joi, martie 28, 2024

La moartea unui temerar

Textul ce urmeaza nu este recomandat celor ce nu au rabdare sau celor foarte sensibili. Pentru unii poate fi foarte lung si plictisitor, pentru altii poate contine fragmente insuportabile.

Lui Cicerone Ionitoiu i s-au scris deja necrologuri. Eu prefer sa dau mortii sale doar semnificatia unei treceri. Tin sa expun insa niste franturi semnificative din viata sa de 90 de ani, spre inspirarea unora care din varii motive nu le-au cunoscut inca si spre neuitarea tuturor. Mi-am dorit ca toate astea sa faca subiectul unui interviu, insa, desi a existat vointa din ambele parti, n-a mai fost putinta de a-l realiza. Cicerone Ionitoiu nu a mai reusit sa revina in Romania dupa ultima sa vizita din 2009, dar sunt convinsa ca ultimul gand i-a fost indreptat spre aceasta tara.

Capitanul Petrov si legamantul cu sine insusi

Este tara in care, in anii ’40, ca si multi dintre noi astazi, Cicerone Ionitoiu spera sa poata trai o viata normala, sa i se nasca si sa-si educe copiii. Tara in care spera ca munca sa urmeze vocatiei. Cu aceasta speranta a devenit student la Facultatea de Litere din Bucuresti si tot cu aceasta a ales calea implicarii politice, intrand in PNT. Vremurile i-au fost insa potrivnice. La sfarsitul lui 1944 si-a dat deja seama ca „studentii, plecati de sub o dictatura care sfartecase trupul tarii, reveneau sub o alta si mai diabolica, care incepuse sa pangareasca sufletele, sa batjocoreasca mosii si stramosii. Nu se mai tinea cont de traditie, de invatatura de nimic”. Doar in 1945 a fost arestat de trei ori pentru activitatile subversive impotriva noului regim. In acelasi an, intr-una din zilele in care a fost eliberat din arest, a fost pur si simplu rapit de NKVD de pe strazile Craiovei. „Capitanul Petrov era rosu ca racul urla ca o fiara salbatica si din bandit si fascist nu ma scoatea. S-a repezit la mine cu pistolul in mana, a inceput sa-mi care lovituri in cap, m-a doborat la pamant si m-a jucat in picioare, in timp ce ma lovea cu pistolul. M-a batut pana cred ca a obosit, fiindca eu nu mai simteam nimic. M-am trezit, nu stiu dupa cat timp, pe ciment, la subsol”. Cele zece zile de experienta carcerala clandestina pe care i-au oferit-o tortionarii rusi a fost determinanta pentru viitorul sau: „M-au eliberat si am plecat. Era tot in miez de noapte, cum facusem si cu zece zile inainte. Mergand pe drum, mi-am jurat in gand ca toata viata voi lupta impotriva comunismului”.

O inchisoare cu miros de iad

Si Cicerone Ionitoiu nu a abdicat de la acest crez pana la ultima sa suflare. A mai fost arestat de inca sapte ori. In 1946 -anul fraudarii alegerilor- s-a ascuns o perioada in muntii Piatra Craiului, insa in 1947 a fost arestat din nou. In periplul prin aresturile din Bucuresti, a trecut si prin inchisoarea Vacaresti. ”In curte erau sute de oameni ingramaditi in hardaiele cu ciorba, o apa fiarta in care, ici si colo, plutea cate un patratel de dovlecel. Dintr-o data au aparut gardienii cu bice si au inceput sa loveasca fara sa tina cont unde, peste cap, peste ochi, auzeau strigate de durere, dar nimeni nu se dadea la o parte de la hardaie. Nici biciul nu-i putea stapani. Unii beau ciorba asa fierbinte si intindeau din nou gamela, pe cand altii se luptau s-o introduca in hardau. Cu mare greutate se putea face putina ordine cu harapnicul. In  timp ce mancarea era pe sfarsite, multi nu apaucasera sa capete nimic din fiertura. Chinuiti de foame, incepusera sa rupa iarba de prin curte si o mancau ca animalele, in speranta ca seara vor obtine un polonic”. Dezumanizarea nu se realiza doar prin infometare, ci si prin mizeria propriu-zisa. „Paturi de fier suprapuse pe trei nivele si fara saltele si cate doi in pat. Din cauza ca eram multi, tot timpul ramaneau cateva zeci in picioare, fara locuri de dormit pentru ca si culoarele erau pline. Dar abia la culcare incepea chinul pentru cei care aveau norocul sa aiba un loc in pat: plosnitele. Le vedeam sarind in sus pe cei care incercau sa fure cateva minute de somn. Apareau ca din fierul patului si apareau si din zid. Se zicea ca ies numai pe intuneric, dar aici evoluasera si atacau si pe lumina. Plecau de pe tavan, ca la circ, cu capul in jos, in sir, si la un moment dat le vedeai ca isi dadeau drumul pe obrazul cuiva (…) A doua zi a inceput operatia de ardere a paturilor cu lampa, Mirosea a carne fripta. Zile in sir le ardeam, iar noaptea stateam de veghe fiindca apareau altele. (…)Din cauza mizeriei, a lipsei de apa, o alta pacoste s-a abatut pe capul nostru: paduchii. Aparitia lor ne-a ingrozit. A inceput panica. Ne-am bagat hainele in etuva, de frica unei epidemii”.

Definitia torturii invatata pe viu

In 1948, dupa inscenarea procesului in care a fost condamnat Iuliu Maniu, Cicerone Ionitoiu a fost si el condamnat intr-un lot din care facea parte, printre alti tineri taranisti, si Corneliu Coposu. A urmat inchisoarea Aiud cu noi experiente. „M-au dus la T, la subsol, intr-o celula fara fereastra. Au chemat fierarul, m-au culcat pe butuc, mi-au nituit lanturi la picioare, apoi m-au legat de maini cu lanturi de care era prinsa o bila rotunda de 10-15 kg. De miscat cu lanturi si greutate la maini era foarte greu. Timpul nu-l puteai masura decat dupa toaca  si de inchidere si de deschidere. In timpul noptii am auzit zgomote prin celula. Mi-am dat repede seama ca trebuie sa fie sobolani. Zornaiam din lanturi si dispareau. Faceam liniste, apareau iar. Acest joc de-a v-ati ascunselea a durat tot timpul cat am stat acolo. A treia zi am fost scos si dus inapoi in celula 50. Am aflat atunci ca prietenii declarasera greva foamei si alte 20 de celule anuntasera ca vor face la fel daca nu mi se da drumul”. De la Aiud a fost eliberat prin gratiere, insa in 1949 a fost arestat din nou, intr-o operatiune in care au fost bagati in puscarie circa 5000 de taranisti. In tranzit prin arestrul de la Interne, Cicerone Ionitoiu a fost torturat din nou: „De data aceasta am fost pus pe teava bagata printre maini si cu picioarele legate. Batut cand la talpi, cand la fund, la doua maini, adica de doi in acelasi timp, mi-am pierdut cunostinta”.

Jilava sau arhitectura terorii

A urmat Jilava. „Treceai pe sub prima bolta a portii, pe care scrie Fortul 13 Jilava, sub loviturile cu ciomagul sau cu jilavetele, cum il numea Moromete (n.a. Nicolae Moromete, comandant al penitenciarului). (…)Pe stanga si pe dreapta erau vestitele sectii I-a si a II-a „secret”, in care la acea data erau zovorate zeci de cadre universitare, rasarite din pepiniera lui Teohari, Nicolschi sau Pintilie. In spatele zavorului de la celula 13, era elita culturii romanesti. (…)Daca ne afundam in „jilava”, treceam printr-un sant adanc, de patru metri, era apoi un pod mobil dincolo de care urma „tezaurul”. Pe partea stanga cei condamnati in asteptarea plecarii spre exterminarea prin munca, iar invalizii (sau trantorii regimului, cum erau numiti), exterminati lent prin inanitie sau lipsa de ingrijire medicala (…) La inceput nu ne puteam distinge fetele din cauza aburilor. Ne priveam ca prin ceata. Noi, niste schelete cu rani din cap pana in picioare, in fata altora care aveau aceleasi semne. (…)Geamul era inchis si oblonit si ne sufocam. intr-o noapte au facut-o trei. Doi au fost salvati, facandu-li-se vant cu batistele, dar unul nu a rezistat. Dupa doi ani de inchisoare, a fost scos din celula pe patura. (…)Dupa amiaza ne-au scos la numaratoare. Gardienii erau insirati de-a lungul coridorului, toti cu ciomege in mana. Trebuia sa treci printre ei in timp ce loviturile cadeau la intamplare. In fuga ce s-a pornit, neputinciosii, batranii si bolnavii se impiedicau si gramada se marea cu cei din spate. In acest conditii desigur ca nu iesea numaratoarea. De patru cinci ori ne-au trecut prin furcile caudine. Aceasta operatie a fost generala, pe toate sectiile. La sfarsit eram desfigurati, cu sangele siroind, cu cucuie si sinari indoit. (…)Tot o scena diavoleasca a trebuit sa indur la caratul „tunurilor” (n.a. ce tineau loc de wc-uri) afara pentru a le goli. La unul dintre ele eram cu Ionel Museteanu, o alta aratare scheletica si trudeam sa ducem la golire unul ce avea cam 100 de kg. Prin gangul stramt si intunecat, din balans, s-a varsat ceva murdarie. Barbuica a sarit la mine ca o fiara, m-a prins de cap si m-a bagat cu el inauntru”.

Canalul mortii si conservarea memoriei

Urmatorul popas in traseul concentrationar a fost Canalul, unde a ajuns in 1950. Aici Cicerone Ionitoiu a regasit un vechi camarad de lupta din PNT, Constantin Ionascu, impreuna cu care a reusit sa transmita „afara” informatii despre exterminarea prin munca fortata si despre asasinatale celor care se opuneau sistemului. Informatiile ajungeau mai intai la Radio Ankara, cu ajutorul vapoarelor ce treceau prin Turcia, apoi si la Europa Libera. Constantin Ionascu, care dupa 1990 a fost secretarul PNTCD si mana dreapta a lui Corneliu Coposu si care s-a tins si el in 2011, a pus la punct o „retea” prin care nu doar trasmitea informatii din interiorul lagarului, ci primea penicilina pentru cei grav bolnavi. Intermediar era chiar viitoarea sa sotie, Cornelia, pe care a cunoscut-o chiar acolo, la Canal, „printre trei randuri de sarme”, unde ea venea sa-si vada tatal, un taran dobrogean, condamnat la munca silnica pentru activitati anticomuniste. Pentru a salva memoria miilor si miilor de morti de la Canal ce le treceau sub ochi, cei doi taranisti au gasit o metoda ingenioasa: „In fata tragediei de la Valea Neagra (una din coloniile de munca) am ingropat impreuna cu Ionascu, in fundatiile obiectivelor industriale ce se construiau borcane de sticla cu listele brigazilor de robi ce trudeau acolo, iar pe cai si mai periculoase am trimis in strainatate informatii despre teroarea instaurata la Pensinsula de catre cetele de tortionari si despre victimele lor”. Printre tortionarii de la Canal pe care i-a intalnit Ionitoiu poate fi amintit Ion Ficior, cu care a intrat in conflict direct dupa ce a declarat greva fata de conditiile inumane pe care le aveau detinutii. „Trecut pe la Midia si adus sa distruga si aici, s-a comportat ca o fiara. Dupa ce a terminat cu inaptii de aici, a fost avansat la gradul de maior si trimis in Baltile Dunarii, unde sarea cu calul pe detinuti, la fel ca si Nicolae Moromete”. Din nou Jilava, apoi Oradea si eliberarea din 1954.

Perversiunea reeducarii

Au urmat sapte ani de pribegie pe santierele patriei pentru ca doar la acest nivel i s-a mai permis sa munceasca. A fost tratat ca un paria. Si in afara gratiilor era tot un „bandit”, iar 1961, ca sa nu uite asta, a fost arestat din nou. Intr-un proces construit din inscenari, cu martori falsi, Cicerone Ionitoiu a fost condamnat in 1962 la opt ani. Pentru a treia oara a ajuns la Jilava. Metodele se perfectioneasera intre timp, iar expresia cea diabolica a terorii a fost, la un deceniu dupa „fenomenul Pitesti”, reeducarea, in aceasta varianta: „Nu ne venea sa credem ca exista asa ceva la Jilava. Parea un colt de paradis in plina inchisoare. Intr-o curte destul de mare se plimbau 17-18 detinuti discutand, altii razand, toti dezbracati de camasa, in timp ce noi eram in haine, iesiti dintr-un beci rece si intunecos. Puteam zice „vesela puscarie”. Si aceasta se petrecea chiar sub ochii brutei de plutonier Barbuica”. Asa a descris Ionitoiu asa-zisa „camera a lorzilor”in care a intalnit multe nume cunoscute, printre care fostul ministru Nicolae Penescu, criticul literar Ion Negoitescu, heraldistul Dan Cernavodeanu. Miza acestei oaze era autocritica. Cei mai multi si-au facut-o, Ionitoiu insa a refuzat intrand in greva foamei. Dupa ce Securitatea s-a convins ca nu e un material prelucrabil l-au bagat la reeducarea prin munca. Aministia din 64 i-a adus eliberarea mai repede cu sase ani. „La 40 de ani m-am eliberat din temnitele comuniste cu un palameres judiciar in care erau inscrise sase condamnari penale, ce insumau peste 24 de ani, din care executasem 10, adica un sfert din viata. Daca tin cont ca din 6 martie 1945 am pus sub urmarirea Sigurantei si a Securitatii, rezulta ca 19 ani am fost in ghearele Securitatii, deci aproape jumatate din viata”,  a facut un calcul Cicerone Ionitoiu.

„Cine a fost in spatele acestei masinarii monstruoase?”

Viata sa dupa 1964 a inceput sa se subscrie unui singur scop: plecarea. Dupa ce a trecut prin mai toate temnitele tarii, Ionitoiu si-a pierdut frica si, in 1979, i-a scris lui Ceausescu insusi. Tonul nu lasa loc de intors: „In aceasta atmosfera de opresiune, teroare si delatiune se reclamau fiu pe tata, fratii intre ei, sotia era obligata sa-si acuze sotul sau sa divorteze pentru a-si putea creste copiii. Noi percepte, de data aceasta amorale, se instaurau in viata de toate zilele, sfera notiunilor isi schimba continutul, trecutul poporului era reinterpretat, credintele omului batjocorite. De fapt tara intreaga se inconjurase de sarma ghimpata, devenise un lagar. Cum a fost posibil sa se ajunga la aceasta exterminare in masa? Cine a fost in spatele acestei masinarii monstruoase?”, l-a intrebat Ionitoiu pe Ceausescu. Dupa interventii din Occident si dupa ce la Paris, pe esplanada de la Trocadero, s-au organizat proteste pentru adevarata eliberare a lui Ionitoiu, i s-a dat pasaportul. Plecarii sale din tara, devenita deja legendara, ii datoram mult din ceea ce stim azi despre sistemul comunist din Romania. A ascuns in pantofii cu care s-a incaltat microfilme cu numele a zeci de mii de victime ale sistemului concentrationar, pe care le adunase de-a lungul vietii, bazandu-se pe o memorie buna si pe ajutorul altor detinuti, printre care Constantin Ionascu. Fara ceea ce a publicat din 1979 pana in 2013, raul nu ar fi putut fi dimensionat corect. Tocmai de aceea cea mai potrivita caracterizare a lui Cicerone Ionitoiu este, cred, cea pe care o i-o face Romulus Rusan in recent aparuta „Carte a mortilor”. „Cel care, de-a lungul unei vieti, a incercat sa ordoneze haosul si sa masoare incomensurabilul din Gulagul romanesc”.

.

PS Citatele din text sunt preluate din primul volum de memorii ale lui Cicerone Ionitoiu, publicate in 2008 de Editura Polirom, intr-o editie ingrijita de Cosmin Budeanca si Andrei Lascu. Ca sursa bibliografica am mai folosit interviul luat lui Constantin Ionascu de Traian Catalin Uba, publicat in 2010 in volumul „Ororile si farmecul detentiei” editat de Fundatia „Academia Civica”. Ca indrumar, am folosit, de asemenea, o discutie pe care am privilegiul sa o port cu domnul Constantin Ionascu.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Multumim Stimata Doamna! In ignoranta mea (si rusine sa-mi fie), nici n-am stiut de existenata acestui MUNTE de caracter. Si cind te gindesti ca unii semnau angajamentul de informator de buna voie! Ce diferenta imensa intre destinul acestui mare om si destinul unui Ianosi (asta cu internationala lui cu tot) ori academicianul Giurascu! Ca de aia e academician unu’ si „international” celalalt, au ales combinatiile cu securitatea si slugarnicia la pcr… doar nu era sa ajunga profesor si academician domnul Ionitoiu din puscariile patriei…

  2. Dumnezeu Sa-l Ierte! Sper sa citeasca acest articol macar cativa din cei ce comenteaza iliescian pe acest site. Poate afla ce-nseamna sa ai coloana vertebrala si cand moartea e langa tine tot timpul; poate realizeaza ca pentru un pumn de arginti si-o bucata de branza oferita la pachet zu zambetul iliescian, nu merita sa-ti vinzi sufletul; daca nu o vor face sper ca la batranete sa aiba taria sa-si priveasca copiii in ochi cand acestia din urma le vor reprosa nemernicia. Amin!

  3. Dimpotriva doamna Mirela Corlatan,aceste lucruri ar trebui citite de cit mai multa lume.Inca nu am terminat cartea doamnei Monica Lovinescu ” La apa Vavilonului”,posibil sa gasesc si aici citeva cuvinte despre Cicerone Ionitoiu.Prin acest articol al dumneavoastra am aflat pentru prima oara despre destinul acestui om,va multumesc.

  4. Cred ca astfel de texte ar trebui sa fie introduse in manualele de literatura. In acest fel noile generatii pot afla ororile comunismului si pot intelege de ce nu trebuie mers in acea directie. Mizeria actuala din Romania se datoreaza in cea mai mare masura lipsei de educatie, de informare adevarata si memoriei extreme de scurte.

  5. Mai scrieţi-ne, Doamnă!

    L-am rugat pe profesorul Tismăneanu, (nu că ar fi fost nevoie, slavă Domnului! :) ), să lase mereu scris, să ne readucă în memorie istoria. Aşa cum germanii îşi rememorează constant istoria cumplită. La ei, nimic nu rămîne necercetat, necriticat, uneori reamintit pînă la saturaţie. Creştem dacă ne asumăm istoria, învăţăm ce-i bun, recunoaştem ce a fost rău şi lucrăm ca răul să nu se mai repete.

    Articolul profesorului Stanomir despre acest mare Om şi destinul său hotărît de niste nimicuri nu s-a bucurat de comentarii multe. Rămîne, însă, scris.

    Ne e cazul printre cititorii acestei platforme, dar, la ce procent evalulaţi cunoştinţele românilor despre Doina Cornea sau despre Corneliu Coposu. Va veni ziua, cînd li se va cere iertare?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mirela Corlatan
Mirela Corlatan
Mirela Corlățan este licentiata in Sociologie-Politologie la Universitatea 'Al.I.Cuza'' din Iasi si absolventa a unui masterat in Sisteme si politici publice locale la aceeasi institutie. De asemenea, in 2014 si-a sustinut licenta in Drept, in cadrul Universitatii din Bucuresti. A lucrat ca jurnalist la Ziarul de Iasi in perioada 2000-2004, iar apoi la Cotidianul, pana in 2009, in cadrul Departamentului de Investigatii. Incepand cu 2009 a semnat editoriale, interviuri, anchete si reportaje in Evenimentul zilei.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro