multe domenii. Când te lupți cu short attention span, trebuie variaţie. Liceenilor nu le strică să audă despre Pietro Bembo sau Hugo Grotius. Discuţiile despre formarea unei limbi literare sau teoria dreptului natural sunt stimulante la vârsta la care începi să te raportezi la lumea din jur. Le vor abate plictiseala care va veni din Gallia est omnis divisa in partes tres.

De Cantemir au auzit, pot să-l citească. Le putem arăta un glosar vechi, să vadă de unde vin dicţionarele. Un pasaj din Supplex Libellus Valachorum (1744), dacă tot insistăm pe culoarea locală. Dar şi Thomas Morus, care nu se cade citit la ora de engleză. Utopia lui nu e scrisă englezește, by the way (1515). Boeţiu, gustat în întreaga Europă apuseană vreme de un mileniu şi jumătate. Abelard şi Heloise, sau ceva din Historia calamitatum (1132). În ultima, Abelard critică erudiţia propriului magistru, insistând pe lipsa lui de talent pedagogic. De ce nu pasajul acela? Profesorii de latină nu pot să-și toarne cenușă în cap? Ar merge şi un traducător mediolatin al lui Platon; texte greceşti liceenii nu pot citi (nu ştiu greacă). Dar pot deschide o pagină din Donatus, să vadă de unde a început gramatica care îi terorizează. Cei cu lecturi mai de soi pot înghiţi Sfântul Augustin sau Spinoza. O poezie de Pascoli, că tot l-am amintit mai devreme, poate Thallusa (1911). Când am citit-o, mi s-a părut cel mai frumos poem epic latinesc. Apoi Dante, musai De vulgari eloquentia (1305). Există un text mai faimos care să deschidă discuţia despre limbile romanice? Ceva despre primele universităţi sau goliarzi pe marginea unui poemaş din Carmina Burana; niște vrăjitorie din Malleus Maleficarum (1487); Roger de Salerno, să afle despre istoria medicinei; arhitectura lui Vitruviu la pachet cu De re aedificatoria a lui Leon Battista Alberti (1450); amerindieni din Bartolomé de las Casas (1565). Și câte și mai câte. Câte vrem.

Alegerile de mai sus sunt haotice din multe motive: pentru că îmi aparțin (subiective), pentru că le-am încropit în zece minute și mai ales pentru că sunt zeci de mii de texte latinești. Avem de toate pentru toţi. Avem la dispoziţie 2500 de ani şi întreg spaţiul Europei. Sunt cele două coordonate în care trăim. Latina poate face joncţiunea cu orele de română, limbi străine, literatură universală, istorie, filosofie şi altele asemenea lor. Spunând asta, nu trebuie să se înţeleagă că limba latină este toate aceste lucruri puse laolaltă. Într-o construcţie identitară, nimic nu Este; totul poate Deveni. Latina dispune numai de o bază de plecare specială şi atât. Iar construcţia identitară care ne-ar fi nouă folositoare trebuie atinsă şi prin alte mijloace, cu ajutorul altor materii. De aceea, latina nu poate fi singură. Singură nu va reuşi.

Iată de ce salvarea nu se poate găsi în reînvierea „liceului clasic”. Acela era o formă de învăţământ elitist care prindea în vremurile de demult. Învăţământul de astăzi e unul de masă. Dacă nu poate fi întors din drum, soluţia trebuie căutată în interiorul lui. Latina trebuie să facă azi parte dintr-un peisaj umanizat de alte discipline. Trebuie să-i fie primenită programa, în aşa fel încât să sprijine la rândul ei o serie de schimbări graduale în planul de învăţământ. Dacă liceul e o școală de cultură generală, unde-i cultura? Unde-i istoria artei? De ce nu-s mai multe ore de literatura universală decât de română? Să fie scoase opţionalele încropite de dascălii de liceu pe măsura îngustimii lor! Muzică? O istorie a muzicii e extraordinar de utilă, mai ales dacă eşti adolescent. La vârsta aceea, muzica e o formă de legitimare. Astea-s disciplinele care trebuie revigorate pentru a forma un grup de materii între care latina s-ar așeza la pachet. Pentru a civiliza românul, să nu iasă din liceu la fel de barbar cum a intrat.

Dacă veți spune că planul e naiv, luați aminte la lumea din jur. Mulţimea din ce în ce mai mare a hipsterilor fotografi sau meşteşugari amatori este o reacţie naturală a societății; nu e de luat în bășcălie. Școala le-a răpit oamenilor acea parte necesară sufletului. O descoperă singuri şi simt nevoia de a dedica o fărâmă din viaţă bucuriei de a face ceva frumos. Trebuie o coaliție a disciplinelor umaniste, unele pe cale de dispariție, altele scoase pe linie moartă de anii de liceu industrial comunist. Trebuie marșat pe faptul că nu produc specialiști, ci ființe cu cap și simțire. Abia atunci ne vom izbi de o mare problemă: profesorii de liceu sau lipsa unor adevăraţi profesori în liceu.

Le beurre et l’argent du beurre.

Profesorii de latină sunt de multe feluri; cei buni sunt rara avis prin judeţul lor. Nu mă refer la cei care se bat cu pieptu-n pumn că nasc premianţi la olimpiade. Olimpiadele sunt o altă făcătură de la noi. Nu pierd vremea nici explicând cine sunt; adevăraţii pedagogi au talent şi asta le ajunge. Mai important e că nu poţi mişca munţii cu ajutorul lor. La cât sunt de puţini, din limba latină o să se nască, vorba lui Horaţiu, un şoricel. Să adăugăm că generaţia veche, care a prins şcoală clasică bună, s-a pensionat sau e pe punctul de a se pensiona. Generaţia care-i acum la putere e cea formată în anii în care latina era pe linie moartă, acei ani în care Tovarăşul îl serba pe Burebista şi termina de construit Omul Nou. Mai sunt şi tineri despre care nu ştiu mare lucru, sau tineri despre care ştiu prea multe şi mă înspăimânt. Ce facem cu ei?

Logic ar fi să coboare ştacheta lingvistică, cum spuneam. Renunţând la orgoliul „noi nu formăm semidocţi”, ar trebui să conştientizăm că taman semidocţi ies azi de pe băncile facultăţii. Când studenţii sunt an de an mai slabi la limbi clasice, când nivelul din liceu scade concomitent, nu se poate să nu observi că acelaşi lucru se întâmplă în toate domeniile. Nu e o problemă cu care se confruntă latina; e problema întregului învăţământ. Iar la dascăli stăm şi mai rău. De aceea, dacă ştacheta ar coborî, am evita pentru moment situaţiile jenante în care elevul îşi corectează profesorul care nu a priceput manualul. Am evita şi dascălul care știe manualul pe de rost, dar nimic altceva. Mulți au rezultate formidabile la olimpiade. Deşi, din precauţie, n-ar strica să le facem şi lor un manual.

Până aici planul e fezabil. Numai că nu se vede prea uşor cum vor putea fi reeducaţi profesorii din liceu. Cum îi vom face să înţeleagă dimensiunea paneuropeană a programei noi cu care s-au trezit pe cap? Trimiţându-i la „perfecţionare”? În contextul în care singurul ei merit ar fi că aduce un ban universitarului „perfecţionator”? Le va preda acelaşi curs reciclat pe care li-l preda în studenţie. Ne trebuie un plan mai dibaci (pe termen scurt, mediu şi lung).

Problema zace în felul în care au fost formaţi profesorii de liceu, în dependenţa lor faţă de universitate, de programă şi de eternele manuale. Deşi toţi cei care dau rasol în faţa liceenilor sunt foşti studenţi despre care se ştia de la bun început că nu au cum deprinde „gândirea diferenţiată”, taman pe gramatică s-a insistat în formarea lor. Faptul că au devenit profesori de latină pentru că aşa s-a întâmplat, asta nu constituie o tragedie. La fel se întâmplă cu multe materii din liceu. Ceea ce deosebeşte însă latina de fizică, istorie, geografie sau chimie este că profesorii ăilalţi au o bază de plecare mai sigură; nu trebuie să se adapteze prea mult când bate reforma prin învăţământ. În caz de reformă drastică, profesorul de latină se va trezi între ciocan şi nicovală. Va fi încolţit atât de şefii care-i vor lua capul dacă nu se adaptează, cât şi de elevii care ştiu mai multe decât el. Pentru că – da! – elevii ştiu mai multă literatură (cei care citesc singuri), ştiu istoria mai multor perioade, bâjbâie artă şi filosofie (fie şi în forma bacoviană numită Cioran). Asaltat, dascălul de latină va striga: „nu mai pot! nu mai vreau! lăsaţi-mă în pace!” De aceea lucrurile trebuie făcute cu cap.

Pe termen mediu, pentru trei-patru ani, soluţia este ca manualele noi să fie însoţite de un manual al profesorului, un cărţoi gros şi stufos în care să se refugieze. Trebuie să dispună de bazele secrete ale materiei pe care nu va şti altminteri cum să o predea. Dar cum se va concepe această minune? Ei bine, printr-o soluţie pe termen scurt! Prin chemarea sub arme a tuturor clasiciştilor rezervişti. Cei îndepărtaţi pentru că… impuri. Sunt clasicişti cu ghiotura prin te miri ce domenii. Ba mai sunt şi istorici, filologi sau filosofi care zbârnâie pe latineşte şi greceşte (învăţate în străinătate). E multă lume care poate pune umărul la o programă şi la nişte manuale. Pro bono publico.

Toate bune şi frumoase, dar apariţia bruscă a „Celorlalţi” în peisaj şi dispariţia lor la fel de bruscă de îndată ce şi-au terminat treaba nu va duce iarăşi la nimic bun. S-ar rata implementarea unei soluţii pe termen lung, singura care ar salva într-adevăr limbile clasice. Soluţia à la longue nu e însă nici readucerea „Lor” în mediul universitar clasicist. Ca să încapă, ar trebui daţi afară cei deja recrutaţi, aceia care nu dau randament. Pentru că nu sunt răzbunător, planul meu nu vrea capul celor din urmă. Şi-apoi, fiecare dintre „Ceilalţi” are de lucru pe undeva. Soluţia e formarea unui puiet în mediul universitar care să deschidă portiţele către celelalte domenii. Pentru că limbile clasice sunt astăzi un mediu închis (numiţi-l familie sau bisericuţă), puietul trebuie format în afara sistemului, mizând pe ajutorul sau relaţiile „Celorlalţi”. De ce spun asta? Iată de ce.

Sine ira et studio despre cine, cui, când şi unde i-a dat în cap.

Trebuie să pricepem ce se întâmplă în universitate, mai ales când starea învăţământului liceal este ecoul unor probleme care de acolo vin. Voi face o socio-istorie a învățământului clasic, cu aplicare la catedra din București și începând cu anul 1948. Pe aceea o cunosc mai bine. Şi-apoi, bucureştenii se laudă că sunt „ultimii clasicişti adevăraţi”.

Inutil să insist pe tragedia care a pălit deodată. Spaima-n burgheji a luat limbile clasice în vizor. Latina şi greaca n-au dispărut din pură întâmplare, pentru că norocul a fost întreit. Pe de o parte, cei de la Cernăuţi se refugiaseră deja la Bucureşti, accident care a dus la formarea unei catedre imbatabile ştiinţific; pe de alta, persecuţia s-a îndulcit treptat după reformele din 1958; şi în fine, apariţia politrucilor clasicişti. Să nu mă înţelegeţi greşit: politrucii au salvat clasicele! Dacă nu erau ei, clasicele dispăreau. Asta era catedra de latină şi greacă de odinioară: nume mari, bătrâni şi tineri laolaltă, pe care nu le înşir. Nici politrucii nu lăsau de dorit. Esenţial era însă că magiştrii nu erau simpli specialişti în gramatică. Erau voci sonore în domenii în care clasiciştii de azi nu mai sunt.

Numai că orice parte bună are şi latura ei proastă. Înghesuirea atâtor specialişti într-un spaţiu atât de strâmt, într-un moment atât de greu pentru cultura română, a dus la o repliere pe alte considerente. Studenţii nu au putut fi recrutaţi decât din piscina de puieţi a burgheziei, dar, neavând „origine sănătoasă”, puţini săreau peste obstacolele care li se puneau. Aşa s-a ajuns ca studenţii să vină din anumite familii. Dacă mai punem căsătoriile sau filiaţiile, nu-i de mirare că studiul clasicelor a ajuns treptat familial. Rezistenţa la persecuții le-a transformat într-o castă. Iar alegerea cuvântului nu e deloc aleatorie. Clasiciștii sunt şi astăzi fascinaţi de „surorile X”, „băieții lui Y” sau „nepoata lui Z”.

La români însă, lumea familială e mică şi meschină. Cu rare excepţii, e predispusă la dat în cap cu tigaia prin bucătărie. Aşa se face că, oricât de nobilă a fost familia clasicistă, tot la trasul poalelor în cap s-a ajuns. Orgoliile erau mari, domeniul strâmt, ciocnirile dintre titani inevitabile. Când Tezele din iulie au produs efectele lor dezastruoase, clasicele au intrat iar în colimator. Rezistenţa a luat chipul recrutării de studenţi prin alumni. Unii magiştri au fugit în străinătăţi. În locul lor au fost aduşi treptat numai soldăţei, vasali ai diferitelor orgolii. Singura condiţie era să ştie măcar gramatica. Aşa i-a prins Revoluţia. Cu latina predată numai în clasa a opta de gimnaziu, cu orgolii peste măsura posibilităţilor universitare şi cu ura care a invadat societatea românească după 1990. Deşi latina se reintrodusese în învăţământ, deşi exista portiţă de scăpare, clasicele au făcut implozie în modul cel mai tâmpit din câte s-au văzut. S-au conturat două tabere cu uri anacronice ancorate în politica anilor 30 şi s-au cotonogit cu entuziasm. Când balanţa a început să încline într-o parte, s-a format chiar o a treia tabără, a dezertorilor care şi-ar fi dorit să treacă la inamic dar nu aveau cum. Familia se lărgise prea mult, devenise o şatră. Ecourile cotonogelii ajungeau în mediul liceal. Aceasta era starea lucrurilor în anii în care mi-am făcut eu facultatea. Cotonogeala a ţinut până când generalissimii au murit. Probabil că de aceea mi s-a acrit de studiul clasicelor. Latina şi greaca fiind limbi revelate, dumnezeieşti, iar soldaţii-profesori fiind pe front, studenţii traduceau pe pilot automat până se lipeau singuri de gândirea diferenţiată.

Astăzi generalii nu mai sunt printre noi, ceea ce face situaţia mai tragică decât înainte. Cititorii trebuie să-şi imagineze finalul unei bătălii. Taberele, împuţinate şi amestecate, nu se mai urăsc, dar nu înţeleg cum au ajuns în acel loc. Aşa că fac şi ele ce se pricep. Culeg necrologuri, amputează picioare, predau gramatică şi scriu pledoarii. Aşa trebuie înţelese jelaniile. Nu trebuie salvată neapărat disciplina; trebuie salvaţi în primul rând ei. (Ştiu că povestea de mai sus e dureros de neplăcută, dar mai ştiu şi că o argumentaţie chirurgicală nu are efect dacă nu doare puţin. Să se aprecieze că nu dau nume, la fel cum nu voi numi pe nimeni nici în cele care vin imediat). De aceea, reforma în domeniul latinei (sau al clasicelor) nu se poate face plecând de la liceu. Latiniştii buni sunt puțini, iar legătura dintre mediile universitar și liceal e mult mai strânsă decât în alte părţi. Dascălii caută confirmarea meritelor în gura celor de la universitate. În situaţia dată, soluția este o schimbare drastică a mediului universitar. Dacă studentul care intră pe băncile facultății e atât de slab încât nu reţine gramatica, dacă ştii că orice ai face tu ca magistru, el tot profesor de liceu va deveni, înseamnă că trebuie să-i deschizi mintea pe căi alternative. Schimbarea trebuie să înceapă cu tine. De sus în jos, cum spuneam.

Câteva sfaturi mici pentru oameni mari.

Iată de ce adevăratele hibe ale învăţământului clasic românesc nu ţin numai de lipsa de adecvare la nivelul elevilor sau de metodică, ci de casta care guvernează latura academică. În momentul de faţă nu sunt păstraţi în mediul universitar (sau de cercetare) studenţii care au idei noi şi pot să descopere ceva, în ciuda faptului că numai ei pot deschide mintea celorlalţi către alte domenii (cei în vârstă se vor deschide de formă; e absolut natural). O problemă corelată este şi lipsa unei cercetări reale. În forma anemică în care ni se prezintă, latina şi greaca nu fac decât să traducă când şi când textele pe care le mai prind pe la edituri. Dar despre asta vorbim imediat, când trecem la ultimul punct.

De vină e inerţia sistemului. Magiştrii trebuie să conştientizeze ce fac bine dar mai ales ce fac rău. La cursuri, de exemplu, Odiseu să nu mai fie comparat cu Alioşa Fiul-ursului; să nu se mai spună că Iliada este un climax-anticlimax uriaş. Eram student în primul an, eram naiv, dar nu eram prost. De la asemenea gogomănii abia mă puteam ţine pe scaun de râs. Faptul că pe mine şi pe alţii ne mai buşea râsul în fundul sălii nu a fost însă niciodată înţeles. Pentru că magistrul se admira în oglinda foilor îngălbenite, el nu avea nici-o vină. Noi eram cei neserioşi şi neascultători. Se poate astfel înţelege de ce mediocritatea îl încurajează pe the good pupil in the system, pe tocilarul ascultător care nu sparge frontul. La stadiul acesta au dus atât evoluţia învăţământului în general cât mai ales ciondăneala internă. Dacă reuşim însă să schimbăm criteriile, dacă posturile libere prin pensionare nu vor fi ocupate de silitorii care nu sunt în stare să descopere nimic, dacă pe aceia îi trimitem în liceu, atunci vom reorganiza ceva cu ajutorul celor sclipitori. E adevărat că vor lipsi din majoritatea promoţiilor, dar asta va compensa lipsa de posturi. Vor fi puţini, dar se vor descurca. Oricare le vor fi interesele sau pasiunile, gramatica o vor prinde oricum din zbor. De ce? Pentru că nu te speteşti în verbul grec doar de dragul de a egala un titan (nenumit aici). Titanul nu era titan pentru că ştia verbul grec, ci pentru că mustea de idei în multe alte domenii.

Spargerea sistemului de castă este singura salvare de la moarte sigură. În loc să fie aşteptată vizita ocazională a unor studenţi de la filosofie sau istorie (există cazuri care vin să înveţe de la sursă), clasicele trebuie să ia singure iniţiativa, să-şi trimită studenţii către alte specializări. Şi să nu-i privească cu ochi răi („e nebun”) dacă aleg materii stranii, cum am ales eu engleza veche (și cum am fost privit). E nevoie de o deschidere către toate domeniile. Dacă nu se face, clasicele vor muri de foame în colţul în care s-au refugiat.

Iar acum să vorbim despre felul în care s-au pus singure pe coji de nucă. În loc să meargă spre dimensiunea paneuropeană, au ales de exemplu fundătura colaborării cu guvernul grec. Or, nu spun că nu e bine. Ceva e bine şi aşa, fie şi banii care nu se găseau în altă parte. Dar nu se poate merge dincolo de Bizanţ, în neogreacă sau în grecoteii din Ţările Române. Neogreaca numai limbă de cultură nu se poate numi. Insistând pe fanarioţii care nu folosesc culturii române la mare lucru, ce dialog cultural scoatem din neogreacă? Cu ce dialoghează cântecele de jale din Halchidichi? Cu Alceu sau cu babele noastre de la sat? Şi să nu uităm: dacă insistăm pe neogreacă, rupem legătura vitală cu învăţământul liceal!

Pentru că tot am ajuns aici, n-ar strica să discutăm despre parteneriatele predilecte ale clasicelor cu alte discipline. Două sunt demne de amintit: româna (adică literele) şi istoria, pentru că ele salvează clasicele întrucâtva. Specializarea „latină B”, punct de plecare al multor profesori mediocri din provincie, a umplut dintotdeauna norma unor universitari la fel de slabi dar protejaţi de sistem. Ar trebui restructurate acele posturi. Studenţii (slabi vai-de-ei) să nu mai fie torturaţi fără sens. Ce predai mult şi prost nu iese neapărat mult, dar sigur iese prost. Dacă s-ar face asta, ar fi destul loc să le umpli capul şi cu alte lucruri. Cu condiţia, binenţeles, de a colabora cu catedra de literatură comparată.

Vine la rând parteneriatul cu istoria, numai că acesta e organizat şi mai rău. În cazul lui, problema e cu totul diferită. Atunci când un clasicist mai ciudăţel manifestă interes pentru istorie sau arheologie, el trebuie să plece, să treacă la ceilalţi. În mod tacit, justificarea e că nu ar fi loc la clasice, dar de fapt nu e loc pentru că acel om e aşezat în rangul doi. Taman de aici ar trebui să plecăm, de la această împărţire pe ranguri care duce la o deschidere culturală îngustă. De la ideea preconcepută că ar exista clasicişti puri şi impuri, cei din urmă formând rangul doi. Ea e motivul pentru care latina a rămas anchilozată în gramatică şi literatură antică de la universitar până la liceal. Privind atent felul în care au decis să supravieţuiască, vom observa că latina şi greaca se luptă pentru conservarea lor în stare pură. Impurităţile se îndepărtează, deşi nu-s rele dacă se iveşte nevoia unui mic ajutor. E bine de ştiut că atunci când pun de o pledoarie, clasiciştii se lăudă taman cu aceste impurităţi, nu cu ceea ce fac ei. Se dau de ceasul morţii că alungaţii sunt tot ce au avut mai bun.

Necazul e că discursul ăsta e o formă de schizofrenie vecină cu protocronismul. Pentru protocronişti, dacomani şi alţi atraşi de pareidolie, românul nu are nevoie să se mai spetească în a fi genial. Genialitatea lui are baze genetice, prilej cu care protocronistul numără geniile pe care Românul (ca naţiune) le-ar fi dat. Aidoma, clasicele nu vor nici ele reforma. Se cred deja geniale în baza gândirii diferenţiate. Gândirea aia e încuiată la ele în domeniu; numai ele îi dau drumul să nască geniile pe care tot ele (mână spartă!) le împart celorlalţi. Nu insist. Evident că ieşirea din impas e lecuirea de boală.

Dezastrul din cercetare.

Ca să scape, clasicele au nevoie de un suflu proaspăt universitar, să deschidă portiţele acelor domenii către care latina trebuie să se deschidă (în consecinţă) şi la liceu. O dată trecut prin universitate, profesorul de liceu va face ce face şi astăzi: imită magiştrii, la scară mică, după posibilităţile lui. Numai că la nivel universitar deschiderea e cu cântec. Învăţământul şi cercetarea fiind strâns legate acolo sus, un magistru e slab pentru că e un cercetător mediocru. Surprinzător, salvarea nu poate veni decât din reînvierea cercetării la nivel academic. Dacă magistrul face descoperiri reale, dacă e apreciat în afara familiei de clasicişti, o să aibă mereu ceva nou de comunicat studenţilor, îşi va reorganiza cursurile an după an şi se va adapta la fiecare generaţie. Aşa erau magiştrii de odinioară. Ce-a mai rămas din moştenirea lor?

Numai că planul este vag. Să spunem lucrurilor pe nume. Concret, tezele de doctorat şi licenţă să nu mai aibă subiecte identice. Cu atât mai mult cu cât acelaşi lucru fusese studiat în cea de master. (E adevărat că e greu să termini tot ce ai de numărat, dar despre diplome se zice că girează cercetări inedite). Să nu mai scoatem volume colective ale căror curatori sunt atât de mulţi că seamănă cu o turmă. (Deşi e nevoie de puncte la evaluări, CV-urile nu se alcătuiesc la grămadă). Apoi, nu publicăm acelaşi lucru de mai multe ori. (Dacă o facem, măcar nu-l trecem de trei ori în lista de publicaţii). Ar fi bine să nu includem între publicaţii articolele de ziar. (Dacă le includem, să trecem numai ziarul în care au fost publicate mai multe laolaltă, şi asta în coada a tot ce altceva am publicat). Să nu trecem la rubrica citări semnalările pe care le-am înaintat tot noi periodicelor bibliografice! (E ruşinos!) La fel de ruşinos este să ne rezumăm activitatea academică la rare traduceri şi atât. Să compilăm petice de fonetică şi morfologie rupte din ce s-a publicat acum jumătate de secol. Să studiem literatura în eterna disecţie prin stilistică. Să scriem cărţi şi articole despre „vocabular”. Atunci când vom înţelege că un articol nu e un referat sau că fişele de lectură nu constituie o recenzie, abia atunci vom face cercetare pe bune. Altminteri degeaba tăiem copacii. E păcat.

Dacă ne gândim că moda asta umblă prin toată România, ne furăm singuri căciula. Calitatea este cea mai mare problemă a clasicelor, nu cantitatea. Calitate de nivel academic am văzut într-un singur CV. Iată cum nivelul slab din cercetare este motivaţia nivelului slab al profesorilor de liceu. Poate părea paradoxal, dar atenţia uriaşă acordată gramaticii a fost o decizie proastă. Deşi era menită să acopere golurile din liceu, ea a focalizat atenţia magistrului exclusiv pe deprinderea limbii, iar asta a dus la scăderea randamentului în cercetare.

Numai că cercetarea de astăzi e redusă la compilare şi din alte motive. Necazul se trage mai puţin din lipsa de imaginaţie, cât din faptul că aceluiaşi magistru îi este frică să se aventureze dincolo de însăilarea unor idei vechi. De aceea se publică şi se editează cu turma, de aceea se recenzează încrucişat. Pentru că trebuie să se facă norma, dar se ştie cât de slab e nivelul şi nu se doresc expuneri la riscuri din exterior. Tot de-aia, când vine vorba de interdisciplinaritate, inventăm câte-o prostie de râd curcile de la celelalte specializări. Hiba e că interdisciplinaritatea e starea normală a oricărui cercetător. Omul, dacă e curios să descopere ceva, caută din proprie iniţiativă în alte domenii. Numai că atunci când întregul învăţământ este obsedat de specialişti şi de toceală, e normal ca interdisciplinaritatea, starea naturală a lucrurilor, să dispară. Culmea e că toţi o vor înapoi, dar nimeni nu ştie cum poate fi reintrodusă. Pentru că, dacă vrei să reintroduci banala comunicare între discipline, nu e îndeajuns s-o ceri! Dacă o transformi în obligaţie, cel lipsit de imaginaţie nu va înţelege niciodată ce vrei de la el. Va inventa struţocămile.

De aceea, într-un mediu ca acesta nu există interdisciplinaritate. Neexistând ea, nu există nici viziune de ansamblu. Tot de aceea nimeni nu are un plan coerent despre cum să salveze limbile clasice. Se cârpesc soluţii expirate, se corcesc planuri care de care mai şui, se aşteaptă să pice salvarea (eterna pară mălăiaţă). Peticeala de idei devenind obişnuinţă, chiar virtute, nimeni nu mai ştie cum să croiască idei noi. Iar când bate suflul înnoirii (mai nou în forme medievistice) nici măcar atunci nu se ştie încotro s-ar putea îndrepta.

Pentru că sunt medievist, să luăm la bani mărunţi licăririle mediolatine ale clasicelor bucureştene. N-avem prea multe de analizat; momentan sunt blocate în Hildegard von Bingen şi Mihai Viteazu (vai, ce cuplu inspirat!). Lăsând la o parte pe madam von Bingen, care nu e un subiect rău (măcar ne duce în Europa), să-l luăm pe Mihai Viteazu, un „medieval” despre care se publică atât de mult încât a devenit un Lorenzo Magnificul de pe Jii. Ei bine, Mihai Viteazu nu a fost un om medieval. Cu asta am terminat discuţia. Din scăldatul în balta istoriei locale s-au născut şi poame rare, cum ar fi paleografia ca nouă şi nemaivăzută disciplină. Or, predând cândva paleografie unora care abia buchiseau pe latineşte, pot spune cu mâna pe inimă că numai disciplină nu se poate numi! Disciplină e editarea de texte, nu paleografia! Editarea se sprijină pe raţiune, paleografia pe alfabetizare şi atât. Iar când redactăm tratate de „latină românească”, n-ar strica să avem habar că latina asta nu există, că nu e deloc diferită de cea din spaţiul maghiar. N-are aşadar rost să ne spetim la teorii naive şi prost documentate atunci când se lucrează la un dicţionar al mediolatinei de prin părţile ungureşti.

Care va să zică astea sunt tatonările medievale. Pentru că nu se înscriu într-o tradiţie, pentru că sunt petice, ele nu pot fi punctul de plecare al unei construcţii noi. Aceea trebuie să înceapă de altundeva, iar soluţia pe care o propun va fi neaşteptată, dar sigur sinceră. Se va vedea că nu o trag pe turta mea de medievist.

Omul providenţial.

Personal, cred că trebuie privită atent istoria limbilor clasice. Dacă facem asta, vom identifica punctul de sprijin care trebuie să susţină proiectul salvator. Mai întâi ar trebui să recunoaştem că accentul pus pe originea lor, antichitatea, este motivul pentru care s-a ajuns în actualul impas. Aceste limbi sunt o antichitate trecută prin ciur medieval, cu ecouri ordonate şi ridicate pe pedestal în Renaştere. Noi din Renaştere moştenim antichitatea, sub formă de ecou, şi asta mulţumită modernităţii care a dus-o mai departe. Iată de ce obsesiile vechi pentru antichitate şi cele noi pentru medieval sau neogreacă nu duc la nimic bun. Ele ignoră esenţa întregii afaceri despre care discutăm.

Deşi nu au avut aşa un specialist vreodată (de-aia nici nu s-au gândit la el), limbile clasice au nevoie de cel mai bun renascentist din câţi se pot găsi. Trebuie să culeagă un student sclipitor, pe care să îl sprijine să se formeze în străinătate şi să îi asigure un loc la întoarcerea în ţară. Poate fi trimis la Londra (Warburg), oriunde în Italia, ba chiar la Tours (CESR) sau în multe alte părţi. El ar trebui să sprijine întreaga construcţie, aşa cum Renaşterea sprijină cultura europeană. Trebuie să fie un om cu relaţii în istoria şi teoria artei; prin limbile Europei se va plimba oricum. El va justifica prezenţa clasicelor în facultatea de limbi străine; el va avea colaborări serioase cu ceilalţi. Tot el va fi, intern, puntea între modern, medieval şi antic; legătura dintre latină şi greacă. Dacă latina ar dori să joace rolul unui pivot în învăţământul liceal, tot un pivot îi trebuie şi în universitate.

Pivotul ăsta va forma sau sprijini formarea unui specialist în Iluminism, nu în diplome şi hârţogării. Mai trebuie apoi unul în filosofie medievală, de la comentarii şi rescrieri biblice până la aristotelismul primelor universităţi. Medievistul acesta poate fi cules dintre cei care se înfiripă de la o vreme la Cluj, cu condiţia să-i fie asigurată formarea tot în străinătate. El trebuie să completeze şi să ducă mai departe ceea ce ar putea face un specialist în filosofie antică. Care specialist în filosofie antică nu mai există nici el de când a murit magistra care dezbătea odinioară idei. Ultimii doi ar trebui să-şi fie alternativă şi joncţiune în acelaşi timp.

Există însă şi specialişti care se pot forma mai iute, prin reconvertire. Până-ţi vine un adevărat medievist, poţi să pui bazele unui studiu cumincior al literaturii latine medievale. Se poate pleca de la Hildegard von Bingen către Petru Lombardul, Archipoeta, Abelard şi mulţi alţii. Iar o dată ce stăpâneşti Renaşterea secolului al XII-lea, se poate merge către primul umanism, pregătind terenul pentru renascentistul încă în formare. Apoi, dacă vrei culoare locală dar nu eşti în stare decât să compilezi liste de cuvinte, fă măcar ceva folositor! De ce nu te aduni cu colegi de la maghiară, cu românişti şi cu nişte istorici pentru a verifica Graiurile lui Gheţie (2000)? Nu ar fi bine să ştim cât de corectă e fonetica pe care a dedus-o el din toponime româneşti latinizate şi transcrise de copişti maghiari? În fine, în loc de fanarioţi şi condotieri olteni, e mai important să acoperi literatura bizantină (cum se cuvine). Lăsând parenezele şi copiatul din Krumbacher, putem cere (iar) ajutorul acelui magistru de la care am luat aceste idei. Sau putem să colaborăm şi în interiorul universităţii. Nu ne-a spus nimeni că la franceză există un coleg interesat de romanul comnen şi paleolog? Dar să lăsăm Bizanţul. Să nu uităm de vechile metehne. Cel mai important e să facem în aşa fel încât literaturile antice să nu mai fie masacrate în sala de curs. În vecii vecilor.

Se poate şi o deschidere timpurie către alte domenii. N-ar strica să existe un romanist (e bun şi un ageamiu-amator) cu plecare din latina dunăreană, dar să vrea să ştie şi ce-i sarda, aromâna, galega etc. Apoi, dacă ne temem să lucrăm în domenii imaginative, şi cei lipsiţi de imaginaţie pot găsi ceva util: să nu uităm că nu avem specialişti în drept roman, cu moştenirile lui orientală, dar mai ales occidentală. Nu avem nici în istoria ştiinţelor. Sunt o sumedenie de direcţii către care ne putem deschide în aşteptarea omului providenţial propus mai sus. Cu condiţia să vrem, binenţeles, şi să urmăm un plan coerent.

Specialiştii încă negăsiţi pot fi, prin deschidere culturală, vocile care să atragă în sfârşit atenţia asupra unei reforme de esenţă a învăţământului în ansamblu. Ei sunt singurii care pot scrie jalbe pentru a salva clasicele (jalbe cu un rezultat). Pentru că vor avea legături solide în străinătate şi cercetări de largă circulaţie, cuvântul lor va avea greutate. Pe cei de astăzi, cine-i mai cunoaşte? Îi mai ascultă sau citeşte cineva? Să se prevadă un loc pentru „salvatori”, chiar dacă nu i-am găsit încă. Pentru că (mai important!) numai ei pot forma o generaţie de profesori de liceu destupaţi la minte, aşa cum au făcut magiştrii de odinioară. În lipsa lor, clasicele vor muri în pustie. Acum e mai mult ca oricând momentul unei schimbări adevărate. Calea pe care se merge este o fundătură. Dacă nu pricep, clasicele vor cădea în prăpastie. Deşi nici prăpastia nu-i o soluţie neapărat rea.

Sincer, decât prost, mai bine ducă-se pe pustii! O să vină o altă vreme în care le vom resădi cum se cuvine. Pentru limbile clasice, care au parcurs două milenii şi jumătate, nu va fi niciodată prea târziu!

Poitiers, 7 octombrie 2015.

Distribuie acest articol

34 COMENTARII

  1. Nu-mi vine sa cred ca am apucat ziua in care sa se ia apararea latinei. O, tempora! Multumesc pentru doza de calciu…face bine la schelet.

  2. Legat de
    „Autosuficiența produce neștiință, chiar prostie. Puțin contează câte date am acumulat despre propria noastră cultură. Ele sunt nule şi neavenite dacă sunt rupte din context. Dacă nu înţelegi lumea în care trăieşti, întreaga ta filosofie de viaţă se rezumă la: „decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Or, conflictul rural-urban este comparaţia perfectă pentru aşa-zisul dialog dintre cultura română şi cea europeană. De-aia ne dăm periodic cu stângul în dreptul, pentru că degeaba ne socotim europeni încă din secolul al XVIII-lea, dacă jucăm în acelaşi timp rolul bunului sălbatic.”
    iată un citat semnificativ:

    „Lipsa de maturitate politică și de seriozitate în viața de Stat la noi se dovedește și prin complecta ignoranță în ce privește pe toți vecinii noștri. Suntem înconjurați de Ruși, Ucrainieni, Polonezi, Nemți, Unguri, Sârbi, Bulgari. Cine dintre oamenii noștri de Stat, dintre politicianii și publiciștii noștri s’a interesat vr´odată de ce se petrece în sânul acestor popoare ? Cine din presa noastră avea colaboratori pentru a ne ține mereu în curent cu viața lor politică, socială, intelectuală ? Doar din când în când apărea câte un articol cu aceste subiecte… reprodus din presa franceză ! Am ignorat așa de mult viața vecinilor încât poate puțini au fost, de pildă, cari să fi prevăzut isbucnirea răsboiului balcanic, cât și rezultatele lui, precum și directiva necesară, fața de acest conflict, a diferitelor State.”
    (Constantin Stere Marele Răsboiu și Politica României 1918 pag.267)

    Grea boală ! Veche boală !

  3. Stimate domn,

    Eu cred ca trebuie plecat de la ce ar trebui sa poata face si sa stie un absolvent de scoala pentru a se integra in societate si pentru a-si castiga existenta.

    Apoi, daca ajungem la concluzia ca studiul latinei in scoala ajuta semnificativ la acele obiective, atunci puteti propune sa se introduca si 10 ore de latina pe saptamana. Dar daca ajungem la concluzia ca informatica sau limba germana sunt de 10 ori mai utile decat latina, trebuie sa luam masurile necesare.

    Dar daca materiile care se fac in scoala si modul in care sunt predate ii fac pe copii sa simta ca educatia nu are nicio legatura cu realitatea si cu nevoile lor, rezultatul o sa fie ca o populatie intreaga nu da doi bani pe scoala si educatie, nimeni nu mai pune mana pe o carte dupa ce termina scoala.

    Deci, nu trebuie tratati copii ca pe niste idioti care nu stiu ce e bun pentru ei. Trebuie convinsi ca latina le este utila, trebuie ca profesorii sa fie in stare sa le explice de ce le este utila. Nu sa faca pe desteptii si sa ii puna sa memoreze aiurea.

    • Mihai, daca imi permiteti adresarea, numai sclavii isi castiga existenta.
      Oamenii liberi isi spun povesti si isca o intreaga mitologie, se confrunta in tribunal si genereaza institutii juridice, sau in razboaie si pun in miscare armate. Si pentru ca oamenii liberi sunt mai puternici cand sunt solidari au convenit toate formele de organizare statala: monarhii, aristocratii, republici, etc.
      Noi dam acum un lustru palid existentei noastre, individuale si sociale, intrucat am pierdut contactul pe care limba latina il mijlocea cu timpurile acelea. Parea, pe atunci, chiar si in decadenta imperiala, ca ratiunea si pasiunea locuiesc in aceeasi mansarda, fapt care cu greu mai poate fi probat azi.
      Ori -sine ira et studio- daca limba latina mai are vreun merit, atunci acesta ar fi ca pastreaza ADN-ul omului liber, conditia sine qua non a ratiunii si pasiunii de a fi in acord cu ceva care este dincolo de noi.

  4. Orice comparatie a liceului din Romania de azi cu cel dinaintea „reformei invatamantului” din 1948 n-are sens ! Examen de admitere la intrarea in cl.I,examen de trecere la „cursul superior” la care reuseau doar jumatate din elevi, Bacalaureatul foarte exigent, ce sa mai vorbim ? Trecerea in ’48 la „gimnaziul unic a schimbat toate datele problemei. Din elitist liceul a devenit”de masa”, cu folos pentru cei multi dar impiedicand elitele sa se dezvolte. O mediocritate generala din care – printr-o minune – apar ici-colo geniile pe care nimic nu le poate opri.
    Desigur, pentru generalizarea invatamantului erau si alte solutii. Scoli de elita au ramas si in Anglia, si in Franta sau Germania si cam prin toate tarile cu o cultura veche, „asezata”. Nu si la noi, sa ma scuze cei din „Colegiile nationale’ si alte institutii care invoca doar o traditie.
    Am citit nu de mult romanul unui englez care, copil fiind intr-o „concesiune din Sanhai in timpul ocupatiei japoneze povesteste cum adultii s-au sfatuit sa organizeze o scoala pentru copiii lor Materiile de baza : limba engleza, matematicile si LIMBA LATINA ! Ce ziceti ? O fi stiind englezii aia ceva !
    Personal cred ca marasmul actual din scoala romaneasca se datoreste in mare masura neglijarii in comunism a disciplinelor umaniste. Asa s-a ajuns si la o pletora de „ingineri” care , la prima ocazie, si-au abandonat meseria si conduc tara asta din diverse ipostaze … Iar astazi fabricile se plang ca le lipsesc inginerii …

    Ce bine-ar fi daca cei ce azi „pritocesc” o noua Lege a Invatamantului ar citi „contributors” …

  5. A prezenta studiul limbii române ca fiind o sursă de formare a ”naționalismului latent” denotă o lipsă de contact cu realitatea și un paralelism păgubos cu principiile valorii și pragmatismul pe care autorul și-l adjudecă. Nu, domnule V. Agrigoroaiei, privește mai bine spre Europa zilelor noastre și o să vezi că cei mai naționaliști, mai fundamentaliști și mai intoleranți sunt cei formați în spiritul unui multilingvism păgubos, care exultă forma și nu substanța adevăratului multiculturalism. Acest adevărat multiculturalism începe, pentru fiecare, cu buna cunoaștere a limbii materne, nu cu tratarea ei ca suport de ”cultură mică” – o bazaconie repetată insistent de la pașoptiști încoace, fără nici un temei, fie și numai pentru că româna se numără printre primele 50 de limbi ale globului ca număr de vorbitori, din vreo 6.000 care au sisteme reglementate de scriere. Păcat de această ”erezie”, pentru că, pe fond, demersul privind locul latinei este discutabil pe detalii, dar binevenit pe ansamblu.

  6. Asteptam de mult pe cineva care sa puncteze folosul invatarii limbii latine in scoala. Macar la nivel de baza. Pentru ca:
    – limba noastra face parte din familia limbilor latine. E mai usor asa sa inveti sau sa intelegi mai tarziu orice alta limba romanica.
    – foarte multe cuvinte din latina au fost preluate in mai toate limbile indo-europene.
    – nu exista stiinta care sa nu foloseasca termeni latini.

    As pune si greaca veche in balanta, pentru ca, atat in limba romana cat si in multe alte limbi, cuvintele de origine greceasca si derivatele sunt determinante, mai ales in domeniile medicinii, fizicii, matematicii… samd.

  7. Domnule,

    Nu cunosc situatia disciplinelor umaniste in general, si cu atat mai putin a limbilor clasice in particular.

    Insa analiza pe care ati facut-o mi se pare magistrala. Si mi se par deosebit de zemoase lucrurile pe care nu le spuneti, dar pe care le cam ghicesc.

    Chapeau!

  8. Excelent text.Iată că se mai publică pe contributors texte cu adevărat valoroase.Doar că soluțiile propuse cer bani, or exact asta lipsește în învățământul romanesc.

  9. Sincer sa fiu am citit sistematic decat inceputul lungului dumneavoastra articol dar vreau sa va comunic ca:

    1. In prima mea slujba, imediat dupa terminarea facultatii, am folosit exclusiv tehnici invatate in facultate. Mai mult, am avut onoarea sa fiu coleg de birou cu o persoana care imi predase la laborator ceea ce faceam la servici. Asta in relatie cu afirmatia dumneavoastra ca „şcoala nu i-a folosit la nimic concret”. Imi foloseste din plin si azi, 20 de ani mai tarziu.

    2. Matematica, predata mie incepand cu clasa 1 si terminand cu anul 3 de facultate mi-a format gandirea abstracta de inginer. O folosesc si azi zi de zi si (e drept, tehnici cam de liceu) dar pot sa va spun ca saptamana trecuta un coleg de profesie imi spunea ca tocmai ce a avut o incursiune profesionala in analiza matematica predata in anul I de facultate. Cel putin ptr. ingineri/economisti nu incape indoiala ca matematica este baza cunoasterii lor.

    3. Cred ca pierdeti scopul studierii acestei „Romane”. Ea de fapt se numeste limba si literarura romana si are in vedere dezvoltarea capacitatii de comunicare individuala. Normal ca se recomanda literatura indigena, pentru ca este un bun exemplu creatie originala in limba materna, ceea ce se doreste a realiza un absolvent de bacalaureat.

    In concluzie:

    Centrarea invatamantului pe Matematica=formarea mecanismelor de gandire / „Romana” = formarea mecanismelor de comunicare imi pare o idee foarte buna. Ca executia acestui concept lasa de dorit prin manuale proaste (da, nationalismul este o idee care imi pare desueta), profesori limitati (ce poti recruta cu genul de salarii existente, noi spunem de altfel in bransa noastra ca „daca nu poti sa o profesezi o predai”)/ curicule rigide (a se vedea de exemplu cat de diversificat e sistemul german de educatie secundara aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Realschule) este alta poveste.

    Iar despre latina: „Nu este o limba moarta? De ce mai discutam despre asta in mileniul 3?” In perioada interbelica inca era o vasta literatura, mai ales medicala, scrisa in latina. Cunoasterea umanitatii era pe suport de hartie si de multe ori exprimata in latina. De aia se studia. Era necesara. Acum nu mai avem surse exclusiv latine ptr. ca au fost traduse. Ma surprinde ca se mai preda in epoca Internetului. Engleza este lingua franca pentru absolut orice categorie profesionala.

    • Autorul face o trecere fascinanta prin ce a insemnat limba latina in cei 2500 de ani de cultura europeana, iar dumneavoastra reduceti totul la „perioada interbelica inca era o vasta literatura, mai ales medicala, scrisa in latina. […] Acum nu mai avem surse exclusiv latine ptr. ca au fost traduse”. Deci, nu mai avem nevoie, multam de ajutor, am tradus toate documentele medicale. La buna vedere, latina draga!

      Mi se pare o simplificare mult prea brutala.

      P.S. Si eu sunt tot inginer.

      • Daca sunteti inginer ati intelege ca indiferent de istoria camioanelor SR (Steagu Rosu) DAC 113, timpul lor a trecut si nu mai au ce cauta in zilele noastre pe strada ci doar la muzeu sau la parada vehiculelor de epoca. La fel si latina.

  10. nu ca as vrea sa fiu carcotas, dar comentariul de mai sus (@Radu) incepe magistral cu un „DECAT” de toata frumusetea. Asta relativ la punctul 3 din acelasi comentariu.

    tot inginer si eu….

    • Tot inginer si eu. Iarta-l, @radu a vrut sa spuna „doar”. La vremea mea am avut ore de l.latina si la asa zisa clasa „reala”. Si nu pot sa spun ca nu mi-a folosit mai apoi. Poate a fost „vina” batranului profesor pe care l-am avut. „Structura” gramaticii mi-a fost de folos prin „logica”ei si pt. l.romana si chiar pentru l. germana, care numai latina nu este. Studierea ei, chiar si sumara, nu poate fi decat folositoare pentru oricine vrea sa stie mai multe chiar si despre l. romana.

      • Tot n-ati priceput… Frazei dvs. ii lipseste tocmai negatia verbului. Corect ar fi fost fie „nu am citit sistematic decat”, fie „am citit sistematic doar (sau numai)”.

  11. Felicitari! Asa e! Si atat diagnosticul, cat si tratamentul d-voastra e valabil pentru multe alte materii si discipline.

  12. Omul asta (autorul) are, cum zice francezu’, weltaschauung. Atat de cuprinzator incat merita admiratia.

    Unele portiuni din text mi-au adus aminte de doua lucruri:

    1) Pentru nostalgicii invatamantului interbelic, o marturie:

    „Prin meseria mea sunt in contact permanent cu mintile tinerimii noastre. E dezolant; cum vorbesc: fara sir si fara sens; cum raspund: in totdeauna alaturi de intrebare; cum nu stiu sa prinda miezul unei afirmatii; cum nu sunt in stare sa inteleaga inlantuirea a doua idei; cum nu pot sa deosebeasca contrariul de contradictoriu; cum nu pot face o analogie pentru ca nu stiu apropia termenii de acelas grad si aceeasi generalitate, s.a.m.d.
    Imi veti raspunde ca totusi copiii invata logica; la liceu si la universitate. Stim. Dar in liceu, asa cum se face, logica nu e de nici un folos, pentru ca e prea dificla si subtila; iar la universitate … logica e o disciplina filosofica. Si pe urma o interventie la universitate ar fi prea tarzie. Studentul vine aci cu posibilitatile de gandire deja formate. (Caci doar asta e rostul liceului).
    Atunci? Atunci ne salbatecim. […]
    Deci – inapoi la gramatica!
    Evident nu vom face din orice licean un Spinoza; cu siguranta insa, din orice licentiat un absolvent efectiv a cel putin 4 clase primare.
    Ceea ce va fi un castig.”

    1926 – Un profesor universitar carismatic si apreciat de studenti (altfel, un inteligent ticalos).

    2) Apropos de criteriile de evaluare a „elevilor/studentilor buni” (cumva off-topic dar interesant):

    „John Rawls said that distributive justice isn’t a matter of moral desert; justice is about entitlements to legitimate expectation; no moral arbiter. We have the undeserved chance of living in a society appraising arbitrary abilities or qualities (social status, wealth) we just happen to have.

    Suppose that were the moral bases of Harvard admissions policy.

    What letters would they have to write to people they rejected or accepted for that matter? Wouldn’t they have to write something like this:

    “Dear unsuccessful applicant,
    We regret to inform you that your application for admission has been rejected. It’s not your fault that when you came along society happened not to need the qualities you had to offer. Those admitted instead of you are not themselves deserving the place, nor were they have praised for the factors that led to their admission, we are in any case only using them and you as instruments of a wider social purpose.
    Better luck next time.”

    What was the letter you actually got when you were admitted? Perhaps it should have read something like this:

    “Dear successful applicant,
    We are pleased to inform you that your application for admission has been accepted. It turns out, lucky for you, that you have the trade that society needs at the moment, so we propose to exploit your assets for society’s advantage. You are to be congratulated. Not in the sense that that you deserve credit for having the qualities that let you admission, but only in the sense that the winner of a lottery is to be congratulated. And if you choose to accept our offer, you’ll ultimately be entitled to the benefits that attached to be in use in this way.
    We look forward to be seeing you in the fall.” ”

    Michael Sandel – Justice [Harvard, 2005] – http://www.justiceharvard.org, ep. 8, min 36:38

  13. Interesant subiect, cam lung articolul (dar e justificat). Am apucat un an latina obligatoriu la liceul ‘t Zwin in Oostburg, NL, dupa care am renuntat la ea, latina si greaca veche fiind optionale. Cei care vor sa studieze teologia sau medicina () sunt vizati sau este vorba de orgoliu – elevii foarte destepti au facut si una sau doua limbi clasice.

    Ce ar merita in clasa a 9-10-a este un curs despre limbi si familiile lor plus cateva notiuni de ungara, bulgara, sarba, ucraineana si rusa (si turca si araba – mergem in 2016 totusi).

  14. Uf! În sfârşit un text care, cu multe pauze pentru diverse chestiuni domestice ori relazare, mi-a luat cam o zi-lumină. În sfârşit un text care propune soluţii. În sfârşit un text al cărui autor nici nu se pune în centrul soluţiei, nici nu vrea să treacă drept profet ignorat de contemporani. Textul este excelent, zemos şi am înţeles în sfârşit cum s-ar putea preda latina la liceu. Adaug două propuneri: una-două lecţii despre cum să descifrăm prescurtările din inscripţiile în latină (antichitatea avea nişte cutume, evul mediu altele), pentru că sunte turişti prin Occident, ne zgâim la inscripţii şi nu înţelegem nimic din ele; şi poate utilizarea de fragmente din Newton (care la 1687 a scris unul din cele mai importante texte ale modernităţii, „Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica”, în latină).

  15. O analiză binevenită; se pare însă ca va trebui să o luăm de la capăt, cu „la ce serveşte şcoala”, pentru că se pare că ideea că „scoala trebuie să formeze specialişti” ( ce fel de specialişti trebuie să iasă din liceu? Mecanici auto poate) e probabil mai împământenită decât credeti, se vede şi din comentarii. Ori eu, un inginer absolvent de litere, cred în continuare cu tărie că şcoala trebuie să „producă” (groaznic sună!) cetăţeni şi oameni liberi. Ori pentru asta latina înseamnă accesul la o cultură mare (o fi ea o limbă moartă, cultura este însă vie) . Mă gândesc cât de mult a însemnat pentru mine accesul la limba şi cultura franceză, de exemplu.
    Da, ok, din Politehnică am ieşit „specialist” , precum Atena gata de luptă încă de la naştere :) Dar de atunci a trecut ceva vreme, iar în această vreme jumătate din lucrurile pe care le ştiam au ajuns arheologie, de la televizorul cu tub la calculatoarele Felix. Iar cealaltă jumătate nu mi-a folosit niciodată, era pentru domenii în care n-am lucrat :) Până la urmă lucrurile care chiar mi-au folosit au fost legate tot de cultura generală (tehnică, să zicem) şi de capacitatea de învăţare şi de adaptare. Adică exact chestiile care în şcoală „se fură” , nu se învaţă.

  16. faina analiza si, as zice eu, cu solutii fezabile. corect accentul pus pe motivatia (idealurile etc.) invatarii si pe context, la care se adauga si faptul ca avem nevoie de curajul de a aborda literatura mare, cu adevarat interesanta, nu textulete obscure, care nu spun mare lucru, dar au trei ablative absolute si o gerundivala. daca umanioarele s-ar alia in loc sa se concureze, ce puternice ar deveni! si bine te-ai gindit sa nu dai nume, lectura a devenit palpitanta ca un roman politist :)

  17. Un articol absolut extraordinar. Comentariile, solutiile, observatiile autorului, excelente dupa mine, s-ar putea aplica nu doar latinei, ci invatamintului umanist in general. Chiar daca nu la fel de dramatic ca in cazul latinei, studiul literaturii e pe acelasi drum al contestarii, iar vinovata nu e doar incultura, internetul, etc, ci si felul ineficient si doar aparent nobil in care multi profesori de literatura isi vad obiectul muncii. Nimic nu e obligatoriu, nimic nu e sacru, nici o materie nu e si nu trebuie sa fie considerata intangibila, ci utilitatea ei are nevoie de demonstratie, in fiecare ora de curs. Felicitari autorului, a scris un articol de printat si de recitit. Poate n-ar strica o asociatie, o liga, un grup al profesorilor care gindesc asa, romani sau straini, traitori in Romania sau nu, astfel s-ar mai misca lucrurile, s-ar vedea ca se poate si altfel, ca latina (sau literatura) nu sint nici o forma elitista de pierdut timpul, nici un moft, nici un lux, ci o modalitate, intre altele, de a evolua, cu tangibile consecinte in plan individual.

