Peste câteva zile intră în vigoare noul Cod Civil, care pune în acord jurisprudența românească cu cea europeană, dar și cu epoca. Se aud deja voci îngrijorate de noutățile Codului și de aplicabilitatea lui. La cât de harnici și de competenți s-au dovedit unii judecători care au dat sentințe fără să cunoască bine dosarul și legile, îngrijorarea asupra aplicării unitare și în cunoștință de cauză a noilor prevederi este motivată. Rămâne speranța că magistrații vor pune mâna pe carte înainte de a se lăsa, ca zeița greacă a Justiției, legați la ochi.
Articolele 71-79 din noul Cod Civil sunt mare interes pentru mass-media, fiindcă fixează limite mai ferme în protecția vieții private, a intimității, apără dreptul la imagine, reputația și demnitatea persoanelor, atât în timpul vieții cât și memoria celor decedați. Formularea detaliată face posibilă protejarea cetățenilor în primul rând de amestecul arbitrar al instituțiilor statului în viața lor și asta e foarte bine. Articolul 74 interzice: b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal; e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite; h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Jurnaliștii își pun problema în ce măsură libertatea de exprimare va prevala, în deciziile judecătorilor români, în fața dreptului la viață privată. Oare nu va mai fi posibilă satira, se va interzice Cronica Cârcotașilor, va avea de suferit industria divertismentului bazată la noi 90% pe privitul prin gaura cheii, vor dispărea tabloidele și cohortele de paparazzi care le alimentează? Deciziile CEDO au favorizat fără echivoc libertatea presei considerând nejustificate restricțiile atunci când e vorba de interesul public, admițând criticile aduse sub orice formă – satiră, anchetă, opinie – unor persoane publice influente. Politicienii vor profita mai puțin de noul Cod Civil. Dar, vorba Andreei Marin, care a reclamat pe drept emisiunea CanCan TV la CNA, și o vedetă media sau orice personaj public au dreptul să ia masa la restaurant fără să fie hărțuiti de televiziune și de paparazzi.
Până la urmă nici nu sunt atât de noi aceste prevederi: art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului spune că ”Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”, iar obligația de a respecta aceste drepturi este prezentă în orice cod deontologic al jurnaliștilor:”Jurnalistul este dator să respecte dreptul la viaţa privată şi demnitatea persoanelor (inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă)”, susține Codul Deontologic Unic al presei românești.
Deși este vorba de domeniul civil, fără sancțiuni cu închisoarea (aluzia din titlu la ”cremenalul” caragialian e pur metaforică), totuși planează asupra jurnaliștilor, mai mult decât până acum, amenințarea unor posibile procese cu despăgubiri usturătoare solicitate de cei lezați de ingerința mass-media în viața lor privată. Se cântăresc chestiuni delicate ca ”rea-credință”, ”interes public”, ”reputație”, ”imagine”. Prudența jurnaliștilor obișnuiți să ia repede o poză de pe Internet și să o publice, va crește, probabil împreună cu o formă nefericită de autocenzură. Deși există varianta normală a obținerii acordului. Riscul este ca spațiul mediatic să se satureze de personajele dezgustătoare care plătesc pentru a fi arătate în toată indecența lor. Capatos, Artene, Măruță, Diaconescu etc. nu au de ce să se îngrijoreze, invitații lor vor fi mereu de acord să-și spele rufele infecte în platou.
S-ar zice că a sosit și în România momentul redefinirii limitelor: unde începe și unde se termină libertatea presei? Instantaneul din 9/11 intitulat ”Omul care cade” al fotoreporterului Richard Drew (Associated Press), imaginea răscolitoare a unui bărbat care se aruncă în gol din turnurile gemene în flăcări, a deschis o dezbatere despre definiția intimității. Unii au judecat cu furie publicarea fotografiei considerată o violare a momentului uman celui mai dramatic-intim, moartea, alții au rămas muți în fața forței sale simbolice considerând-o o imagine necesară memoriei și adevărului. Televiziunile americane prezente la momentul atacului terorist, au decis să NU difuzeze imaginile filmate cu oameni care se aruncau în gol, pentru a nu muri arși sau sufocați. Au socotit destul să arate figurile îngrozite ale celor care priveau sinuciderea publică a unor semeni. În jurnalism, totul se pune permanent în balanță, dar, spre deosebire de justiție, nu cu ochii legați, ci cu ochii larg deschiși.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Problema cea mare a jurnalismului romanesc este ca orice neavenit se numeste ziarist. Acest domeniu nu se poate reglementa fara ca intai meseria de ziarist sa fie reglementata, asta a inteles C.T.P.-ul, dar bineinteles nu a fost lasat sa impuna un statut al ziaristului, pentru ca ce s-ar fi ales cu OTV si cu toti paparazii si asa-zisii ziaristi de tabloide !?!
De aceea incercarea de reglementare „din afara” a domeniului nu poate fi de bun augur, afecteaza fara indoiala libertatea presei, dar e adevarat, poate ca e singura solutie in conditiile in care ziaristii sunt amestecati printre experti in chiloti, analisti de tot felul, moderatori/animatori, afaceristi, politicieni sau activisti de partid deghizati etc. (si astia din urma ce cod deontologic urmaresc?!?! )
Teoretic, presa putea fi luata „de mustati” si in timpul Codului Civil ‘al batran(998 si urm). Ce ar fi nou(motiv de bucurie) e definirea mai clara(legala) a unor termeni care sa nu mai ramana la „fantezia” unor juzi mai mult sau mai putini „naivi” si endependenti. Nu de alta da’ presa, in entuziasmul ei, poate crea situatii mai mult decat neplacute. A se vedea „Onoarea pierduta a Katarinei Blum” (Heinrich Böll.) carte si film inspirate dintr-un fapt real. Ar fi mult mai util sa le povestiti colegilor (si studentilor) ca „afacerea” s-o rezolvat(fara drept de apel) cu pistolul.
se spune ca un redactor-sef l-a intrebat pe un proaspat angajat: „citeste Codul Deontologic! cum l-ai respectat, te si dau afara”. Se non e vero, e ben detto!