La o revedere

Cei care plătesc cu viața, a cărui premieră absolută a avut loc în toamna anului 1989, este cel de-al treilea film inspirat din mari scrieri ale literaturii române din creația regizorului Șerban Marinescu. Venea după Moara lui Călifar și Domnișoara Aurica și avea drept punct de pornire un scenariu scris de regizorul însuși. Scenariu în a cărui gramatică se regăseau idei și personaje din piesa Jocul ielelor, romanul Patul lui Procust și nuvela Cei care plătesc cu viața. Toate ale marelui Camil Petrescu.

L-am văzut la vremea premierei într-un cinematograf din București, probabil Scala, mi-a plăcut, poate mai mult chiar decât alte filme din epocă de vreme ce m-a determinat să scriu prima mea cronică de film, publicată în Tribuna clujeană. Și deși multipremiat (premiile au venit și din partea UCIN dar și cu ocazia festivalurile de film organizate 1989, și cu toate că a fost relativ frecvent transmis de felurite canale de televiziune, nu l-am revăzut decât săptămânile trecute. Cu ocazia (re)difuzării lui de Televiziunea Română.

Sigur, filmul este același. Cum era acum mai bine de 30 de ani. Pesemne se dorea, aștepta să fie revăzut, redescoperit,  asemenea cărților ce așteaptă cuminți în bibliotecă șansa recitirii. Filmele, precum cărțile ori creațiile de artă plastică se deosebesc tocmai prin aceasta de spectacolele de teatru. În cazul cărora nici măcar o singură reprezentație nu seamănă riguros cu alta. Acestui riguros la fel îi dă replica  doar cel ce le revede ori le recitește care nu mai e același. Anii au trecut, alta îi este receptorului și experiența de viață, și cea culturală.

Am decis să revăd Cei care plătesc cu viața nu neapărat fiindcă aș fi pornit în căutarea timpului pierdut și a entuziasmelor de odinioară, ci pentru că doream să văd cât se mai păstrează din bunele impresii.. Concluzia? Mult! Cei care plătesc cu viața mi s-a părut și acum un bun film de artă. Dincolo de faptul că toată povestea iubirii ratate dintre Doamna T și actorul Dinu Dorcea, transferată pe peliculă cu destule modificări față de cum este ea descrisă în Patul lui Procust, nu mi s-a mai părut a fi parte organică în film. Sigur, povestea în sine rămâne frumoasă, tristă și pe deasupra e remarcabil jucată în principal de actorii Julieta Ghiga (Szöny) și Marcel Iureș. Julieta Ghiga interpretează o doamnă T nu doar rasată, ci și esențialmente enigmatică, sensibilă, rece. Și pe alocuri chiar dură, în special în relația cu George Demetru Ladima. Rol în care s-a consumat apreciabilul debut cinematografic al lui Ovidiu Ghiniță. Care tocmai ce renunțase la cariera de arhitect pentru care avea studii superioare spre a deveni actor la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani iar, mai apoi, la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad. O evoluție de notă maximă avea Marcel Iureș. Care, în scena din fața oglinzii, în care recunoașterea infirmității ce îi determină sfârșitul poveștii de dragoste ca și pe cel al carierei și plecarea îi conferă personajului o frântură de diavolesc, asta dacă admitem că și Diavolul poate fi trist. Scenă într-o voită contradicție cu cele în care îl vedem pe același Marcel Iureș, înveșmântat în alb, ce îl construiește pe Dinu Dorcea histrionic pe față, într-un un abil amestec de Hamlet și Horatio. Pe Horatio Marcel Iures tocmai îl jucase în spectacolul de la Bulandra, spectacol cunoscut sub numele de Hamlet-ul lui Tocilescu și Caramitru, cu Hamlet actorul avea să se întâlnească  câțiva ani mai târziu, cu ocazia montării lui Liviu Ciulei. Atât de nedrept judecată atunci de critica teatrală. Dincolo de toate astea, de valoarea ei în sine, din punct de vedere strict pragmatic, povestea,  episodul Doamna T- Dinu Dorcea mi s-a părut a fi în relație cam prea liberă, pe alocuri chiar incongruentă,  cu firul principal narativ al filmului. De fapt, ea servește în principal introducerii personajului de legătură care este în cazul de față George Demetru Ladima. Ziarist la Dreptatea socială, ziar în care ar urma să fie publicată scrisoarea ce dovedește că ministrul Justiției, Șerban Saru –Sinești, este vinovat de crimă. Povestea crimei, a scrisorii, a lucidității, a sacrificiului înseamnă adevărata bază și ideatică, și dramatică a filmului lui Șerban Marinescu.

Dincolo de această observație, mie cel puțin îmi e și acum clar că Cei care plătesc cu viață a fost, rămâne, cum spuneam, un bun film de artă. Cu actori mari, unul și unul, în care titularii rolurilor principale Ștefan Iordache (Șerban Saru Sinești), Maia Morgenstern (Maria Sinești) și Adrian Pintea (Gelu Ruscanu) fac mari creații. Siguranța de sine a ministrului care știe că poate controla totul, că cine nu se supune plătește, care răspunde în secvența finală la telefon cu acea simptomatică replică Ministrul Justiției, singurele vorbe din prima scenă a piesei lui Camil Petrescu, excelent analizată odinioară într-o carte de regretata mea profesoară Maria Vodă Căpușan, au în Ștefan Iordache un interpret de geniu. Remarcabilă Maia Morgenstern, interpreta unei Maria Sinești când alcoolizată, când posedată cu forța de soț, când pornită în căutarea copilăriei- secvența în care personajul aflat în fața oglinzii își face codițe, când definitiv învinsă odată aflată vestea sinuciderii lui Gelu Ruscanu. Care apare pregnant, în ciuda sau poate tocmai datorită jocului interiorizat, fără nici cea mai mică urmă de retorism al lui Adrian Pintea. Cei care plătesc cu viața  mi s-a părut acum, ca și la prima vizionare, un film în care sunt perfect elaborate rolurile secundare. Jucate de Irina Petrescu, excelentă în evoluția ei de severă Grande Dame, Gheorghe Visu, un N.D. Velescu cum nu se poate mai natural (nu știu dacă acest Velescu nu ajunge și el, să fie, datorită jocului lui Visu un al patrulea personaj principal),  Ileana Predescu, Bujor Macrin, Valentin Uritescu.  Extraordinar atunci când dă replica Dar la Petrică Boruga v-ați gândit.  Sau de Mariana Mihuț, o Emilia Enăchescu vulgară însă numai atât cât trebuia, fără nici cea mai mică urmă de derapaj. Cu mare atenție au fost desenate și rolurile secundare. Unele savuroase sau vădit caricaturizate (Șerban Cantacuzino, Nicolae Budescu, George Negoescu), altele care atrag atenția asupra unor tineri actori aflați atunci la ora debutului. L-am reținut și în 1989, și acum pe Dan Profiroiu, distribuit în rolul secretarului lui Șerban Saru Sinești.

Bine gîndit decorul, excelent ales pentru unele secvențe interiorul din Palatul CEC din Capitală, așa că trebuie elogiat Lucian Nicolau. Bună opoziția dintre subsolul ocnei în care se află Boruga și construcția de sticlă în care se exercită la înălțime negocierea cu iz de șantaj al lui Sinești. Foarte rafinate costumele (Oana Tofan), minunate irizările și Bucureștiul cu grădini și case luxoase din imaginea datorată lui Vlad Păunescu. Și, last but not least, merită toate elogiile muzica lui Dan Ștefănică.  Ca și montajul Niței Chivulescu. Nu mai țin minte care era calitatea sunetului în sală, dar în difuzarea televizată munca lui Horea Murgu pare fără cusur.

ROMÂNIA FILM-CASA DE FILME 4
CEI CARE PLĂTESC CU VIAȚA

Scenariu după scrieri ale lui Camil Petrescu de Șerban Marinescu

Regia: Șerban Marinescu

Director de imagine: Vlad  Păunescu

Montajul: Nița Chivulescu

Sunetul: Horea Murgu

Muzica: Dan Ștefănică

Decor: Lucian Nicolau

Costume: Oana Păunescu

Cu: Ștefan Iordache (Șerban Saru Sinești), Adrian Pintea (Gelu Ruscanu), Gheorghe Visu (N.D. Velescu), Marcel Iureș (Dinu Dorcea),  Ovidiu Ghiniță (George Demetru Ladima), Maia Morgenstern (Maria Sinești), Mariana Mihuț (Emilia Enăchescu), Irina Petrescu (Irena Ruscanu), Julieta Ghiga (Doamna T), Valentin Uritescu (Sache), Ileana Predescu (Doamna Sinești), Bujor Macrin (Petre Boruga), Șerban Cantacuzino,Ștefan Velniciuc, Nicolae Budescu, George Negoescu, Dan Profiroiu, Felix Rizea, ș.a.