  18. Subiectul ma preocupa de multi ani. In mod normal poate ca as fi aduagat si eu ceva despre partea cu olimpiadele, dar nu o fac. Textul dvs este atat de bun incat sunt obligat sa fiu modest :) Cred ca si pentru alti comentori ar fi fost mai prudent sa se abtina. Poate data viitoare, dupa ce mai citesc o data textul pe hartie. Felicitari autorului si platformei Contributors.

  19. daca ne-am pricepe la toate ca la comentarii, ar fi ceva de capul nostru. oricum, e bine pentru o cultura mica puzderia de destepti care-si dau cu parerea. te ia cu dureri de cap citind productele gandirii unor oameni probabil fara o ocupatie serioasa.

  20. Articolul ar fi sublim daca nu s-ar propti in arcanele literaturii europene si pedanterii de care nici hipsterii fotografi nu ar putea fi interesati. Va imaginati o clasa intreaga silabisind din Malleus Maleficarum?

    Avem o solutie salvatoare: „sa nu se prezinte ca o relicva”: Si apoi da-i cu Boethius, Abelard si compania. Fara Life of Brian sau The Exorcism of Emily Rose? :) Si ajung astfel sa ma intreb: oare o limba invatata doar din carti nu e o relicva?

    Cat despre „tirania gramaticii”, solutia exista de multa vreme: pe autor il cheama Jan Amos Komensky (Comenius) si este faimos. Exista astazi o pleiada de cursuri audio sau video inspirate de manualele lui (de exemplu Evan der Millner pentru incepatori pe You Tube). Si de ce nu si greaca? Assimil-ul Le grec ancien (dialect atic in pronuntie erasmica) este excelent!
    Adevarul este ca latina si greaca veche se invata ca orice alta limba si predarea lor nu are legatura cu cercetarea si alte ofuri din textul de mai sus (unde autorul are de altfel dreptate, doar ca nu sunt in chestie).

  21. Dragi doamne și dragi domni, vă mulțumesc pentru reacții, completări și laude. Sincer, știind cât de slab interes stârnește subiectul, nu mă așteptam ca articolul să aibă un asemenea impact și nici asemenea reacții. Am la rândul meu o plăcută surpriză, motiv pentru care (încă o dată) nu pot decât să vă mulțumesc.

  22. Domnul Agrigoroaiei,

    Sunt peste 3 milioane de romani care au plecat din tara din motive economice. Nu prea aveau ce sa manance si sa lucreze pe aici. In acelasi timp, sunt peste 1,000,000 de ha de teren agricol nelucrate. In satele unde nu sunt arendasi rar mai vezi pe cineva ca isi lucreaza pamantul, iar livezile sunt lasate la mila naturii.

    Romanii sunt in Italia in general badante, iar in spania capsunari sau constructori. Deci, nu le este tocmai bine.

    In mediul rural mai sunt in tara astazi peste 8 milioane de locuitori.

    In toate milioanele acestea de oameni statul roman a investit in ore de desen, muzica, latina, psihologie si alte discipline foarte utile.

    Avem mult pamant nelucrat si in acelasi timp foarte multi oameni care nu au ce lucra.

    Nu credeti ca ar fi fost foarte util ca statul roman sa ii invete macar pe copiii din mediul rural cum se face in mod stiintific o plantatie de meri/pruni/ciresi/nuci ? Sau cum se face in mod stiintific o ferma de capre/oi/vaci? Sau cum se face o cultura de ciuperci?

    Daca de la scoala un copil de clasa a V-a ar fi invatat cum sa isi planteze in gradina parintilor un mar/cires/nuc si cum sa il ingrijeasca in mod stiintific, pana ar ajunge in clasa a X-a copilul ar descoperi ca are deja un know-how solid, ca a realizat ceva, ca stie sa faca ceva ce este pretuit in societate si ca poate trai din munca lui in Romania.

    Eu nu spun sa nu se predea latina in Romania, dar cred ca unii oameni care traiesc in birouri sunt mai rupti de realitate, si deciziile pe care le-au luat ei in ultimii 50 de ani se vad in nivelul scazut de know-how al populatiei, dar si in migratia masiva. POPORULUI ROMAN II PLEACA RADACINILE IN STRAINATATE. Trebuie instruiti romanii intai in lucrurile foarte practice, ca sa poata trai si produce in tara lor. Daca bagam desen latina si muzica in populatia rurala, dar nu ii instruim in lucrurile practice, oamenii o sa continue sa ia calea pribegiei si sa lucreze pe acolo in functie de ce le-a ramas in minte din scoala romaneasca. Si de aceea sunt atatea badante.

    Poate ca si in studiul latinei si al muzicii ar trebui aplicata segmentarea care se aplica in business. Poate ca pentru unii oameni exista discipline mai utile decat acestea.

  23. Planul nu e deloc naiv, din contra, are o profunzime argumentata cum rar mi-a fost dat sa citesc in ultima vreme. Si nu ma gandisem la tezaurul de cunoastere simplificata ce zace in textele vechi din varii domenii.
    In schimb, eu am o fetita de sase ani, careia i-am explicat de mica, oricand am stiut, etimologia cuvintelor noi pentru ea. Si mi-am dat seama demult cat de utila ar fi invatarea latinei si elinei in scoala, dar nu la liceu sau in facultate, ci chiar din clasele primare. Exact cum spuneti dv., fara gramatica complicata sau plictisitoare, ci doar in scopul de a le clarifica originea si sensul cuvintelor din limbile moderne. In acest fel, asimilarea sensului neologismelor s-ar face logic, iar invatarea multor limbi straine ar fi mult usurata.
    Deci mie mi-ar trebui nu numai „le beurre et l’argent du beurre”, dar si „la femme du beurrier” :-)

    • Mama Alunita, iti admir dorinta de a ti ajuta copilul in cautarea sensurilor , dar a mentiona ca gramatica limbii latine e grea si dificila , mai ales plictisitoare deja e prea mult ! Nu stiu cand ati studiat latina, cu cine , dar vorbim de o limba a carei gramatica iti pune mintea la contributie, e un exercitiu matematic , dar cu litere! Da , poate e plictisitoare o prima ora de latina, dar devine palpitant cand incepi sa i inveti pe elevi sa traduca din romana in latina, sa descopere singuri un text latinesc , chiar daca foile din dictionar mai au putin si zboara , cand timpul se scurge , suna soneria si tu ca profesor ai senzatia ca abia ai intrat la ora si pleci dezamagit ca mai aveai multe de facut, cand elevii se intreaba de ce nu au mai multe ore pe saptamana , doar sunt profil uman si dau si teza, cand vine olimpiada si te bucuri de marea lor prezenta la o faza locala, judeteana , de vorbim de nationala subiectul se schimba! Sustin studierea ei in continuare, chiar si introducerea limbii eline , macar la profil uman!

  24. un articol minunat! infiintez un fanclub V. Agrigoroaei. Cand un tanar creste drept, iese din strambatate o lume intreaga (Noica). Articolul dvs mi-a reechilibrat ziua de azi, mi-a scos din strambatate universul marunt.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Agrigoroaei
Vladimir Agrigoroaei
Vladimir Agrigoroaei este medievist, absolvent de limbi clasice (2002), master în istoria artei (2004), master în civilizaţie medievală (2006) şi doctor în literatură franceză medievală (2011). Orientarea sa politică este confuză, dar pretinde că s-ar fi sublimat din liberalism direct în umanismul Renaşterii.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro