Pe data de 12 martie 2025, Academia Română a organizat Sesiunea Omagială ,,Centenar Solomon Marcus (1925-2025)”. Titlul sesiunii este oarecum înșelător fiindcă profesorul Solomon Marcus, născut pe 1 martie 1925, a plecat dintre noi pe 17 martie 2016. În cadrul acestei sesiuni au fost prezentate unsprezece alocuțiuni prin care a fost omagiată personalitatea multidimensională a profesorului Solomon Marcus, membru al Academiei Române.
Personal, nu am fost legat de profesorul Solomon Marcus în mod direct în niciun fel. Deși în cei cinci ani de studenție în Facultatea de Matematică și Mecanică (în prezent, Facultatea de Matematică și Informatică) profesorul Solomon Marcus era cadru didactic activ, nu l-am avut profesor la niciun curs. Ocazional ne-am intersectat, la sesiuni de comunicări științifice, la susținerea unor lucrări de diplomă, precum și la unele dintre ședințele din facultate. Există totuși un moment important în care, în mod indirect, drumul meu a trecut prin preajma profesorului Solomon Marcus. Acest moment a fost când, tânăr licean fiind într-un oraș de provincie și însetat de cunoaștere, am primit de la diriginta mea, profesoara de limba română Florica Antonescu, un cadou care a constat în cele două volume de Analiză matematică, ediția a patra, Editura Didactică și Pedagogică, București 1971. Acest tratat are ca autori, transcriu de pe copertă, pe Acad. Miron Nicolescu, Nicolae Dinculeanu și Solomon Marcus, dar își are originea în tratatele lui Miron Nicolescu de calcul diferențial și integral din 1943 și cel de analiză matematică din 1953. Doamna Antonescu a scris pe cartea pe care mi-a dăruit-o un citat din Leonardo da Vinci: ,,Precum fierul neîntrebuințat ruginește iar apa lăsată în părăsire se strică sau din pricina frigului îngheață, tot așa și spiritul care renunță la cercetare degenerează și se pierde …”. Deși această carte era destinată în special studenților facultății de matematică și în general matematicienilor, eu am citit/studiat cu foarte mult entuziasm, pe parcursul ultimilor doi ani ai liceului, primul volum și, în acest fel, am fost cucerit, pentru foarte mult timp, de analiza matematică. Scriu acest lucru din cel puțin trei motive. Unul este că, pe timpul studiilor mele preuniversitare, cele mai frumoase și interesante ore erau cele de limba și literatura română, deși interesul meu cel mai mare era pentru matematică și științe. Al doilea este că, într-un fel de care mult mai târziu am devenit conștient, pe de o parte autorii acestui tratat și cartea în sine, iar pe de altă parte persoana care mi-a dăruit-o (nu cred că aș fi ajuns la acest tratat atât de devreme în alt mod fiindcă lecturile mele erau pe vremea aceea foarte haotice), mi-au influențat viața în mod esențial. Ultimul și poate cel mai important motiv este că am înțeles de-a lungul timpului că cele două subiecte, matematica și limba și literatura română, sunt în legătură puternică nu numai pentru mine ci și pentru mulți alții. Cu bucurie am constatat de curând (adică foarte târziu) că am cu mult mai mult în comun cu Solomon Marcus decât m-aș fi așteptat.
De curând am cumpărat două cărți (cărticele, am putea zice, fiindcă fiecare dintre ele nu are mai mult de o sută de pagini) care îl au ca autor pe Solomon Marcus: ,,Singurătatea matematicianului” și ,,Limba română – Între infern și paradis -”, ambele publicate la editura Spandugino în 2014. Prima dintre aceste cărți este o colecție de cugetări, aparent pe tema încadrării matematicii în cultura universală, dar Solomon Marcus se concentrează mai mult asupra lingvisticii matematice, un domeniu în care acesta a fost un deschizător de drumuri. În mod formal, cugetările gravitează în jurul discursului de recepție al lui Solomon Marcus ca membru titular la Academia Română în 2001 iar volumul cuprinde și răspunsul la discursul lui de recepție avându-l ca autor pe academicianul Marius Iosifescu. Partea cea mai consistentă a cugetărilor are ca subiect relația matematicii cu limbajul și sunt atinse subiecte sensibile atât pentru comunitatea matematicienilor cât și pentru publicul larg: matematica, de la unealtă la limbaj, în intimitatea limbajului matematic, componentele limbajului matematic, funcțiile limbajului matematic, narativitate și dramatism în demonstrația matematică, teatralitatea limbajului matematic, polifonia limbajului matematic, și multe altele.
Nu este scopul meu ca în acest articol să fac o recenzie amănunțită acestor cărți. Ceea ce doresc să fac aici este doar să mă opresc asupra câtorva teme care fac obiectul acestor cărți și care mă leagă în mod indirect de autorul lor. Prima temă din ,,Singurătatea matematicianului” asupra căreia vreau să mă aplec este parcursul personal al lui Solomon Marcus spre matematică. Perioada de adolescență a autorului s-a suprapus peste anii celui de-al doilea război mondial și, după mărturisirile acestuia, a optat, într-un moment de mare derută din toamna anului 1944, pentru studiul matematicii. A avut șansa ca primul curs de analiză matematică să-i fie predat de profesorul Miron Nicolescu, cel care avea să-i fie mentor și părinte spiritual și care i-a ghidat pașii spre înțelegerea profundă a naturii matematicii. Profesorul (și academicianul) Miron Nicolescu, după un doctorat remarcabil la Sorbona în 1928, s-a întors în țară, așa după cum a făcut o bună parte din intelectualitatea română, și a devenit unul dintre deschizătorii de drumuri în studiul analizei matematice în România și unul dintre reprezentanții de seamă ai matematicii din România. Miron Nicolescu a fost o personalitate covârșitoare a matematicii din România, crescând generații de matematicieni care au format, într-un timp relativ scurt la scară istorică, școala românească de analiză matematică. În proiectul ,,genealogiei matematice” care este alcătuit pe baza relației parentale coordonator-doctorand, Miron Nicolescu are șapte urmași direcți (Solomon Marcus 1956, Ciprian Foiaș 1962, Ion Colojoară 1963, Dan Pascali 1964, Mircea Reghiș 1968, Octavian Stănășilă 1968, și Michael Dediu 1972) și un total de patru sute șaizeci și șapte de urmași. În acest arbore genealogic, eu sunt nepotului lui Miron Nicolescu, fiindcă Ion Colojoară a fost coordonatorul tezei mele de doctorat, iar Solomon Marcus îmi este unchi.
Însă experiența personală a lui Solomon Marcus în formarea lui ca matematician specializat în analiza matematică merită remarcată fiindcă pune în valoare, în mod care poate să pară surprinzător pentru unii, cauzalitatea procesului de asimilare a matematicii prin literatură: ,,Inițierea în analiza matematică mi-a dezvăluit două aspecte esențiale ale ei, atenția acordată proceselor cu o infinitate de etape și discrepanța dintre ceea ce devine inteligibil prin matematica acestor procese și ceea ce este vizibil, perceptibil pe cale directă. Dar mi-am dat seama că aceste aspecte nu-mi erau necunoscute. Unde le mai întâlnisem? În poezia lumii, de la Eminescu, Arghezi, Blaga și Barbu la Edgar Poe, Baudelaire, Mallarmé și Rimbaud. Poezia are acces la infinitul existenței, la ,,comportamentul ei asimptotic”. În același timp, întocmai ca și matematica infinitului, poezia transgresează locul comun al existenței cotidiene, pentru a pune în contact cu aspectele anti-intuitive, paradoxale, ale existenței. În acest fel mi-am dat seama că veneam spre matematică marcat fiind de lecturile mele literare și filozofice.”
A doua temă din carte pe care doresc să o remarc este atenția acordată educației matematice și implicațiilor sociale și culturale ale acesteia. Aici, Solomon Marcus recurge la mărturia celor care au pus bazele învățământului în România, începând cu constatările revizorului școlar Mihai Eminescu și continuând cu discursul de recepție la Academia Română al lui Gheorghe Țițeica din 1914: ,,Mă găsesc printre dumneavoastră ca reprezentatul unei științe pe care cei mai mulți o socotesc mohorâtă, pentru care lumea are o deosebită groază, față de care chiar respectul unora nu e lipsit de un fior care ține pe om la depărtare; în scurt, reprezint o știință puțin simpatică: matematica.” Neînțelegerea corectă a rolului matematicii în societatea umană și greșelile majore care s-au făcut și continuă să se facă în educație constituie o sursă inepuizabilă de conflicte culturale. Pentru o ilustrare cât mai precisă a fenomenului, autorul face o excursie complicată dar foarte sugestivă printre acuzațiile aduse matematicii și matematicienilor de-a lungul timpului de către personalități remarcabile ale culturii universale, dar și din România, ilustrând ideea din titlul cărții: matematicianul este condamnat la singurătate fiindcă nimeni nu înțelege ce face el (Iorgu Iordan), acuzat de ,,barbarie” (Michel Henry, 1987) și de parazitism social și antiuman (George Steiner, 1967). Aceste constatări îi folosesc lui Solomon Marcus să motiveze preocupările lui pentru abordarea limbajului din perspectiva matematicii. Ideea principală aici pare a fi că, la modul individual, autorul a reușit să schimbe prejudecățile și să spargă izolarea și singurătatea matematicianului prin transgresarea dinspre analiza matematică către lingvistica matematică. Problema limbajului matematic, asupra căruia autorul insistă până la încercarea de a-l defini cât mai precis, este foarte complicată și binecunoscută practicanților. Pe de o parte este cerința imperioasă de precizie care duce la o formalizare extrem de mare a matematicii iar pe de altă parte aceasta face aproape imposibilă comunicarea cu oameni care nu au pregătirea necesară. O ilustrare remarcabilă a acestei situații este furnizată cititorului de un citat din Goethe: ,,Matematicienii sunt ca francezii: le propui o problemă, ei o trec pe limba lor și mai departe nu mai înțelegi nimic.”
A doua carte ,,Limba română – Între infern și paradis -” este o culegere de cugetări ale lui Solomon Marcus privitoare la limba română, care cuprinde trei articole publicate în 2013, două în revista Academica și unul pe platforma Contributors. Pentru mine, în special în primele două articole, întrucât nu am fost un apropiat al lui Solomon Marcus, temele sunt neașteptate. Dar faptul că am găsit rezonanța cu preocupările mele de foarte mult timp este un lucru foarte frumos. Primele pagini ale cărții pornesc într-o manieră foarte personală dar în același timp universală. ,,Fiecare om are o relație proprie cu limba pe care o vorbește. Simt o nevoie organică de a mi-o cunoaște, de a o înțelege, de a fi conștient în ce măsură este ea pentru mine o construcție personală și în ce măsură este o preluare a unor formulări preexistente. A mă putea exprima, a reduce la minim decalajul dintre ceea ce vreau să spun și ceea ce reușesc să spun sunt pentru mine nevoi vitale. Înțelegem mai mult decât putem spune, dar spunem uneori altceva decât ceea ce am intenționat; în orice caz, dacă aceste decalaje sunt inevitabile, îmi dau sema că ele sunt, pentru mine, mai mici în limba română decât în engleză sau în franceză, singurele limbi străine pe care le practic în scriere, citire și vorbire. De aceea, limba română este casa mea.”
Autorul ne plimbă apoi printre poeții români care l-au marcat: ,,La vârsta adolescenței, primele mele atitudini în fața naturii, a boltei cerești, sentimentul infinitului, reprezentarea cunoașterii, a trecerii timpului, primul meu fior în prezența făpturii feminine mi-au fost modelate de poeziile lui Eminescu. Oricât ar fi de adevărat faptul că o limbă, deci în particular și limba română sunt o creație colectivă și în mare parte anonimă, există totuși coautori cu o contribuție atât de puternică, încât nu avem voie să-i omitem. Eminescu este, pentru mine, un coautor de primă mărime al limbii române și are merite speciale în configurarea părții de paradis a acestei limbi. Coautori ai paradisului limbii române, pe care i-am descoperit în literatură încă în perioada adolescenței și a liceului sunt Ion Creangă, Arghezi și Ion Barbu. Mult după aceea, în a doua jumătate a secolului trecut, am trăit îmbogățirea limbii române cu noi posibilități, prin Nichita Stănescu.”
Dar paradisul limbii române nu se găsește numai la scriitori. Până la Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi, predomina ideea că limba română este o limbă primitivă, rudimentară, care va rămâne doar un mijloc de comunicare între ciobani și lucrătorii pământului. Cei doi corifei au înlăturat această prejudecată demonstrând că noțiunile și raționamentele care sunt prezente în manualele școlare din marile culturi pot fi transpuse într-o limbă românească nu numai foarte precisă și expresivă dar de-a dreptul fermecătoare. Solomon Marcus ne plimbă apoi prin lumea limbii române utilizată în textele matematice cu exemple privind calitatea exprimării, punând în evidență ,,dicțiunea ideilor”, o sintagmă introdusă de criticul literar Mircea Martin.
Sunt foarte multe exemple pe care le aduce în discuție autorul. Poate cel mai interesant, deloc întâmplător, este cel al relației dintre cele două personalități ale aceluiași om, matematicianul Dan Barbilian și poetul Ion Barbu. ,,Opera de creație matematică a lui Dan Barbilian este în mare măsură publicată în limba română și se constituie de multe ori într-un monument de limbă … Inventivitatea lingvistică a matematicianului generează jerbe metaforice care nu numai că nu alterează sensurile științifice și rigoarea raționamentului, dar le potențează pe acestea, le aprofundează …”.
Limba română este, în exprimarea profesorului Solomon Marcus, casa noastră, a vorbitorilor de limba română, a celor care gândim în limba română și care contribuim voluntar sau involuntar la viața ei. Dar, constată autorul, calitatea pe care o punem în utilizarea limbii române în zilele acestea suferă enorm iar explicațiile sunt multiple și complicate. Pe de o parte este contribuția directă sau indirectă a celor care folosesc limba română iar pe de altă parte este misiunea ratată a instituțiilor statului român care au ca scop, mai mult sau mai puțin declarat, diverse aspecte ale culturii, în sens larg, în România. Dar partea esențială a deprecierii limbii române este puternic legată de educație. Solomon Marcus observă un fenomen care, într-o măsură mai mare sau mai mică, afectează orice limbă. Există un decalaj între capacitatea extraordinară de expresie în limba română, exemplificată prin elitele ei intelectuale, și utilizarea ei de către vorbitorii de rând. La firul ierbii, întrebarea pe care și-o pune autorul este: Cu ce fel de limbă română se întâlnește copilul acasă, în mediul lui social, la școală, în interacțiunile lui cu lumea virtuală? Are loc un fenomen de standardizare excesivă a vocabularului, sărăcirea lui, stereotipia exprimărilor, folosirea exagerată a abrevierilor, evitarea în educație a stărilor, atitudinilor interogative și de reflexie, de căutare, de îndoială, de mirare, de nedumerire, de contemplare, de extaz, de disponibilitate la glumă, umor și ironie, inclusiv autoironie, de sublimare a exprimării într-o manieră binară, în termeni afirmativi sau negativi doar, ce se reflectă nemijlocit în sărăcia practicii vorbirii și cu precădere a scrierii. ,,Avem în vedere incapacitatea masei vorbitorilor ei de a avea acces la complexitatea crescândă a limbii lor, la bogăția ei de subtilități și nuanțe fonetice, fonologice, morfologice, sintactice, semantice, prozodice, etimologice, la metabolismul ei cu alte idomuri, cu alte compartimente ale diferitelor competențe umane, de la cele logice și psihologice la cele sociale și artistice. În particular, noi, cei care ne-am născut și care am crescut în și cu limba română, pentru care această limbă ne oferă modul optim de a ne exprima, de a ne identifica, noi, cei pentru care nevoia de limbă română este la fel de fundamentală ca nevoia de supraviețuire, simțim că această limbă a atins un nivel de complexitate, de subtilitate inaccesibil masei vorbitorilor ei. Mai mult, capcanele, surprizele, spectacolele culturale și intelectuale pe care le oferă ea par fără sfârșit. Numai o elită intelectuală are acces la aceste bogății, dar nici această elită nu se bucură de întreaga comoară pe care limba română o ascunde. Da, acesta este cuvântul: bijuteriile lingvistice se ascund, pretind un efort intelectual pentru a ajunge la ele, un nivel cultural pe care puțini îl ating.”
Ultima temă de reflexie pe care o propune Solomon Marcus este relația complicată a limbii române cu limba engleză în epoca globalizării, o problemă actuală nu numai pentru limba română, ci și pentru multe alte limbi care sunt supuse presiunii de transformare într-o limbă hibridă. Pentru a evita clasificările grăbite și injuste, autorul se simte nevoit să afirme că globalizarea nu este o opțiune ci o condiție inevitabilă a lumii în care trăim. Pentru a fi conectați cu lumea contemporană suntem obligați ,,să plecăm de acasă” pentru ca apoi ,,să ne întoarcem acasă”. Acest proces de dus și de întors înseamnă comunicarea la nivel global care este o necesitate dar pe care trebuie să o facem în mod corect și mai ales bine gândit. Contactul individual cu alte limbi, în special cu cele din Europa, din cultura căreia limba română face parte în mod organic, trebuie făcut în modul cel mai profesionist și curat, ceea ce presupune un efort pe care nu mulți dintre noi îl pot face. Astfel, calitatea traducerilor din limba română și, cu precădere, în limba română, este esențială. Și aici intervine marea problemă a limbii române în epoca aceasta grăbită, prinsă într-un vârtej nebun de comunicare frântă, încărcată de falsitate mai mult sau mai puțin voită, în care corespondența termenilor este făcută de multe ori complet greșit, alteori departe de adevăr, și de cele mai multe ori prin stereotipuri primitive.
Solomon Marcus nu s-a ferit să discute, deși foarte pe scurt totuși foarte bine argumentat, invazia de englezisme în limba română și apariția ,,romglezei”. Aceasta este una dintre consecințele integrării culturii române în cultura universală contemporană însă vine la pachet cu neglijența noastră de a trata în mod corect un fenomen foarte complex. În cuvintele lui: ,,Cât de important este să înțelegem că limba română nu se dezvoltă într-o seră în care controlăm totul, ea se schimbă sub acțiunea unor influențe atât de variate, încât este imposibil să-i anticipăm evoluția. Dar putem, printr-o inteligentă și realistă acțiune culturală, cu accent pe latura educațională, să reducem, dacă nu să anihilăm, efectul nociv al numeroaselor agresiuni care au loc sub ochii noștri la adresa limbii române. În urmă cu două sute de ani, exista îndoiala în ceea ce privește capacitatea limbii române de a depăși comunicarea între ciobani, pentru a da expresie unor idei, concepte și raționamente de știință. Gheorghe Lazăr în Țara Românească și Gheorghe Asachi, în Moldova, au înlăturat această îndoială, înlocuind-o cu un puternic răspuns afirmativ. Acum apare o altă întrebare: Va fi limba română capabilă să facă față interacțiunii crescânde cu alte idiomuri, nu dizolvându-se în acestea, ci descoperind-și și manifestându-și mereu și mereu identitatea? Dar așa cum întrebarea de acum două sute de ani se punea pentru orice idiom uman și numai unele idiomuri au trecut cu succes proba respectivă, întrebarea de azi nu este numai pentru limba română, ci pentru toate limbile civilizate.”
Întrebarea pe care a pus-o Solomon Marcus în urmă cu mai bine de un deceniu este și mai actuală acum. Mă întreb oare ce constatări ar fi făcut el în anii din urmă și ce ar fi propus să fie făcut. În ambele cărți, Solomon Marcus evidențiază probleme referitoare la cele două subiecte, matematica și limba română, și relațiile deloc simple dintre acestea. Poate din grija de a nu intra în conflict direct cu persoane și/sau instituții, s-a ferit să formuleze tranșant soluții. Cu toate acestea, cititorul atent poate înțelege mesajul care este formulat într-un mod foarte elegant dar în același timp ferm: ,,Dar putem, printr-o inteligentă și realistă acțiune culturală, cu accent pe latura educațională, să reducem, dacă nu să anihilăm, efectul nociv al numeroaselor agresiuni care au loc sub ochii noștri la adresa limbii române.”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
nu am avut norocul sa am profesori deosebiti nici la mate, ii rezolvam noi problemele profesoarei, nici la romana. In fac s-a compensat cumva cu Ionescu Bujor, sau Simionescu, dar era prea tirziu.
Cea mai grea combinatie mi se pare germana-romana. F rar am intilnit pe cineva sa vorbeasca la nivel ridicat ceke doua limbi. Nici chiar Johannis nu vorbea o germana superioara.
Ma intreb ce efect vor avea programele tot mai bune de traducere?
Așa cum foarte bine reiese din acest text, Solomon Marcus a fost o personalitate luminoasă a culturii românești și universale. A fost un autentic polimat, un cercetător care a evidențiat punți interdisciplinare, dar și o minte reflexivă extraordinară. Monografia dedicată timpului o recomand în mod special, lectura acesteia arătând corelații nebănuite între știință, artă, filosofie, teologie. Accesibilizarea matematicii este un alt merit al lui Solomon Marcus, acesta identificând conexiuni între formalizarea matematică și formalizarea lingvistică.
Pacat ca scrieti rar (once in a blue moon) stimate Domn. O mare, mare placere mi-ati facut citindu-va, si va multumesc nespus de mult!
PS. Informatie de la sursa. Un fost coleg de serviciu, emigrat din China, spunea ca un vorbitor de rand trebuie sa stie cel putin 3000 de cuvinte (litere/caractere) ca sa se descurce. Limba in schimb are vre-o 100 000 de caractere si a mai si fost simplificata de Mao.
nea robert, ăsta e alfabetul Kanji…chestie valabila si la japonezi, care l-au preluat de la chinezi.
noi n-avem decit 27 de semne si nici p-alea nu prea le stapinesc multi dintre noi…si nu ni le-a simplificat nimeni
În ultimii doi ani viața s-a jucat cu mine mai mult decât am putut eu să duc. Dar promit să revin cât de curând. Mulțumesc foarte mult pentru cuvintele de apreciere.
nu știu de ce domnul despre care se vorbește nu pomenește de Matei Augustin, unchiul care a fost colaborator direct al renumitului Gheba.
in rest numai cuvinte de laudă!
tot ce spune,este bine spus!
In peisajul ziaristic romanesc si nu numai, mi-ati aparut cu acest articol ca o raza de lumina scapata printre norii desi. Va multumesc pentru asta, domnule Gheondea
Articol rar, de aducere aminte, de sugestii bogate intelectual, de punere pe ganduri pentru nespecialisti dar, macar, amatori-degustatori ca mine,
Binevenit si de aplaudat. Multumim!
Of, amintirile astea. Am învățat și eu după cursul de Analiză matematică al lui Miron Nicolescu(două volume avand împreună vreo 2kg…). Era „cuiul” din anul I, cu două examene semestriale scris și oral. Dacă nu luai examenele erai repetent și plecai direct în… armată. Din fericire nu a fost cazul. Totuși, cam 20% din studenți clacau la această mare cantitate de informație care trebuia asimilată în timp record.
În legătură cu lingvistica matematică poate azi ar trebui reactualizate și dezvoltate studiile lui Solomon Marcus, dar din punct de vedere al IA. Fiindcă calculatoarele trebuie să fie mai umane și să poată înțelege imponderabilele operațiuni ale gândirii/rațiunii umane.
Dl.Gheondea sunteti ca un adevarat balsam revigorant cu acest articol, atit ca și conținut cit si ca amintiri pe care le reinviați !
Imi face placere sa citesc cele scrise de dvs. ref. istoricul matematicii din România, sa-mi amintesc de Prof. Octavian Stanasila mentionat de dvs. (format de Miron Nicolescu, cu ale sale cele ”2 kg. de volume de analiza matermatica”, deja mentionate mai sus) de la care am deslusit ceva din tainele analizei matematice și continuate si in anul III (am fost singura sectie din politehnica Buc. ce am facut 3 ani de matematici superioare – al III-lea necesar pt. fizica reactorilor- predate de Prof. Dr. Purica Sr., fara de care in lipsa cunostintelor mai profunde de analiza matematica, fizica atomica, devenea ”o gaură neagra”)
N-as putea sa trec cu vederea de aici, ”terenul pregatit” inca din licee de Prof Marius Stoka, cu ale sale trigonometrii si geometrii diferențiale sau, marele Gheba – ”chinul” culegerilor sale de probleme pentru toți liceenii cu aspirații tehnice
Frumos si revigorant…multumesc pentru acest articol documentat si cu informatii utile care, personal, mi-au creat si amintit de o anume adiere a tineretii și formării profesionale si, mai ales, o modesta aducere aminte a marilor personalităși și valori din trecut in acest domeniu
Vă mulțumesc, sunt onorat de aprecierile dumneavoastră.
Solomon Marcus. Despre matematică și limba română
Domnule Profesor,
Se știe că viața e câteodată ca o ursoaică cu pui. Ursoaica asta, când are chef de „joacă”, așa cum bine ziceți, îți dă câte o labă și te aruncă într-o râpă din care nu știi dacă ai să reușești să mai ieși. Sper că sunteți bine. Sunt tare bucuroasă că ați revenit și scrieți din nou aici.
Solomon Marcus a scris enorm de mult. „Întreaga sa colecție de publicații e disponibilă sub formă tipărită, în șase volume intitulată Răni Deschise, care cuprinde aproape 6.000 de pagini și 1.056.400 de cuvinte și se întinde pe o perioadă de o jumătate de secol.”* Aici pe Contributors a scris doar 9 articole între 2013 și 2016.
Un corpus enorm. Un „ocean” de cuvinte. După ce am citit articolul dvs. am întrebat, așa într-o doară, o fostă colegă de a mea, acum tik-tok-eriță înveterată, dacă a auzit de Solomon Marcus. S-a gândit puțin și mi-a zis că nu a auzit. Dar mai întâi m-a întrebat dacă e și el cumva pe Tik-Tok. Cred că vrut să fie sigură că nu se face de râs dacă cumva ea și Marcus ar fi fost colegi de platformă și ea nu știa.
Nu credeți că e o generalizare nepermisă să ne referim la toți vorbitorii de română (ca limbă maternă) ca locuitori a unei Limbi Romane ideale și unitare?
*Notă: Trei cercetători de la Universitatea din București, Anca Dinu de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine împreună cu Liviu Dinu și Bogdan Dumitru de la Facultatea de Matematică și Informatică au publicat o analiză a corpusului de publicații a lui Marcus intitulată: On the Stylistic Evolution from Communism to Democracy: Solomon Marcus Study Case, Dacă nu știați de ea, găsiți acolo detalii foarte interesante.
Cele bune, RR.
Stimată Doamnă,
Vă mulțumesc pentru informații și mă bucur să ne ,,recitim”! Articolul acesta este oarecum în afara cursului firesc al preocupărilor mele curente și a fost scris din sentimentul de bucurie de a rezona, în lumea ideilor, cu cineva pe lângă care doar am trecut în viață și cu care, în mod direct, nu am interacționat. Dacă nu ar fi fost sesiunea omagială organizată de academie și dacă nu mi-ar fi căzut în mână cele două cărticele, nu aș fi avut această bucurie și nici imboldul de a o împărtăși cu cititorii de pe această platformă. Ieri îmi scria un cunoscut, în legătură cu acest articol, că Solomon Marcus are notorietate în afara României, în principal datorită lucrărilor din domeniul lingvisticii matematice, cu mult mai mare decât o are în România și, cu siguranță, cu mult mai mare decât notorietatea pe care o are printre matematicieni. Nu știu dacă s-a înțeles suficient de clar ceea ce am spus eu în articol, și anume că Marcus a găsit o soluție individuală la singurătatea și izolarea matematicianului prin evadarea în lingvistică ceea ce a adus stabilirea unor punți cu alte discipline, în mod normal foarte departe de matematică, dar care au o vizibilitate cu mult mai mare decât matematica. Părerile matematicienilor despre demersuri de acest fel sunt foarte diverse și unele dintre ele nu foarte pozitive. Acesta este un subiect la care sper să pot reveni cât de curând.
Cu salutări cordiale,
Aurelian Gheondea
…am cautat referinta si in concluzia articolului respectiv am gasit:
” In the pre-democracy period, the communist norms of writing style demanded on the one hand long phrases, long words and clichés, and on the other hand a short list of preferred ‘official’ topics. On the contrary, in democracy, Marcus shortened the phrases and words (naturally becoming more concise) and approached a broader area of topics.” (not surprising, wouldn’t you agree?!…)
…ar fi interesant de facut o paralela Dan Barbilian/Ion Barbu cu „Mathematical Poetics”
referitor la articol, pastrand ideile metodologiei utilizate, si mai interesant pentru mine ar fi o comparatie calitativa si cantitativa a limbilor latina, italiana si romana – cu regionalisme (asta insa ar fi un demers/provocare la nivel de Academie Romana)
Nu credeți că e o generalizare nepermisă să ne referim la toți vorbitorii de română (ca limbă maternă) ca locuitori a unei Limbi Romane ideale și unitare?
Grea întrebare îmi dați. Sunt oameni și oameni, sunt români și români, așa că vă dau dreptate să chestionați gradul de generalitate al afirmației. Bucuria mea este că am găsit la Marcus o formulare succintă pentru un sentiment pe care eu îl simt de foarte multă vreme. Mă simt ,,acasă” în limba și cultura română așa cum nu m-am simțit nicăieri altundeva, deși am trăit perioade de timp relativ lungi pe alte meleaguri și în alte culturi. Asta nu înseamnă că nu sunt critic, că privesc lucrul acesta în mod idilic, din contra, am prostul obicei să fiu cu mult mai exigent cu cei care îmi sunt dragi. În plus, asta nu înseamnă să nu accept că sunt oameni născuți și crescuți în limba română care se simt acasă altundeva.
Am un prieten care a trait multi ani in Spania, chiar pe malul marii. Vorbeam de mincare si-i spuneam cit de mult imi plac mincarurile spaniole, El imi spune ca nu sunt rele, dar totusi s-a saturat de ele ca-n fiecare simte gustul marii si al sarii.
Cam asa e si cu operele din comunism, orice ai face nu poti sa nu mirosi usturoiul acelor timpuri, uneori pute, alteori e mai subtil, dar tot usturoi ramine, ca nu se putea altfel.
E prea subtilă pentru mine. Dacă cineva a tras concluzia că aș fi un nostalgic al comunismului, cu siguranță că a văzut alt film. Altfel, nu văd legătura.
scuzati, departe de mine de a va acuza de nostalgie comunista. Cu totul altceva vroiam sa spun si anume ca exista asupra noastra obsuspiciune, a tuturor care am trait acele vremuri ca am fi „colaborat”.
Iertare, din dorinta de a fi spiritual am dat cu mucii-n fasole!
Mulțumesc pentru lămurire. Nu sunt prea bun să citesc printre rânduri. Ceea ce spuneți este corect. Având în vedere că n-am fost în stare să lămurim, atunci imediat în 1990, relațiile complicate dintre Securitate și colaboratori, vor plana întotdeauna suspiciuni asupra unora și a altora. Am trăit cu toții perioada aceea nebună, fiecare în felul nostru, unii cu compromisuri pentru avantaje sau supraviețuire, alții fără compromisuri și cu consecințe teribile.
Desigur domnul Aurelian Gheondea cunoaste controversele din lumea matematicienilor legate de persoana Solomon Marcus, asa cum o si recunoaste, printre randuri, in ultimele comentarii. Doctoratul finalizat sub conducerea prof. Ion Colojoara ne sugereaza ca, din punct de vedere matematic, domnul Gheondea sigur nu a fost si nu este un fan al „realizarilor” in domeniul Matematica ale lui Solomon Marcus.
Departe de mine gandul de a minimaliza in vreun fel faptul ca Solomon Marcus a fost o personalitate de o cultura vasta, cu preocupari remarcabile in varii domenii, dar totusi o intrebare relativ la pozitia obtinuta in Academia Romana ramane inca in suspans: Solomon Marcus a obtinut pozitia de membru titular al Academiei Romane gratie valorii contributiilor sale in domeniul Matematica sau datorita pozitiei sale de marcant om de cultura? In calitate de academician a fost totusi membru in sectia de matematica a academiei, cu toate ca recunoasterea de care s-a bucurat nu se datoreaza contributiilor sale in domeniul matematicii avansate.
Relativ la remarca domnului Telea, prefer sa ma abtin, nu fara a puncta ca legaturile cu securitatea comunista au contat pentru unii foarte mult si dupa 1990.
Domnule Profesor,
As vrea, dacă îmi permiteți, în cele ce urmează să vorbesc puțin despre furnici și inteligențe colective. Cuvântul furnică e în sine un cuvânt foarte interesant. De ce furnică? În franceză e „la fourmi” – cu „m” nu cu „n”. În italiană la fel, – „la formica”. De ce în română e cu „n” și nu -cum ar fi mai normal cu „m” ca în italiană sau în franceză, limbi cu care e „înrudită” limba română? Mai ales că furnica e mică, și nu e nică. Mă rog, e o temă de cercetare interesantă pentru niște lingviști cu ceva „time on their hands”.
Ce este interesant cu furnicile e că sunt prototipul inteligenței colective. Conceptul de „creier lichid” (liquid brain) folosit pentru a descrie inteligența colectivă a mușuroiului de furnici a fost introdus de doi cercetători, Jordi Piñero și Ricard Solé. O metaforă foarte nimerită ce caracterizează „rețele de calcul cu unități mobile” (computing networks with moving units), cum ar fi coloniile de furnici, de albine, de viespi sau de termite. Dar aceeași metaforă poate defini la fel de bine și – prin extensie în jos – celulele din corpul uman sau animal, sau – prin extensie în sus – societățile umane.
Piñero și Solé au explorat în cercetările lor această distincție între „creierele lichide” și „creierele solide”, în special în contextul procesării distribuite a informațiilor. Dacă e de interes pentru cineva lucrările lor au fost publicate în Philosophical Transactions of the Royal Society.
Furnicile folosesc niște semnale chimice – feromoni – în scopul comunicării, pentru navigare și organizare socială, pentru căutarea hranei și apărarea cuibului. Albinele folosesc „bee dance”. Celulele din corpurile noastre folosesc bioelectricitatea. Oamenii folosesc limbile. Toate aceste elemente ce unesc indivizi diverși in colective – de la feromoni și bioelectricitate, la toate limbile pământului – au căpătat recent un nume foarte interesant – „cognitive glue”, sau lipici cognitiv, dacă vă sună mai bine.
Deci, fără să greșim prea mult, am putea caracteriza limbile vorbite de oameni ca un fel de lipici cognitiv, care dă o anumită formă sau alta societăților care-l folosesc. Sigur că cei buni vorbitori de limbă – Marcus numește în cele câteva pasaje care le citați câțiva poeți romani de la Eminescu la Nichita Stănescu – au o influență majoră aspra limbii vorbite și scrise.
Dar, pe lângă poeții și prozatorii unei nații sau alteia au apărut recent și niște entități vorbitoare și mai ales scriitoare în diverse limbi – cele pe care Daniel Dennett numește „counterfeit people” – sau un fel de „oameni calpi” cum ar zice Eminescu. Am scris despre asta mai de mult așa ca nu mai revin. Dacă vreți puteți citi aici – https://www.contributors.ro/inteligenta-artificiala-degenerativa/#comment-630898
Și e bine să nu uităm că pe lângă Eminescu și ceilalți poeți români și „mușuroiul vorbitor de limba română” a avut nu de puține ori contribuții remarcabile. Îmi vin în minte câteva distincții metafizice minunate – cum ar fi, de exemplu, semnalarea unor asimetrii surprinzătoare, cum e diferența dintre un porc și o râmă, sau dintre o păsărică și o furnică. Bănuiesc că le cunoașteți.
Teoretic cel puțin există poezie de valoare în orice limbă. Nu știu dacă ați auzit de Tomas Tranströmer. Tranströmer e un poet suedez care a luat premiul Nobel pentru literatură în 2011.
Versurile de mai jos au fost citite de soția sa Monica Tranströmer, în numele soțului său, la gala Nobel pe 10 decembrie 2011. Motivul pentru care au fost citite de soția sa e că în 1990 Tomas Tranströmer a suferit un atac cerebral care i-a paralizat partea dreaptă. Și-a pierdut aproape în totalitate capacitatea de a vorbi. De atunci, scrisul i-a luat mai mult timp, deși a publicat câteva colecții de poezie și un volum de memorii. Tomas Tranströmer a murit în 2015.
„Sătul de toți cei care vin cu cuvinte, cuvinte dar fără limbă
M-am dus pe insula acoperită de zăpadă.
Sălbăticia nu are cuvinte.
Paginile nescrise se întind în toate direcțiile!
Am întâlnit în zăpadă urme de copite de căprioară.
Limbă, dar fără cuvinte.”
Versurile au fost citite la gala Nobel atât în engleză cât și in sudează. Mie, de câte ori citesc aceste versuri, în engleză sau română, ca sudează nu știu, îmi dau lacrimile.
Vă doresc numai bine, RR.
Stimată Doamnă,
Vă mulțumesc pentru informații. Pe unele dintre acestea le știu mai mult sau mai puțin dar o bună parte este nouă pentru mine (în ziua de astăzi, cu atât de multă informație disponibilă, trebuie să facem o selecție dură asupra a ceea ce putem cuprinde și ceea ce neglijăm). Întrucât am oarecare interese în modelarea matematică în științele sociale, rețelele alcătuiesc o sursă majoră de exemple și câmp de testare a ipotezelor. Punctul meu de vedere este oarecum diferit deoarece (trag spuza pe turta mea) prefer metodele care vin din teoria spectrală pe astfel de rețele. În această abordare, în fiecare rețea interesul este de a găsi acele noduri care controlează/influențează porțiuni largi din rețea sau, altfel spus, de a distinge ceea ce este relevant de ceea ce este redundant. Abordarea clasică pe care parțial o cunosc este cu studiul spectral al operatorilor Laplace asociați acestor rețele și relațiile cu celelalte aspecte de interes. Revenind la tema articolului, cam asta spunea și Marcus în mod foarte concentrat, sunt unii dintre noi care au dovedit o atât de mare capacitate de a influența în mod esențial limba română încât trebuie să le acordăm recunoștința noastră.
Pe de altă parte, ceea ce spuneți despre ,,creierul lichid” este foarte atrăgător pentru mine fiindcă pune accentul pe aspectul continuu în defavoarea aspectului discret. Asta deschide drumul către abordări analitice (calcul diferențial și integral), deși există teorii recente (asta înseamnă zeci de ani în matematică) de a extinde metodele analitice pe structuri discrete, de exemplu pe mulțimi autosimilare (fractale) care sunt undeva la granița dintre discret și continuu.
Revenind la idiomuri, sunt convins că există o literatură vastă pe tema asta dar, din păcate, subiectele sunt relativ departe de preocupările mele de cercetare deși, ca un însetat de cunoaștere, apreciez întotdeauna comunicarea cu persoane din interior care pot să-mi spună esențialul în mod rapid și credibil.
Toate cele bune,
Aurelian Gheondea
Complet Off Topic,
E tumultoasa Turicia iarasi, parca mai altfel decat alte dati. Stiu ca ati mai comentat la articolele D-nei Violeta Stratan İlbasmış, care mi se pare a fi biased.
Am mai vazut podul peste Bosfor plin ochi de oameni demonstrand pro Hamas. Acum demonstreaza anti Erdogan. Sunt aceeasi? E greu de inteles tinand cont ca, probabil populist, Erdogan a tipat, de curand, lozinci anti Israel.
„Turcia si aceiasi”, suzati typo.
În luna august am fost ,,promovat” la nivelul ,,Professor Emeritus” ceea ce se traduce prin profesor pensionat. Prin urmare, nu mai țin ore la universitate, am doar facilități de cercetare pe care le pot face și de la distanță și, începând cu luna septembrie, sunt în România. Am contact cu colegii și mai ales cu foștii studenți din Ankara. Nimeni nu știe ce se va întâmpla în continuare. Având în vedere situația globală, cu schimbările de poziționare din Statele Unite și poziția fragilă a Europei, explicația cea mai plauzibilă este că există o mare libertate de acțiune fără nicio teamă de contre din exterior.
Din punctul meu de vedere, este o mare tragedie pentru Turcia, care are un potențial uriaș de dezvoltare și progres către un stat democratic și prosper, însă contextul în care se află este prost la scară istorică. Atatürk a făcut enorm de mult pentru a crea un stat modern însă nu a fost suficient pentru a preîntâmpina evoluțiile din ultimii douăzeci de ani.
Sunt multe de spus pe tema asta dar situația este fluidă, se pot întâmpla multe lucruri, din păcate eu nu văd situația în mod optimist, dar este posibil să greșesc.
Voi cita ultimul paragraf din „Limba română, între infern şi paradis” de Solomon Marcus:
Vocabularul limbii române se schimbă de la un moment la altul şi de la un vorbitor la altul. Mierea şi otrava sunt mereu prezente în preajma noastră, modul nostru de a ne exprima, de a comunica trebuie mereu să se orienteze între aceste tentații şi capcane. Dar dincolo de această fluctuație, simțim mereu nevoia să ne întoarcem la atâtea şi atâtea comori stabile, hrana pentru minte şi pentru suflet. Oricât ne-am încadra în regula de azi a comunicării internaționale – şi trebuie s-o facem – limba română, parafrazând reflecţia francezului, ne rămâne în primul rând ca sărbătoare.
On-topic: s-a strecurat o mică eroare în articol: idomuri în loc de idiomuri. Textul articolului este absolut superb şi m-a transpus într-o limbă ca o sărbătoare. Vă mulțumesc!