Elevilor şi studenţilor care, în ciuda încercărilor
din ultimele luni, îşi încep astăzi examenele de
absolvire.
Probabil, când lucrurile se vor mai aşeza, ne va fi dat să vedem că acest straniu virus a acţionat într-o măsură mai mare – şi cu rezultate mai grave în extensie (din fericire nu şi în intensie) – asupra sistemului nostru nervos decât asupra celui respirator. După ce, la un moment dat, se vehicula ideea suspendării – în acest an – a Evaluărilor Naţionale (de la finele clasei a VIII-a) şi a Bacalaureatului (de la finele Liceului), acum aflăm că un grup de năzbâtioşi din Parlament vrea ca tot soiul de “domenii conexe” (Drept, Filosofie, Teologie- de ce nu şi Poliţie?) să capete drept de practică în psihologie, dacă fac un masterat în domeniu. Parcă şi vedem cum se umplu toate “privatele” de masterate în Psihologie! N-am putea oare să profesăm în orice domeniu – inclusiv ca medici – pe baza unui masterat făcut unde vrem şi când vrem? Sau să încheiem orice etapă de studii fără nici un examen, cu o simplă adeverinţă, care să bată orice diplomă? Asta s-ar chema cu adevărat “lumea tuturor posibilităţilor” pentru că – doar pe bază de înscriere (şi, nu uitaţi, taxă!) – fiecare “şi-ar putea realiza visul” său cel mai ascuns. Astrologii şi parapsihologii ar deveni cu toţii psihologi acreditaţi, ba n-ar fi exclus ca şi mătuşile atotştiutoare (trecute prin “şcoala vieţii”) să se îndure de un master pentru a-şi putea oficia sfaturile “din perspectivă ştiinţifică”. “Mobilitatea socială” ar creşte spectaculos, universităţile (mai ales cele de la marginea “sistemului”) ar prospera ca-n anii lor de glorie (1990 – 2005), piaţa muncii ar dudui de “experţi”, s-ar deschide “cabinete” fără număr şi clientul “ar avea de unde să aleagă”. Şi nu doar clientul particular, ci – mai ales – firmele care au nevoie de tot soiul de testări pentru muncitori, Poliţia în căutare de profiler-i, şcolile (cu bullying-ul lor), puşcăriile, sistemul social – adică o mulţime de entităţi de stat şi private pentru care se întrevăd fonduri pe viitorul exerciţiu bugetar al Uniunii Europene. Dacă vin bani (prin diverse hocus – POCUs-uri “la nivel înalt”), nu-i mai bine să-i luăm – indiferent cum – decât să-i lăsăm să se piardă? Ce-o să facem cu ei? Pliante şi “studii de pre-fezbilitate”. Şi, evident, o groază de vile, călătorii în străinătate şi taxe de studii pentru copiii aflaţi deja pe acolo. Reţetă verificată!
M-a uimit şi lipsa de reacţie a Colegiului Psihologilor. Acceptând o asemenea escrocherie girată de Parlament, oamenii de meserie vor fi puşi – inevitabil – în faţa acceptării faptului că profesia lor nu e una ştiinţifică. Nu te poţi face inginer constructor, avocat, chirurg sau pilot de avion pe bază de masterat (la fără frecvenţă, ca majoritatea masteratelor de la noi), tocmai pentru meseriile respective necesită o competenţă clară şi, implicit, validată ca atare de o instanţă profesională (inclusiv prin examene serioase). Denumirile pompoase care presupun cunoştinţe vagi şi în care criteriul de bază e acela că eşti “o persoană comunicabilă” (!) sunt destul de generos înzestarte cu titluri domeniale (căci, adesea, nici nu e prea limpede care le e domeniul) şi – onest vorbind – cam la limita a ceea ce putem accepta ca fiind ştiinţific. Gargara impresionantă, cu titluri spectaculoase din “autori americani” a “speaker-ilor motivaţionali” e “ştiinţă” cam în acelaşi fel în care e şi “purificarea aurei” sau “vindecarea arborelui genealogic”. Pentru astfel de preocupări nu-ţi trebuie decât o încredere candidă în eficacitatea lor universală, eventual nişte “cursuri on-line” sau vreo conferinţă cu intrare plătită şi o diplomă lucioasă ce se dă tuturor participanţilor. Ar fi trist să trecem de la statura şi cărţile unui Nicolae Mărgineanu la asemenea giumbuşlucuri retorice. De aceea mă aşteptam să văd o reacţie fermă a Colegiului Psihologilor care să spună răspicat că limitele unei ştiinţe nu pot fi modificate prin vot în Parlament, iar dreptul de practică îl doar comunitatea profesională, nu Camera Deputaţilor. Faptul de a produce inflaţie de personal într-un domeniu – oricare ar fi el – înseamnă a-l destabiliza pe termen scurt şi a-l discredita pe termen lung.
În ce priveşte examenele, singura poziţie clară a fost a ceea a d-rei Antonia Pup – preşedinta Consiliului Naţional al Elevilor. Dânsa a remarcat, cu justeţe, faptul că suspendarea Bacalaureatului ar proiecta un discredit nemeritat asupra tuturor elevilor acestei promoţii, nivelând în mod artificial diferenţele de performanţă – şi de muncă – dintre ei. Şi – a mai adăugat d-ra Pup – “statul are datoria de a-l organiza (acest examen – n. m.) în cele mai bune condiţii”. Statul a tăcut, căci, la vârful pandemiei, lucrurile erau neclare. Şi mai neclară era d-na Ministru, care, atunci când apărea la televizor, părea foarte emoţionată, dar era greu de înţeles ce voia să spună. Cu privire la orice, dânsa vorbeşte fără oprire vrute şi nevrute şi se uită în gol, aşteptând ca cineva din studiou (sau de altundeva) să-i şoptească răspunsul pe care ar trebui să-l dea celor cărora li se adresează. A-i cere d-nei Anisie să aibă o opinie clară asupra a ceva cred că e, pur şi simplu, un act de inumanitate. Din păcate asta e şi de la Minister nu vom primi – în acest mandat – nimic mai mult decât aceste valuri de vorbărie afectată.
Dar ceea ce m-a nedumerit cel mai tare a fost slaba reacţie socială atunci când zvonurile cu privire la aceste iniţiative au început să circule. Căci, atunci când sunt puse la îndoilă examenele, problema e a întregii societăţi. Funcţia verificărilor de la finele ciclurilor de studii nu e aceea de-a împinge la limită sadismul profesorilor, nici aceea de a “reproduce elitele” şi cu atât mai puţin aceea de a face un circ anual cu ocazia examenelor naţionale. Rostul examenelor e acela de a-i selecta, printr-o verificare riguroasă, pe cei mai buni din fiecare domeniu. Ei s-ar cuveni să constituie o “bancă naţională a competenţelor” la care fiecare decident să apeleze atunci când are nevoie de expertiza tehnică a unui profesionist. Iar cei mai buni dintre ei, la capătul unei formări de durată şi a unei cariere străbătute cu tenacitate, nivel după nivel, s-ar cuveni să devină furnizorii noştri de politici publice. La asta sunt bune examenele: ele creează încrederea socială că cel prmovat şi confirmat este cel mai bun şi că, în fiecare domeniu, cei mai buni lucrează în interesul tuturor. Iar decidentului, omul de calitate îi dă încrederea faptului că va alege cea mai potrivită variantă de politică publică pentru cei în numele cărora decide. Într-un anume sens, oamenii verificaţi alcătuiesc termenul mediu dintre puterea politică (pe care o moderează în ambiţiile şi pretenţiile ei) şi cetăţeni (ale căror dorinţe le asumă încercând să le realizeze cât mai adecvat). Fără a cădea în tentaţia “tehnocraţiei” şi a “dictaturii experţilor”, oamenii trecuţi prin marile şcoli şi adevăratele examene sunt în măsură a forma acea memorie şi tradiţie instituţională pe care o numim generic “elită”.
Ce se întâmplă atunci când – din varii motive (absenţa şcolilor, trucarea rezultatelor, falsul egalitarism care vrea ca nu condiţiile, ci finalităţile să fie identice etc.) – lucrurile sunt diferite? Decidenţii, oricine ar fi ei, nu pot controla totul şi – pentru a-şi exersa puterea – au o permanentă nevoie de-a se baza pe alţii. Numai că, neexistând un rezervor de competenţe din care să-şi selecteze personalul, vor fi tentaţi să recurgă la singurul mediu în care încrederea e validată: familia. “Nu te poţi încrede decât în ai tăi”, în fraţi, surori, fini, rude, neamuri sau în cei care – prestând un jurământ de vasalitate (şi plătindu-şi cu regularitate tributul) – intră în fami(g)lia din ce în ce mai mare. E, evident, paradisul nepotismului; principala calitate a celui selectat e aceea că-i “de-al nostru” şi – devreme ce-i “de-al nostru” – se pricepe la toate. Pentru că, într-o asemenea lume, nu există o demarcaţie clară între ceea ce e public şi ceea ce e privat. Toate sunt “ale noastre” şi cei ce conduc au asupra celor pe care îi/le conduc o viziune patrimonială: sunt nişte “tătuci” care au în grijă o ogradă proprie, cu acareturile şi servitorii lor, iar aceştia din urmă trebuie să asculte şi să facă. Într-un asemenea regim patrimonial, furtul la vârf e un non-sens, câci totul aparţine şefului şi oamenilor lui. Finalmente, viziunea civică e înlocuită de autoritatea paternă. Clanul trebuie să aibă un şef care, în timp, se încarcă cu atribute totemice, iar decizia lui – oricât de arbitară – e executată fără crâcnire de “copiii” recunoscători. Evident, până când aceştia devin masculi competititivi, şi ajunşi nerecunoscători, îşi detronează (şi devoră) părintele şi stăpânul. (Iar mai apoi, cuprinşi de spaimă şi ruşine – ca în povestea lui René Girard – îl transformă în divinitatea tutelară a tribului. Sau a naţiei.) Sună cunoscut? Chiar aşa e!
Şi, din păcate, această realitate e legată şi de starea precară a învăţântului în lumea noastră. Până la reformele lui Spiru Haret aveam peste 85 % din populaţie analfabetă la propriu. În interbelicul mult idealizat rămâneau 54 % de neştiutori de carte (iar studenţii reprezentau abia 6 % din populaţie). Comunismul a “lichidat analfabetismul” şcolarizand extrem de precar o bună parte a populaţiei şi a promovat contingente masive pe seama “Liceelor Industriale” a căror calitate era similară celei a întregii industrii. Iar după ’90, în libertate, am descoperit că în loc de-a consolida sau – după caz – de-a schimba ceva, mizând pe reuşita viitorului, e mult mai convenabil să ne împărţim diplome între noi, să batem recordul modial de “doctori” la hectar şi să creăm “Academii” fantomă. Morala e simplă, nici titlurile, nici academiile nu ne oferă resursa umană necesară accelerării de care lumea noastră are atâta nevoie. Aşa că tot la/în famile ne întoarcem. Iar teama de o şcoală bună, capabilă să creeze persoane cu competenţe reale, care să acceadă în funcţii de responsabilitate prin concursuri oneste (fără “pile, cunoştinţe ş relaţii”) poate că e şi teama de sfârşitul “familiei tradiţionale”, cea care te formează mai mult decât şcoala şi, mai ales, “te face om”.
Sigur, o să mi se poată spună că – dincolo de toate acestea – e o modalitate mai eficientă şi mai banală de a deturna sensul examenelor. Într-un desen – publicat nu demult în revista Dilema – genialul caricaturist Ion Barbu a ilustrat-o pregnant sub semnul “celor trei I”: un profesor Incompetent vâră cu de-a sila lucruri Ininteligibile în mintea unui copil care, astfel, va fi deformat şi va ajunge un Ignorant. Din păcate, de prea multe ori, chiar aşa stau lucrurile: ruina infrastructurii şcolare, inadaptarea la tehnologiile folosite de tinerele generaţii, structura anapoda a curriculum-ului, manualele absente sau prost întocmite, lecţiile plate şi făcute fără interes, ura mocnită a celor care-şi revarsă frustrările asupra celor mai slabi decât ei, discrepanţa dintre sat şi oraş, formalizarea abstractă a conţinuturilor, nevoia meditaţiilor, “reformele” fără noimă, examenele falsificate şi cumpărate, diplomele fără acoperire şi fără valoare truchează deopotrivă piaţa muncii şi criteriile realizării sociale.
Caricatura din Dilema, semnată de Ion Barbu.
O ştim cu toţii, de decenii, dar părem a fi cuprinşi de o stranie paralizie în faţa acestor lucruri. Gândiţi-vă la un examen tip: un elev trebuie să înveţe pe de rost o grămadă de absurdităţi (pe care, cel mai adesea, nu le înţelege şi al căror rost îi rămâne opac). De ce trebuie să le înveţe pe de rost? Pentru că, în ciuda a ceea ce spune, noi nu trăim într-o cultură a memorării, ci într-una a recitării. Nu a ţine minte (lucrurile importante, la care se raportează fiecare generaţie) contează, ci în a recita lecţia învăţată – cu acel vibrato pasional al comentariului de şcoală generală – atunci când vine şeful în inspecţie. Tătucului trebuie să i se servească întotdeauna meniul lui preferat, pentru că el vrea să se vadă reconfirmat peste tot şi în toţi. De aceea în faţa lui – fie că e o persoană, fie că e ceva difuz ce-i sperie pe şefii noştri direcţi – stăm cu toţii încremeniţi (de frică) şi rostim, la unison, cu vocea întretăiată, aceeaşi poezie. Ea e “mitul nostru naţional”. Ea şi frica. Din frica de-a nu greşi, din frica de-a nu face suficient de şablonard, din frica de-a nu supăra tătucul (părinte sau profesor) se copiază în majoritatea cazurilor. Pentru că idealul şcolii noastre e şablonul, reluarea monotonă a marelui arhetip. Şi tot din frică (de a nu fi “obiectivi”, de-a spune ceva în afara tiparului) profesorii noştri predau stereotip şi notează livid, urmărind doar conformismul lucrărilor la barem. Şcoala noastră e de aşa manieră alcătuită încât să fie penalizate şi, pe cât posibil, evacuate din activitatea profesorilor două lucruri: munca şi responsabilitatea. Tot ce-i trebuie unui “dascăl bun” e să turuie mantra naţionalistă, sacrificială şi religioasă. Uităm mereu acest lucru, primul învăţător din lumea noastră a fost ţârcovnicul, în speţă cântăreţul bisericesc. Şi încă azi şcoala românească stă în umbra lui (şi a nemuritorului Seminar de la Socola al lui Creangă). Cel ce fonfăie, absent, a suta-mia oară aceleaşi buchii ce nu-i (mai) spun nimic are – totuşi – un avantaj enorm: prin ochii întredeschişi îi poate supraveghea pe toţi cei puşi să recite odată cu el. Iar în spatele privirii e pedeapsa.
În bună măsură aceasta e şcoala noastră: ea nu valorizează talentul fiecaruia, ci conformismul tuturor. Ceea ce li se cere, deopotrivă elevilor şi profesorilor, nu e să fie ei înşişi şi să crească, ci să se supună cu smerenie, “căci toată stăpânirea lumească, de Sus e”. E interesant şi faptul că oriunde ne uităm în lume şi vedem un protest, acesta ne revoltă. E anarhie, e comunism! Cum se poate ca oamenii să iasă din rând şi să strige că nu vor, nu acceptă şi că le trebuie altceva? Cum se poate să spună altceva decât “poezia” oficială? Se întâmplă ca nici nouă să nu ne placă această poezie, dar soluţia nu e să te opreşti, şi cu atât mai puţin să strigi, ci – dimpotrivă – să o reciţi mai însufleţit, cu lacrimi în ochi. Până când fonfăitul cu ochii mijiţi te pierde în turmă şi nu (mai) e atent la tine. Atunci e ocazia – unică a – vieţii tale: atunci poţi scăpa, atunci poţi fugi. Pentru mulţi (foarte mulţi) dintre noi realizarea nu constă în a face ceva aici, ci în a pleca de de aici. Asta e lecţia şcolii şi a examenelor proaste.
Dacă înţelegem asta, vom înţelege şi rostul adevăratelor examene.
Nu e bine. Examenele şi notele sunt o constrângere care afectează drepturile şi libertăţile copiilor. În curând, Avocatul Poporului va face plângere la CCR că elevii sunt terorizaţi şi ca urmare examenele şi notele vor dispărea…..
E o încercare de glumă, sper să nu-mi taie postarea….
Problema – in sine – ce poate determina o crestere a numarului Psihologilor cu diploma ,nu este chiar asa de grava atita timp cit acesti Psihologi nu au si calitatea de medic cu toate responsabilitatile existente in lege . Psihologii nu pot da retete , nu pot da concedii medicale , nu pot decit sa isi exprime o parere despre un caz oarecare si pot doar aplica niste proceduri ,mai degraba verbale asupra subiectilor .Pina la urma ,piata libera alege valoarea in aceste cazuri si asa cum exista , peste tot in lume , in orisice domeniu , vor exista si buni si mai putin buni , cetateanul fiind cel care alege . Referitor la invatamint , evidenta ne arata ca digitalizarea va produce modificari majore si doar cei care vor fi – la zi – ca zic asa , vor ramine in sistem .
@ Principiul
În articol este vorba de CALITATE.
Scrieți că “Piața va alege valoarea» . Ciudat mod se a gândi.
– Când mergeți la piață alegeți între produse proaste sau căutați să alegeți între produsele bune ?
– De câte ori ați fi dispus să alegeți un doctor până când să nimeriți unul bun, care să vă dea cel mai bun tratament (nu uitați că nici boala nu stă pe loc)?
– Ați da bani pentru a medita copilul la matematică, unde să învețe că « aria cercului este raza la pătrat », sau că « numărul 12 poate fi mai mare decât numărul 16, în alte sisteme de numerație, de exemplu în sistemul de numerație cu baza 5 » ?
Umplem piața de produse proaste, ori de produse de calitate ? Folosește societății să fac ciocane care se rup la primul cui ?
„Parcă şi vedem cum se umplu toate “privatele” de masterate în Psihologie! ”
Cu siguranță referirea se face la MIT, că asta-i așa, o „privată” mai cunoscută!
Dacă vreun cadru didactic, oricare, de oriunde, își bate joc de instituțiile de învățământ, apoi, să nu fie surprins dacă-și vor bate joc și alții, inclusiv de el și de celelate cadre didactice. Astfel se face un rău imens nu doar instituțiilor, ci învățământului în general și implicit beneficiarilor sistemului educațional. Adică, elevi, părinți, noi, toți membrii societății.
Dar, dacă cineva are de reproșat ceva ARACIP, ARACIS, CNATDCU, sau Ministerului Educației, apoi, ar face foarte bine ca într-acolo să-și îndrepte criticile. Cât se poate de concret și punctual.
Privatele noastre sunt altfel decât privatele lor :) România nu are o clasă medie suficientă ca să poată finanţa „private” adevărate. E valabil chiar şi pentru grădiniţe, am avut personal această experienţă. În afară de faptul că eventual ar putea fi mâncarea un pic mai bună, experienţa la o grădiniţă de stat „de cartier” a fost net superioară. Pur şi simplu taxa ar fi prea mare ca să aduni suficienţi studenţi buni; în plus, dacă tot ar fi să plăteşti banii ăia, de ce i-ai da la o universitate înfiinţată ieri când probabil tot pe acolo costă şi la o universitate medie din Europa, care are tradiţie şi nume? Imaginaţi-vă că Dacia ar vrea să concureze cu BMW: nu mi se pare imposibil să facă o maşină apropiată, tehnic vorbind, numai că ar costa tot cam pe acolo. Şi atunci ce motiv ar avea Guţă să o ia pe cea de la Piteşti? E o chestiune de avantaj competitiv: unii au faima şi calitatea, alţii preţul. Trebuie timp şi rezultate ca să depăşeşti această… discriminare, că tot e la modă. Fetiţa unui prieten de-al meu, micuţă, spunea la un moment dat: „când mă fac mare o să fac o firmă de succes…” . Din păcate, chiar dacă înfiinţezi o universitate cu numele „Universitatea de Prestigiu” ea nu va avea automat prestigiu, trebuie să treacă ani, măcar zeci dacă nu sute… :)
Formarea copilului, baz, se face in scolile primare, acolo e important sa se faca bine, sa se tina cont de slabiciunile, dar si de talentele fiecarui copil in parte. Ca e privat sau nu, e o diferenta enorma intre scoli.
La facultate sunt cu totul alte premize, mai ales in ziua de azi a internetului si a posibilitatii de a te infrupta din toata stiinta mondiala.
Sunt de acord cu asta. Şcoala generală trebuie să formeze o cultură generală ( există oameni pentru care lecturile se termină acolo, deci trebuie să fie cumva universală) şi să descopere eventual talentele şi pasiunile din fiecare elev, pentru a-i putea îndruma mai departe. Cam aşa funcţiona şi acum 100 de ani, şi uneori se mai întâmplă şi acum. De asta e şi important să îi expunem la cât mai multe lucruri „inutile” pentru că deşi suntem în era tehnologiei nu e exclus ca unii din elevi să ajungă arheologi, preoţi sau, doamne-fereşte, poeţi. În sensul ăsta spuneam că examenele au rolul lor, indiferent dacă lucrurile pe care le înveţi vor folosi sau nu. E, dacă vreţi, un fel de „cod social”. Am mai zis, cred că în alte comentarii, e uneori un „joc cu mărgelele de sticlă”, dar ierarhia pe care o produce tot validă e, pentru că îl joacă toţi. Un creier ordonat, bun pentru inginerie, o să poată învăţa şi structurile gramaticale, doar pentru examen. ( între noi fie vorba, nu se ştie niciodată la ce ar putea ajuta, am constatat la oameni care se ocupă de sinteză vocală că au probleme cu distincţia între sunete şi litere, trăim vremuri în care pluridisciplinaritatea e importantă, aşa că nu se ştie niciodată la ce folosesc lucrurile de care înveţi…)
@Mihai Badici _ „…ce motiv ar avea Guţă să o ia pe cea de la Piteşti?”
Cum nu-l cunosc pe amicul dumneavoastră Guță, sper ca dânsul să fie de acord – în virtutea cunoștințelor în domeniul economic pe care spuneți că le are – că forma de proprietate asupra capitalului uzinelor producătoare nu are nicio importanță. De altfel, în cele mai multe cazuri, capitalul este privat.
Am zis despre MIT, că-i „privată”, folosind exprimarea autorului, dar spre exemplu University of Oxford este publică. Ce contează?! Despre ce mașină a d-lui Guță vorbim?!
„Dar, dacă cineva are de reproșat ceva ARACIP, ARACIS, CNATDCU, sau Ministerului Educației, apoi, ar face foarte bine ca într-acolo să-și îndrepte criticile. Cât se poate de concret și punctual.” Am crezut că este suficient de explicit.
…O competiție?! Sau autorul dorește să transmită mesajul „toate universitățile sunt proaste, doar cea pe care am absolvit-o eu și prietenii mei este bună”? Ce înseamnă „bună”, că cele clasate după locul 1000 în lume trebuie desființate? Că cele de stat trebuie desființate? Că cele care au capital privat trebuie desființate? Că doare cele din România trebuie desființate?
Permiteți-mi să vă reamintesc, dl Guță, alege un autoturism după câți bani are pentru plata prețului inițial, întreținere și taxe. Mai scump sau mai ieftin, dar care îndeplinește OBLIGATORIU normele de siguranță pentru circula pe drumurile publice. Adică, în cazul în care are mai puțini bani, NU își cumpără o mașină care nu îndeplinește criteriile legale de circulație. Pentru că așa ceva NU există.
Dacă există, apoi NU forma de proprietate asupra capitalului uzinei care a produs-o este vinovată, ci INSTITUȚIA care a autorizat-o fără să îndeplinească acele criterii.
Prin urmare, nu am nici un drept, este de-a dreptul o josnicie, să jignesc producătorul de autovehicule (indiferent de forma de proprietate asupra capitalului) în cazul în care am întâlnit unul care nu corespunde normelor de siguranță! Firesc, MORAL, este să-mi îndrept critica asupra celor care au autorizat punerea lui în circulație.
România are cel mai mic număr de absolvenți de învățământ superior din Uniunea Europeană, iar noi ne batem joc de universitățile acreditate și autorizate (altfel de universități NU există în România) pentru că nu se ridică la nivelul Oxford și MIT, în loc să facem eforturi pentru a le îmbunătăți performanțele!
Dar, acesta este un alt subiect…
Trebuie să luaţi lucrurile în context, asta vreau să spun. Să nu comparăm MIT cu ce se vinde la noi ca universitate privată. La noi nici nu prea există inginerie la institutiile astea, sunt şi ei conştienţi că nu are rost să îi pui pe absolvenţii lor să construiască poduri… Evident că vina e acolo unde ziceţi dvs, dar dacă priviţi lucrurile în context social, şi nu instituţional, o să vedeţi că de fapt instituţiile astea răspund unei nevoi sociale: să asigure diplome universitare angajaţilor de la stat. Nici mai mult nici mai puţin. (Din ce în ce mai multe universităţi de stat răspund aceleiaşi comenzi sociale dealtfel, nu contează forma de proprietate, aici suntem de acord). Problema e că atunci când există „comanda socială” legea e neputincioasă. Au eliminat legile drastice din comunism bişniţa sau furtul din „avutul obştesc”? Nu: era penurie şi oamenii trebuia să trăiască. Angajaţii de la stat au nevoie de siguranţă pe posturi, deci de diplome, n-o să rezolvăm asta cu ARACIS, e o comandă socială… :) P.S.: conduc o Dacia, merge foarte bine, doar că nu mă întrec cu BMW-urile :) Ceea ce vreau să spun e că am avut unele iluzii în anii ’90 referitoare la învăţământul privat, le am în continuare, pentru următoarele decenii însă, dar nu are nici o legătură cu calea pe care a pornit el în România. Dacă ai nevoie de ARACIS ca să primeşti un serviciu pentru care plăteşti mai bun decât cel gratuit ( luaţi gratuitatea „cum grano salis” pentru că şi acolo sunt nişte bani, din nişte taxe, de fapt mai mulţi decât la privat) înseamnă că e ceva profund greşit în acel sistem…
Examenele – de fapt Evaluarea Nationala si Bacalaureatul, spre a ne concentra discutia – nu au niciun fel de rol in Romania.
Evaluarea „muncii” elevilor constand in memorarea tembela a unor notiuni tampe, atunci cand nu sunt invechite sau gresite nu are nicio relevanta pentru competenta.
===
Nu numai ca ne tampim tanara generatie, dar o mai si imbolnavim: practic elevii nu mai fac sport in Romania.
Nu numai ca ne tampim tanara generatie, dar o mai si transformam intr-o adunatura de fiinte asociale, agresive. Ce se mai face in echipa in socala?
Am facut praf si pulbere orice pregatire in activitati manuale, nu mai exista experimente sau laboratoare. Tintuim elevii in fata unor ecrane unde „programe educative” sau „sofrware” ii „testeaza” sau „le explica”. Adica am reusit sa ne mintim si in legatura cu ceea ce ar insemna educatie in mediul online – o identificam cu telescoala!
===
Dupa toata aceasta agresiune in masa impotriva a milioane de elevi, mintea noastra naste puiul examenului salvator: ce daca i-am tampit, hai sa ii evaluam!
Solutia este clara pentru oricine: stabilirea in alta tara inainte de a avea copii, sau oricum inainte de varsta scolara a acestora.
Noi discutam degeaba.
Vor ramane in Romania doar cei incompetenti. Dar acesti incompetenti vor „avea grija” de parintii lor, adica ii vor ucide lent in spitale si azile. Totul se plateste.
Si totusi multi tineri reusesc dupa ce si-au facut o parte din studii in Romania.
Un exemplu, pe lista ultimelor premii EMS ( European Mathematical Society ) doua nume romanesti:
https://euro-math-soc.eu/news/20/05/8/prize-winners-announced
In afara de acesti doi tineri, sunt pline universitatile straine de alti romani scoliti in tara si care si-au continuat studiile in strainatate, obtinand posturi universitare. De asemenea este usor de gasit nume romanesti care au reusit o cariera foarte frumoasa in strainatate – in alte domenii decat cel universitar- dupa studii facute in Romania.
Si sunt oameni valorosi si in tara: problema este ca sunt dati la o parte de cei cu pile si relatii, nu ca societatea romaneasca ar fi lipsita de valori.
Bineinteles ca sunt multe de facut si de schimbat in invatamantul romanesc, dar de aici pana a spune ca este zero barat, calea este lunga.
@alexa, Da, e prima data cind sunt de acord cu tine. Sunt, si au fost, multi profesori devotati si cu chemare/vocatie, cum zic nemtii Beruf und Berufung. Eu am avut fericirea si norocul sa am la fac de aviatie o multime de profesori de exceptie.
Dar aici e treaba, de exceptie, sunt multe cazuri in care unii tineri reusesc nu datorita sistemului de invatamint, ci in ciuda acestuia!
Aşa cum spuneaţi chiar dvs mai demult, cunoştinţele în sine nu prea mai rămân valide pe timp îndelungat. Deci oricât de bine ai adapta programa, la momentul absolvirii vei fi „rămas în urmă”. Tocmai de asta nu prea contează ce se predă în şcoală, ci capacitatea elevului de a se orienta printre ele. Cine poate face faţă meşteşugului de tâmpenie al gramaticii şcolare ( şi asta e totuşi cea mai coerentă, se poate şi mai rău) va face faţă cu siguranţă oricărei provocări a lumii moderne :)
@ Mihai Bădici
Contează ce se predă în școală și mai ales contează CUM se predă.
Spuneți că « gramatica este meșteșug de tâmpenie ». Sunt dezamăgită. Tocmai gramatica?
* Despre un text putem avea păreri diferite, opuse chiar, aprecierea unui text este subiectivă,
* Dar gramatica este LOGICA, are definiții. În analiza unei propoziții oricine și oricând trebuie să indice același subiect, același predicat, etc. Analizele gramaticale dezvoltă logica.
Numai că cineva care a reținut că subiectul este cuvântul de la începutul propoziției ar putea analiza astfel propoziția : “Venea o moară pe Siret”.
Despre cine este vorba în propoziție ? Despre Venea. « Venea » este subiectul propoziției.
Ce se spune despre Venea ? Că omoară. Predicatul în propoziție este « omoară ».
Pe cine omoară Venea ? Pe Siret. « Pe Siret » este complement.
Meșteșug de tâmpenie erau (nu știu dacă se mai obișnuiește) comentariile pe care profesorii de limba română le dădeau elevilor să le învețe pe de rost, pentru examene. Și nu i-a oprit nimeni, ani de zile.
Încercați să faceți pace cu gramatica, o acuzați de o vină pe care nu o are.
Stimată doamnă, într-o fantezie pe care majoritatea prietenilor mei n-au prea înţeles-o, am absolvit „litere” la UB, în ’96 ( după Politehnică, în ’91) , nu mai am nevoie să mă reconciliez cu gramatica, l-am prins chiar şi pe Ion Coteanu la bătrâneţe… Am folosit termenul de „gramatică şcolară” cu un scop: eu nu sunt împotriva predării gramaticii clasice în şcoală, chiar mi se pare singura posibilă ( că nu poţi să predai Saussure sau alte experimentalisme din astea la clasa a cincea) . Problema e gradul de detaliu la care se merge şi felul în care e ea fetişizată. Nu, scrierea corectă nu se învaţă făcând mii de analize morfologice şi sintactice, scrierea corectă se învaţă discutând cazurile „dificile” cu atenţie şi insistând asupra lor. În gramatica din şcoală, aşa cum am învăţat eu ( şi văd că se perpetuează şi acum, că am copii de vârstă şcolară) lucrurile sunt bătute în cuie şi nu există dileme, nici măcar la complementul circumstanţial de pildă. Tocmai pentru că am trecut prin „fabrica de popi” ştiu că „profesorii de română” se refugiază în gramatică pentru că literatura li se pare prea „alunecoasă”, gramatica pare clară şi logică. Or, după părerea mea copiii au nevoie de literatură pentru a învăţa să îşi înţeleagă sentimentele şi impulsurile, şi de ceva mai puţină gramatică ( nu mă refer, evident, la ortografie) pentru că e destulă matematică în şcoală ( excesiv de multă chiar) pentru a le forma gândirea logică.
Bugetarea timpului conteaza.
Timpul excesiv alocat gramaticii inseamna timp mai putin alocat altor domenii si abilitati.
===
Contextualizare si operationalizare.
Gramatica nu este o stiinta aplicata izolat :-). Ea se subordoneaza scopului si contextului.
Scopul este acela de a vorbi corect si de a scrie corect. Ce excede acestui scop inseamna specializare in gramatica.
Contextul este comunicarea. Iar comunicarea are loc in functie de subiectul si scopul sau. Ambele in afara gramaticii.
In concluzie, predarea gramaticii si insusirea acesteia ar trebui sa:
– ocupe atat timp cat este necesar insusirii corecte a limbii romane, si nu mai mult
– fie pusa in legatura cu utilizarea sa specifica – fie pentru intregirea perceptiei identitatii nationale (cuplata cu studiul literaturii), fie in comunicarea utilizata in stiinte sau in viata de zi cu zi.
===
De prisos sa spun ca studiul gramaticii in ciclul primar si gimnazial a ajuns nejustificat sa fie identificata cu obiectul de studiu al filologilor in facultate. Evident, aceasta confuzie a atras si multiple consecinte nedorite:
– un examen care cuprinde evaluarea graduala (in loc de unul care sa fie limitat la trece-nu trece)
– aparitia sau mentinerea liceelor cu acest specific, desi vremea necesarului de profeosri de romana pentru alfabetizarea a apus de mult
– acordarea unei valori nemeritate stapanirii gramaticii la un nivel mult prea ridicat pentru utilzarea in mediul non-filologic
===
Gramatica ar trebui redusa la maxim 10% din ceea ce este acum in scoli. Acest lucru insa ar atrage trimiterea in somaj a unui numar semnificativ de profesori de limba romana, ce si-ar gasi greu de lucru in alte domenii.
Pentru a trece peste acest obstacol uman si justificat, cea mai potrivita masura ar fi:
– initierea unui cadru extrascolar capabil sa absoarba aceasta expertiza, in principal prin crearea de cerere prin programa si diversificarea scolilor (oferta s-ar situa in mediul privat extrascolar)
– re-calificarea acestora ca profesori de limba engleza, atat pentru elevi cat si pentru colegii lor profesori (s-ar mai reduce din incompetenta generata de nestapanirea limbii engleze)
Programa nu inseamna (doar) continut.
Structura unei programe moderne este cu totul si cu totul diferita de listele bolnave pe care noi le numim „programe” in Romania.
Intregul proces educativ este astazi cu mult mai complex decat ceea ce in Romania se reduce la „scoala”, „teme”, „exercitii”.
===
De ceva vreme o parte din ce in ce mai mare a educatiei are loc in afara salii de clasa.
devenit atat de eficienta incat inevitabil iti pui intrebarea de ce mai petrecem asa mult timp in sala de clasa. Am discutat in alta parte acest aspect.
Chill, man! Ai scris unul dintre cele mai depresive commenturi ever. Si eu chiar ti le citesc, poate fiindca chiar daca sunt convins ca gresesti punctual, intr-o perspectiva mai larga cred ca ai dreptate, adica iti inteleg pointul general. Nu te supara ca am scris in romengleza si nici de ce am zis.
Sanatatea din Romania omoara de una singura cam 1/3 din numarul celor omorati de boli.
Te intrebi daca romanii nu ar fi mai sanatosi fara sistem de sanatate.
===
Exista nenumarate programe pentru tineri – care pleaca din tara. Dar niciunul pentru batrani – care raman.
Vorbim despre educatie, dar in loc de reforma ne intoarcem la perioada lui Stalin. Pe masura ce discutam mai mult, mai repede mergem inapoi.
===
Comentariul meu este optimist in sensul in care presupune ca batranii ajung pana la spitale, ca sa moara acolo. Adica nu sunt intoxicati cu medicamente de farmacisti inainte, sau nu sunt plimbati intre spitale cu ambulanta.
Toate acestea se petrec din cauza oamenilor, nu a robotilor. Iar acesti oameni sunt ce sunt pentru ca sunt educati sa fie asa.
Partea optimista este ca oricum traim prea mult.
@ Dedalus
Elevii se împart în două categorii : cei care muncesc și cei care nu muncesc.
Elevii care muncesc sunt, la rândul lor, de două feluri :
– cei care învață pe de rost (tocilarii) și reproduc fără să înțeleagă nimic din ce spun și
– cei care, obișnuiți să gândească (cunosc astfel de oameni), NU POT pur și simplu să învețe pe de rost. Pentru că ei își pun întrebări (cea mai des folosită este întrebarea “De ce» ?) și reușesc, răspunzând la ele, să învețe logic. Ei pot să aplice cunoștințele în situații diverse. Ei vor fi cei competenți în meseria pe care și-o vor alege.
Rolul examenelor este să separe categoriile de elevi, să aleagă viitorii buni specialiști.
Absența examenelor îi pune pe toți la același nivel : leneși și muncitori, cei care memorează și cei care învață logic
Sunteți produs al școlii românești ? Din ce categorie de elevi credeți că ați făcut parte ?
Elevii nu muncesc, ci invata. Toti, fara exceptie.
Invatarea este distorisionata doar din vina:
a) cadrelor didactice lipsite de vocatie
b) sistemului educativ invechit
c) parintilor obtuzi
d) economiei prea simplificate pentru a accepta multitudinea de talente
e) politicienilor si analistilor din domeniul educatiei incapabili sa propuna solutii pragmatice
In nici un caz nu este vina elevilor. Niciodata, in nicio imprejurare si in nicio proportie.
===
Sunt multe teorii ale invatarii, fiecare cu plusuri si minusuri, dar logica e rar in discutie si e oricum dificil de operationalizat. Mi-ar fi dificil sa pun logica in antiteza cu memoria, fara a ajunge rapid la un demers steril.
===
Examenele nu separa in „buni” si „rai”. Ele reprezinta doar o modalitate de invatare. Examenele pot doar decela prezenta unor pre-conditii ale eficientei distribuite intr-un domeniu dat.
Functia examenelor de selectare a viitorilor buni specialisti in acest mileniu este aplicabila doar catorva categorii, cum ar fi medicii. Examenele, in forma actuala, vor disparea curand, ca rezultat a estomparii diferentei dintre munca, servicii si antreprenoriat.
Pe scurt, examenele sunt hatzurile cailor in lumea automobilelor. Educatia va cunoaste rapid extinderea noii sale forme de guvernanta – probabil cam in 10-12 ani (timpul in care generatia Z va ajunge la maturitatea de conducere a societatii).
De fapt, in prezent examenele sunt doar o justificare pentru joburile unei categorii profesionale (inca) numeroase care voteaza.
===
Daca ne referim strict la Romania, Evaluarea Nationala si Bac-ul sunt inutile si chiar daunatoare, deoarece nu exist nicio deosebire intre lipsa cunostintelor si insusirea perfecta a cunostintelor inutile.
aceasta e şcoala noastră: ea nu valorizează talentul fiecaruia, ci conformismul tuturor.
Din pacate nu numai in Ro e acest gen de scoala. Si p-aici e cam la fel. De abia mai tirziu, prin facultati, se ajunge la un invatamint, cit de cit, individualizat.
Marele necaz e ca conformismul e reteta sigura de succes (relativ) comod, si-n viata.
Foarte bun si edificator eseu pentru tot ceea ce mai este azi educatia si invatamantul de toate gradele. Parintii mei au vazut ca am calitati de supradotat. Prin urmare mi au citit povesti in proza si versuri, sustinut talentul la desen si povestit. Gradinita de la 4 ani nu am servit deloc, dar m-au dus la teatru si filme, spectacole de muzica clasica pentru copii. Am vazut de la ecranizarile unor basme, la documentare despre natura salbatica pe glob, pana la filme istorice si cu cowboy si filmul mut. A fost o perioada in care am acumulat idei si experiente peste nivelul si judecata generatiei mele. Am stiut sa citesc texte simple si sa socotesc cu pana la 100 de la 5-6 ani. La clasa intai si a doua nu am putut sa le comasez, nu exista asa ceva. Scoala din vremea comunismului si de acum nu produce decat o uniformizare a gandirii, a atitudinilor, lipsa de logica profunda si a simtului estetic, a lipsei de empatie.
Ati transformat o discutie despre urgenta sanitara pe care o parcurgem intr-o discutie despre meritocratie. Cei care au cerut insistent echivalarea examenelor nu au fost numai cei care doreau sa se strecoare, au fost si foarte multi oameni care doreau sa-si protejeze copiii, familia in fata unui virus pentru care, momentan, nu exista un tratament eficient. Tot ce s-a incercat a fost sa se cumpere timp, timp in care cercetarile medicale puteau sa ofere o solutie, astfel incat sa nu condamnam pe nimeni. Nimeni nu discuta despre asta, cu toate ca am stat 3 luni in case izolati, am sechestrat batranii dandu-le un interval de 2 ore de iesit afara, si am bagat in carantina in conditii inumane de multe ori zeci de mii de oameni. Asimptomaticii inca sunt inchisi cu cheia in saloane saptamani in sir, si nu se uita la ei nici un medic, in timp ce bolnavii cronici nu-s lasati sa-si faca tratamentul in spitale. Datorita unei asemenea abordari oamenii intarzie cat pot vizita la medic si nu-si fac testele decat daca sunt obligati, avand ca urmare o transmitere comunitara mult mai accentuata decat ar trebui. In timpul unei asemenea perioade, noi vorbim despre meritocratie si despre diplome capatate pe nedrept, ignorand ca marea frauda se petrece de fapt in sistemul universitar si nu in scolile generale. Mi se pare nu numai rusinoasa o asemenea abordare, dar mai ales de un cinism rar intalnit. Pur si simplu ati schimbat subiectul discutiei care a avut loc inainte de examemenele de evaluare nationala.