marți, martie 19, 2024

La pas pe Splai: Dâmbovița, oglindă a peisajului urban al capitalei

„Chiar dacă pare un șablon, fără Dâmbovița n-ar fi existat Bucureștiul, spune Andrei Bîrsan. Numai că acest centru primordial al orașului, spre deosebire de Sena sau Dunăre, e un râu mic. Sigur, i s-ar putea înverzi malurile. Ori de câte ori observăm câte-un pâlc de plante  sau niște iederă care atârnă în apă, ne frapează cât de bine arată. Fotograful visează la bărcuțe pe Dâmbovița, zone de înot sau alte activități acvatice – dar nu știe dacă investițiile necesare din partea autorităților ar aduce înapoi ceva. Nici măcar voturi.

Teodor Frolu spune că oamenii nu au cum să-și asume Dâmbovița ca pe un spațiu clar definit în oraș, pentru că nu le oferă nimic. Nu e o resursă sau un element definitoriu pentru identitatea, brandul orașului, ci un canal de beton încorsetat de două linii de trafic foarte aglomerat, cu un trotuar de un metru și un gard și trei smocuri de iarbă.”

Dâmbovița a fost viața orașului – Scena9.ro

Sunt trei lucruri care mă preocupă atunci când vine vorba de urbanul bucureștean și nu este vorba printre ele de problemele pe care le are rețeaua de termoficare. Cât privește chestiunea din urmă, era evident încă de acum cincisprezece ani că situația este critică, dar primarul general de atunci, Sorin Oprescu (cel care sfidează astăzi autoritatea statului român dintr-un cartier de lux al Atenei), a fost total dezinteresat să intervină cu un proiect de reabilitare.

Gabriela Firea, cea care astăzi trage toate sforile posibile la PSD și PNL, împreună cu familia Pandele, pentru a se reîntoarce în fotoliul de primar general, a preferat jocul de umbre cât timp a fost vorba de termoficare, limitându-se la promisiuni de campanie electorală. Așa cum era de așteptat, măgăreața a căzut pe primul mandat al lui Nicușor Dan și este foarte probabil ca de aici să i se și tragă actualului primar general înfrângerea în viitoarele alegeri.

Întorcându-mă la subiect, mă supără că guvernarea locală din București (nu fac distincție între primarul general și consiliul general și primarii de sector și consiliile de sector) nu a găsit soluții la: (i) regenerarea urbană[1] a canalului Dâmboviței pe întreg traseul său; (ii) construirea de piste pentru transportul alternativ (biciclete și trotinete), independente, dar și conectate cu transportul în comun (înainte de a pune bir pe locurile de parcare din zonele 0 și 1) și (iii) deschiderea pentru public a esplanadei Palatului Parlamentului, acest edificiu cu aspect monstruos, pe care îl poate umaniza doar împrietenirea cu oamenii.

Dâmbovița de astăzi este (doar) un canal de beton care a înlăturat multe din neajunsurile pe care le provoca anterior cursul liber al râului. Potrivit lui Stematiu și Teodorescu[2], cursul râului în București a fost amenajat etajat: (i) la suprafață – o cuvă de beton care reprezintă albia geometrizată cu nivel liber, prin care este vehiculată apa curată, nivelul fiind controlat de o serie de deversori de reglementare alimentați cu apă din Lacul Morii; (ii) în subteran – o structură de beton numită caseta colectoare a apelor uzate, la care au fost racordate toate colectoarele principale ale sistemului de canalizare și care a fost concepută pentru a transporta gravitațional apa uzată colectată din întreg orașul către stația de epurare Glina.

Stematiu și Teodorescu, secțiune prin albia actuală a canalului urban Dâmbovița

Aceste detalii tehnice sunt importante, pentru că modelul actual al cursului râului Dâmbovița reduce mult din opțiunile de regenerare urbană, așa cum observă foarte bine arhitectul Teodor Frolu (pe care l-am citat la început), co-fondator al Asociației „Ivan Patzaichin – Mila 23”: „Acesta este marele paradox al Dâmboviței, un râu natural betonat se transformă într-un element utilitar, pe când lacurile artificiale din nordul orașului (Herăstrău, Tei), amenajate în zone mlăștinoase, ajung să fie percepute ca zone naturale de agrement”[3]

Aș vrea să văd că se întâmplă ceva frumos cu Dâmbovița, al cărei curs să fie redat bucureștenilor pentru a se bucura de potențialul de bine și confort pe care în orice oraș cumsecade un râu îl aduce oamenilor; doar că modelul regenerării nu poate fi Parisul, de exemplu, mai degrabă găsim un astfel de model în Țările de Jos.

CE MI-AR PLACE SĂ ÎNTÂLNESC LA PAS PE SPLAIUL DÂMBOVIȚEI?

Eric Winterhalder, vienezul care în 1829 se înrola în armata Țării Române și apoi, îndrăgostindu-se de patria sa adoptivă a ales să rămână întreaga sa viață în București și să se implice în ridicarea României moderne, alături de generația pașoptistă, este cunoscut nu atât ca ministru de finanțe sau ca unul dintre cei care au clădit instituția financiară a Casei de Depuneri și Consemnațiuni (actuala CEC Bank), cât pentru că în vremea în care era profesor de istoria artelor la Conservatorul lui Ion Heliade Rădulescu a cules și publicat versurile unui cântec popular: „Dâmboviță, apă dulce”.

Ca publicist la „Românul”, ziar înființat în 1857 de C.A. Rosetti, Eric Winterhalder a fost unul dintre criticii acerbi ai stării de lucruri din București, dar și dovada vie că versurile cântecului pe care l-a cules de pe strunele lăutarilor nu erau vorbe goale: Râulețe! după tine / Simț departe mare dor; / Facă ca patria să-și uite / Un străin și călător. / Dâmboviță, apă dulce, / Cine-o bea, nu se mai duce.

Găsesc interesantă la Winterhalder prospețimea critică a ochiului străin care vede și analizează totul, în cele mai mici amănunte, dar o face din dragoste pentru locurile ce i-au devenit patrie și vede în demersul său un efort de construcție și nici pe departe exercițiul steril și superior al unui trecător dispus să ia în râs sărăcia și înapoierea de provincie la cheremul otoman prin care a călătorit fulgurant. Și mă întreb: în ce relație a pus el Dâmbovița și urbanitatea Bucureștiului?

La acea vreme Viena, ca și Parisul și într-o oarecare măsură Budapesta erau orașe moderne, eclectice, unde Sena sau Dunărea ajunseseră să aibă funcțiuni urbane noi, nu doar cele strict utilitare de alimentare cu apă, transport, stingerea incendiilor și evitarea inundațiilor. Bucureștiul nu era în aceeași situație.

Dâmbovița era resursa pentru apa de băut a Bucureștiului, dar și râul în care se scăldau mahalagii și copiii târgoveților, erau deversate canalele și aruncate gunoaiele și leșurile de animale. Apa era distribuită în oraș de sacagii, care nu-și băteau prea mult capul de este potabilă sau nu; purificarea o făceau (dacă o făceau, în funcție de mușterii pe care-i aveau) prin filtrarea superficială sau cu piatra acră[4] care precipita o parte din impurități.

Amsterdam și București. Sursa: arhiva personală

Eric Winterhalder nu ar fi avut cum să se bucure prea mult de malurile râului, pentru că amenajarea Dâmboviței nu era o preocupare stăruitoare a autorităților. După inundațiile devastatoare din perioada anilor 1862-1865, administrația Alexandru Ioan Cuza a inițiat lucrări de canalizare și rectificare a cursului Dâmboviței; în 1868 este curățită albia și se făceau mici rectificări ale cursului său.

Abia în anul 1871 începe un demers susținut de lucrări de canalizare și se înlocuiesc principalele poduri (construite din lemn până atunci) cu unele metalice. În fine, abia între anii 1880 – 1885 inginerul francez Alexandre Boisguerin au pus în operă un proiect serios de amenajare a cursului și albiei râului Dâmbovița.

Între anii 1879-1880, albia a fost adâncită cu 6 metri și s-au proiectat două căderi de apă, una la Grozăvești, unde era amplasată și o uzină electrică, și o a doua la Vitan. Partea de jos a albiei a fost căptușită cu podină din stejar, așezată pe grinzi și piloți de lemn, iar malurile au fost curățite la partea inferioară și înierbate la partea superioară[5]. Pe margini au fost amenajate splaiurile, pe o lățime de 20 de metri fiecare, prin pietruire și plantare cu pomi.

Dâmbovița în interbelic. Sursa: fotoshooting.ro

Dacă Winterhalder, la acel moment trecut bine de 70 de ani, ba chiar apropiindu-se de 80, a mai reușit să savureze promenada pe Splai și să se bucure de noua înfățișare pe care o oferea orașului, nu am de unde să știu, dar îmi place să cred că da, că era mulțumit de ceea ce generația căreia îi aparținea reușise să facă în scurt timp pentru modernizarea regatului și a capitalei sale.

În Țările de Jos canalele – prezente peste tot, în orașe sau traversând polderele răpite mării – au mai ales rolul de artere de transport. Nu este și cazul Bucureștiului, unde nu vedem pe Dâmbovița nici ambarcațiuni ușoare, nici linii de transport; cursul nou proiectat și construit începând cu anul 1977 nu a fost pregătit (deși este din loc în loc dotat cu pontoane) să fie utilizat pentru transport și navigație de agrement. De altfel, până la Asociația „Ivan Patzaichin – Mila 23”, nu cred că și-a propus cineva în mod serios să aducă Bucureștiului o Dâmboviță navigabilă.

Pentru mine faptul că Dâmbovița nu este folosită pentru transportul în comun pe apă și agrement nautic înseamnă o mare pierdere și un semn că s-a ratat și continuă să fie ratată o dimensiune esențială a urbanismului său: utilizarea deplină a potențialului acestui curs de apă. Îmi imaginez de multe ori cum ar arăta cele câteva linii de transport pe cursul Dâmboviței: transport în comun (asociat liniilor oferite de STB și Metrorex), dar și agrement și turism (hop on, hop off).

Dacă Dâmbovița nu este vie, animată, nici trotuarele sale nu sunt. Promenada nu este verde, administrația locală nu are vreun interes special să o mențină astfel, pentru că bucureșteanul sau turistul nu își fac plimbările pe lângă un curs banal de apă. La fel de bine o pot face într-un parc cu un luciu de apă, care în plus este animat și pitoresc: ai ce să vezi, pe ce anume să zăbovești cu privirea.

Fără trotuare animate, de ce ar avea rost să cauți pe Splai un loc unde să-ți deschizi o cafenea șic sau un restaurant gourmet? Cine să se oprească însetat sau înfometat, dacă Splaiul nu este loc de promenadă, ba chiar dimpotrivă.

Când am documentat foto subiectul, într-o zi de miercuri spre prânz, pot spune că nu m-am intersectat pe trotuarele de pe Splai aproape cu nimeni. Am zărit câțiva pescari pe picior de plecare, că se facuse cald, și doi sau trei alergători care-și făceau joggingul zilnic. Terasele de lângă Biblioteca Națională, singurele deschise, aveau clienți cât să-i numeri pe degete. Canalul Dâmboviței este deocamdată doar o oportunitate ratată.

Promenada pe Splai. Sursa: arhiva personală

Istoria Dâmboviței ca parte a unui cerc vicios – nu atrage turiști pentru că Bucureștiul nu este un oraș turistic, iar Bucureștiul nu este un oraș turistic pentru că adună una cu alta suite întregi de oportunități ratate de a se transforma într-un urban ofertant turistic – nu este surprinzătoare, dar pentru mine este frustrantă. Trăiesc în capitala țării mele care are aspectul unui târg prăfuit unde nimic nu se întâmplă. Ce s-a schimbat, oare, în Bucureștiul de astăzi față de cel din vremea lui Eric Winterhalder?

PROIECTE AR FI, CHIAR ȘI AUTORITĂȚI INTERESATE SĂ LE PUNĂ ÎN OPERĂ. ȘI TOTUȘI…

Cred că singurul proiect funcțional de regenerare urbană ce implică oarecum Dâmbovița este cel de reabilitare a fântânilor din Piața Unirii, care a permis companiei Apa Nova să lanseze programul „Simfonia Apei”[6], un spectacol public cu mare priză atât la bucureșteni cât și la turiștii ce se întâmplă să se afle în capitală în weekendurile estivale.

Simfonia apei. Sursa: seebucharest.ro

Din păcate, această inițiativă este izolată și nu poate fi valorificată decât sezonier. În plus, este o excepție, pentru că nu vine, așa cum ar fi normal, să încununeze o Dâmboviță ofertantă pe întreg cursul său, cu insule de spectacol urban în punctele cheie, cu promenade extinse, terase de cafenele, restaurante plutitoare, plimbări pe apă și alte minunății pe care atât de firesc le găsim integrate în peisajul marilor orașe care se bucură de binecuvântarea unui curs de apă.

Dincolo de „Simfonia Apei” eu unul nu am mai găsit decât intenții, dintre care cel mai avansat proiect (se pare) este cel care a câștigat concursul „Reclaiming the River”, organizat de Primăria Sectorului 3 și Ordinul Arhitecților din România – Filiala București în urmă cu doi ani. Proiectul 58 – HH4356[7], care s-a clasat pe primul loc în urma concursului, a fost semnat de trei arhitecți: Oana Moga, Jacqueline Cuzino și Șerban Patrulius.

Reclaiming the River – Proiectul 58-HH4356. Sursa: oar.archi

Conform autorilor, canalul Dâmbovița, pe segmentul dintre podurile Mărășești și Mihai Bravu, ar urma să fie redat comunității prin două mari intervenții: înverzirea malurilor albiei și executarea de poduri pietonale.

Vorbind despre proiect, Jacqueline Cuzino declara pentru PressOne[8]: „Cred că odată ce Dâmbovița nu va mai fi incomod de privit și de traversat, oamenii vor redescoperi valoarea ei ca element natural. Poate că bucureștenii își vor dori atunci să profite mai mult de această resursă și să aibă grijă de ea, vor apărea tot soiul de inițiative creative. Ne gândeam la începutul proiectului: cum ar fi să mănânci la prânz pe malul apei, să simți cum adie vântul pe pod, să ai o oază de verde în fața biroului? Sperăm că în viitor va fi o realitate.” 

Proiectul este cuprins în „Strategia de Dezvoltare Durabilă a Sectorului 3 pentru perioada 2021 – 2027” (document public), în care se face referire și la un contract deja semnat pentru „amenajarea peisagistică a malurilor râului Dâmbovița – reabilitarea și reactivarea Splaiului Unirii în zona Mărășești – Timpuri Noi – Mihai Bravu”. Posibil, nu zic nu, dar nu am sesizat încă să fi început lucrările la acest proiect.

Celelalte două proiecte pe care le-am identificat sunt la stadiul de intenții. Primul este denumit „Dâmbovița Smart River”[9], o inițiativă ce reunește ca parteneri Asociația „Ivan Patzaichin – Mila 23”, Urbo Techa, Space Syntax și DC Communication. Inițiatorii definesc astfel obiectivul pe care îl au în vedere:

„Gândindu-ne la Dâmbovița ca la o oază de verdeață și nu ca la un canal, ne putem imagina că spațiile verzi și zonele de apă pot fi unite într-un sistem de infrastructură verde. Funcțiunile existente de-a lungul râului împreună cu reinventarea platformelor industriale pot crea o diagonală economică în oraș, care acum nu există. Această structură urbană nou creată poate fi întărită prin conectarea elementelor sale cu o rețea de soft mobility bazată pe rute pentru pietoni și bicicliști împreună cu transport în comun.”

Cel de-al doilea, „Traversăm prin Verde”[10], este o inițiativă a Fundației Comunitare București și ar urma să fie implementat prin Asociația „Parcul Natural Văcărești”. Ideea de bază ar fi proiectarea unei conexiuni între zonele de vegetație dezvoltate de-a lungul râului Dâmbovița și Parcul Natural Văcărești.

Echipele Asociației „Parcul Natural Văcărești” analizează vegetația și fauna din spațiile verzi aflate pe cursul râului Dâmbovița, între Văcărești și ieșirea din oraș. Pe baza rezultatelor analizelor vor fi propuse direcții generale de amenajare peisagistică a zonelor de pe malurile râului în acord cu vegetația locală, apoi se va proiecta unui culoar ecologic între Parcul Natural Văcărești și râul Dâmbovița, pentru a facilita dispersiei speciilor, în special a amfibienilor și mamiferelor.

O ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ LIPSITĂ DE IMAGINAȚIE ȘI AMBIȚIE

Nu îmi fac speranțe că în următorii zece ani se va găsi o administrație publică locală în București – primar general, primari de sector, consiliul general și consilii de sector – care să gândească unitar și apoi să pună în practică soluții prin care râul Dâmbovița să fie redat bucureștenilor și turiștilor care vor să viziteze orașul, printr-o serie de proiecte inspirate și necesare de regenerare urbană.

Imagine emblematică: Dâmbovița la Biblioteca Națională. Sursa: arhiva personală

Crin Halaicu, Victor Ciorbea, Viorel Lis, Traian Băsescu, Răzvan Murgeanu, Adriean Videanu, Sorin Oprescu, Gabriela Firea… și nu am enumerat toți primarii generali post-decembriști; ei sunt explicația nu doar pentru că Dâmbovița a rămas un obiectiv prizonier al condiției sale funcționale, ci pentru cum arată astăzi în general capitala.

Mai mult sau mai puțin, cu foarte rare excepții, aceste nume au preferat să administreze pompieristic și să caute avantaje proprii ori pentru grupurile ce i-au propulsat în funcții, nu să servească Bucureștiul și pe locuitorii săi. Un București frumos, eclectic, turistic și așa mai departe nu avea cum să intre în vederile lor, pentru că absolut toți s-au întrecut să ne demonstreze că nu au viziune, ci o simplă listă de obiective și ținte personale și de partid.

Am avut, pe rând, așteptări de la fiecare – mă refer nu numai la mine, ci la bucureșteni în general. Eu personal mi-am pus speranțe în Traian Băsescu și în Nicușor Dan. Traian Băsescu a decolat spre Cotroceni, folosind funcția de primar general ca rampă de lansare; luptele sale cu Consiliul General au prefațat stilul conflictual al coabitării cu majoritățile parlamentare ostile.

Nicușor Dan, însă… Ei bine, cu el este o altă poveste. S-a lansat dinspre o platformă a societății civile și a arătat mereu că formația sa fundamentală este aceea de activist civic dedicat, a cărei singură rațiune de a fi este lupta cu birocrația și politicianismul. Până acum în mandatul său nu a trădat acest profil, dar nici nu a arătat că are viziune ori că stăpânește organic știința leadeship-ului ori a comunicării.

Ce-i drept, nu a pomenit nicio clipă în campanie că ar fi un lider cu viziune și nu ni s-a prezentat astfel. Și atunci, de ce ne-am simți înșelați pentru că ceea ce face domnia sa la primăria generală este să conducă o luptă surdă și cu puține forțe rămase credincioase împotriva birocrației osificate pe care a moștenit-o și a politicianismului din Consiliu? Nu regret că l-am votat, pentru că alternativa ar fi fost (și încă este) absolut malignă.

„Nu vreau să îmi însușesc această critică, parcurile nu sunt nici mai bine, nici mai rău decât au fost toți anii aceștia. Mă duc relativ des în Parcul Carol cu copiii. Ele nu au sisteme de irigații și iarba, pentru că e secetă, este arsă. Curățenia este destul de bună. A fost un  moment în vara anului trecut când am făcut trecerea de la companiile municipale care  cheltuiau în exces, când la 2-3 luni nu a  fost tunsă iarba. În momentul de față, iarba este tunsă. În momentul de față este o curățenie care se face permanent.”[11]

L-am citat pe Nicușor Dan cu un răspuns pe care l-a dat când a fost interpelat de presă în legătură cu curățenia din parcuri. Ceea ce afirmă primarul general este corect și adevărat, parcurile nu erau mai curate în mandatele lui Sorin Oprescu sau ale Gabrielei Firea, dar cei care l-au ales nu și-au dorit încă un „manager” în acel fotoliu de la Primăria Capitalei, ci un lider cu viziune și autoritate.

Nu este prima dată când sunt dezamăgit de discursul public al lui Nicușor Dan ca primar general. A avut declarații dezamăgitoare și atunci când a intrat într-o dispută cu reprezentanții Asociației Parcul Natural Văcărești, care acuzau primăria Generală că pune bețe în roate administrării eficiente a Deltei Văcărești; disputa a apărut în momentul în care o serie de incendii au izbucnit în respectiva zonă, fără ca firma de pază să fie capabilă să prevină repetarea lor.

Dacă primarul general Nicușor Dan nu este interesat de subiecte minore cum ar fi curățenia și starea parcurilor administrate de Primăria Generală, dacă incendiile din Delta Văcărești nu l-au revoltat ci i-au prilejuit o lehamite ce a alimentat o dispută cu foștii colegi de activism civic, de ce m-aș aștepta ca până la alegerile din 2024 să-l văd inițiind un proiect integrat de redare a canalului Dâmbovița bucureștenilor și turismului? Păi, nu mă aștept, dimpotrivă. Nu-mi mai fac iluzii.

De altminteri nici Nicușor Dan nu-și mai face iluzii, după cum a declarat presei, susținând că nu este interesat de viitoarele alegeri ci gândește strategic. Iar gândirea sa strategică, din ce înțeleg, arată cam așa: „… ceea ce am făcut eu în administrarea Bucureștiului a fost să trasez acele linii mari strategice pe care să mergem în continuare, fie că vorbim de semaforizare, fie că vorbim de transportul public, fie că vorbim de metroul la suprafață, fie că vorbim de radialele până în autostrada de centură, sunt lucruri mari, nu hai să mai punem un semafor aici, un semafor aici, un semafor aici. Rezultatul acestor planuri mari se vede în ani.”[12]

În regulă, Nicușor Dan, am înțeles, lucruri mari, deh! Regenerarea urbană a Dâmboviței, adăugarea de funcționalități noi râului care străbate capitala nu este un proiect strategic, este un flecușteț. Prea bine, am notat!

Ei bine, domnule primar general, dumneavoastră doamnă challenger (etern) Gabriela Firea și alții interesați de fotoliul cel mare de la Primăria Generală, vă anunț să nu contați pe votul meu dacă nu aveți un astfel de proiect în program. M-am săturat să vă dați importanță cu rezolvarea unor chestiuni care ar trebui să fie preocupări curente într-un oraș modern; pentru rezolvarea lor există viceprimari, directori generali, directori de companii ale primăriei etc.

De la un primar general eu pretind viziune, autoritate, deschidere în comunicare! Nu puteți livra așa ceva? OK, rămâneți acasă în fotoliile proprii și nu ne consumați timpul cu promisiuni și apoi cu mandatele voastre sterpe, timp în care orașul se dezvoltă haotic și primitiv, otrăvindu-ne viața, cotidianul. Aviz amatorilor!



note:

[1] Regenerarea urbană reprezintă aducerea la viață a zonelor urbane printr-un efort comun al administrațiilor locale, deținătorilor de proprietăți, cetățenilor și a altor actori ce pot fi implicați, cu scopul de a îmbunătăți condițiile de trai, de a crește calitatea mediului, de a îmbunătăți climatul social și a întări economia locală. Regenerarea urbană se sprijină întotdeauna pe trei piloni: cel al structurii fizice, cel economic și pe pilonul social.

[2] Dan Stematiu, Dan Teodorescu – „Râul Dâmbovița în București – Sistemul de apărare împotriva inundațiilor” (agir.ro)

[3] https://www.scena9.ro/article/andrei-birsan-dambovita-apa-dulce

[4] Sulfatul de alumină și potasiu

[5] Stematiu și Teodorescu

[6] https://www.apanovabucuresti.ro/simfonia-apei/#section_2

[7] https://oar.archi/en/concursuri/oar/reclaiming-the-river-bucuresti/galerie-proiecte/58-hh4356-sc-patrulius-si-asociatii-srl/

[8] https://pressone.ro/reclaiming-the-river-cum-ar-fi-sa-iei-pranzul-pe-malul-dambovitei

[9] https://www.dambovitasmart.ro/index.php/despre-proiect/

[10] https://parcnaturalvacaresti.ro/portfolio-item/traversam-prin-verde/

[11] https://www.profit.ro/stiri/social/nicusor-dan-despre-parcurile-din-bucuresti-nu-sunt-nici-mai-bine-nici-mai-rau-decat-au-fost-toti-anii-acestia-20810145

[12] https://www.news.ro/politic-intern/nicusor-dan-eu-va-spun-sincer-nu-imi-fac-niciun-fel-de-calcul-pentru-2024-despre-o-sustinere-pnl-usr-pmp-pentru-un-nou-mandat-in-ipoteza-in-care-o-sa-fie-o-lupta-stanga-dreapta-e-un-scenariu-realist-1922401808002022082220809730

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Dambovita, un canal de la est la vest incadrat de 2 sosele cu 2 benzi, trotoare si 1 m de spartiu verde.
    Nu a fost niciodata Dambovita o zona de promenada, imi aduc aminte cum inainte de sistematizarea din 1977 putea vara a balta statuta si zburdau sobolanii pe malurile de pamant.
    Pentru a face aceste proiect trebuie intai sa fie terminate soselele de centrua, transport public pentru a compensa disparitia celor 2 sosele care leaga estul cu vestul si multe alte conditii care sunt momentan departe de a fi indeplinite. Poate in 10 ani se va pune problema acestei amenajari dar mai e mult pana departe.
    Nicusor Dan a promis doar ca va rezolva problemele stringente, poate daca va mai fi ales, cel mai probabil nu – problema termoficarii i-a exploda in fata, se va ocupa si sa dea din gura despre de asta.
    PS: Carciumile alea de pe chei sunt o mizerie, daca asta inseamna regenerare urbana mai bine nu!

  2. Va invit sa va imaginati:

    „Cheiurile Dimbdimbovitei”
    (scuzati emotia…)

    Oricum ar fi, e mai mare decat Bicul si de aceeasi talie si IMPORTANTA cu a BachLuiului si Begai.
    Stiti ce e cel mai interesant?
    Cat de rare sunt orasele asezate efectiv pe MALURILE unui mare riu sau fluviu, in Romania – cine stie, poate in viitor…
    (o fi din cauza climei si insectelor, ori din cauza faptului ca toate au fost niste targuri puchinoase, care nu aveau nevoie initial de prea multa aparaie – BucaLe avea la 1862, cand a aparut Romania, cel mult 70 de mii de locuitori, dupa ce pe timpurile marelui arhitect rus Kisselev avea doar 65 de mii de locuitori – bob numarat, cu preciziune militara!

    Imi pare rau, nu vad niciun viitor pentru splaiurile db. Doar daca ati mai fi amenajat un lac de agrement la Vacaresti si niste insulite de agrement, cateva micro ecluze dupe Noua Biblioteca Nationala…, insa, avand Glina in fata-spate, mi se pare inutil.

  3. Cam greu de pus in valoare Dambovita. Si sunt atatea probleme de rezolvat in Bucuresti, de primari sau altii mai jos in ierarhie, incat nu sunt sigur daca asta ar fi cireasa de pe tort sau bomboana de pe coliva?.. ;)

    Si ce viziune ar fi?..
    De transport nici nu poate fi vorba. Ar trebui construite ecluze si oricum s-ar bloca totul la Unirii.
    Poate niste vegatie acvatica, sa schimbe imaginea sterila de canal colector? Da, dar iarna trebuie golit, altfel ingheata si sparge malurile. Sau consolidate malurile pentru a rezista.
    Pe anumite portiuni cu pontoane s-ar puta deschide pentru sporturi nautice. Care sporturi nautice nu prea se practica in Bucuresti.. nici pe lacurile mari. Poate ar ajuta la popularizarea lor.
    Cu un pic de imaginatie, ar putea gazdui o pista de biciclete si o promenada, dar se poate proiecta una sa treaca pe sub poduri?..

  4. O documentare de exceptie care ar merita citita de guvernanti. In programele Anghel Saligny si PNRR nu exista bani pentru asa ceva. Cand eram de cativa ani, cheiul Dambovitei dintre Unirii si Calea Victoriei, avea gard ornamental de fier, copaci umbrosi si gazon, din loc in loc flori si cate o bancuta de lemn, masini putine si aer mai curat. O placere sa faci o plimbare, cu multe case vechi. Toti primarii de ieri si de azi ai Capitalei sunt zero in materie de urbanism si estetica urbana iar pe arhitectii primariei generale si de sectoare nu dau nicio ceapa degerata !!! Capitala nu mai este demult a pietonilor ci a soferilor si celor veniti de te miri unde.

  5. Fără să vreau să vă contrazic viziunea de Dâmbovița… utilă să-i zic, sincer, nu înțeleg ce așteptări ați avea.
    Transport pe Dâmbovița? Vorbind doar de porțiunea Grozăvești – Unirii, ce transport vedeți organizat acolo? Aici sunt construite câteva stăvilare, pe lângă podurile extrem de joase ce traversează râul. Ca turism, s-ar putea organiza, probabil, doar plimbări cu canoea sau cu hidrobiciclete, dar doar între baraje și/sau poduri. Transportul în comun între Ciurel și Unirii este, în momentul ăsta, imposibil. Ca să punem vaporașe care să plimbe călători, ar trebui să ridicăm toate podurile de pe traseu și să facem probabil ecluze. Cât ar costa toată treaba doar ca să trecem un vaporaș de podul Izvor?
    Sau poate nu văd eu ca lumea. Cum vedeți dvs organizarea Dâmboviței, ca să permită transport în comun?

    PS. Dacă tot vorbim de transport pe Dâmbovița și avem prea mulți bani cu care nu știm ce să facem, am putea să construim un fel de telegondolă pe deasupra râului. Dar doar turistic, pentru că nu reușesc să văd cum o asemenea gondolă ar putea concura cu un 104, de exemplu.

  6. Excelent articol, scris din suflet si incarcat cu informatii utile. Am remarcat si eu candva singuratatea dezolanta pe care o percepi atunci cand te plimbi de-a lungul splaiului.

  7. Ca si in toate celelalte domenii, initiativa privata privind Dambovita a fost lichidata din fasa.
    Un amic fondator de firma de scafandri amatori a vrut sa foloseasca Insula din Lacul Morii (care fusese abandonata si vandalizata, si asa e si acum) ca baza sportiva si de agrement, iar Primaria a raspuns ca asteapta un investitor mare, ca Tiriac, nu unul mic. Apoi a vrut sa puna ambarcatiuni de plimbare langa Biblioteca Nationala (vaporasele de pe Herastrau si altele nu mai circulau)si i s-a spus ca nu are voie. Atunci a cerut macar pontoanele pt barci de agrement (cum e unul la Opera, neutilizat niciodata, desi asa era in proiectul original) dar nu s-a aprobat nici asta. In final a inteles mesajul autoritatilor locale, dar neputand sa se conformeze, a abandonat. Este doar un exemplu pe care il cunosc personal…

    • Excelent comentariu, descrie perfect România feudală a secolului 21.

      Autoritățile stăpânesc totul și nu admit să se facă nimic din inițiativă privată. La fel ca în anii ’80, soluția e dezagregarea sistemului, altfel România nu iese din secolul 18.

  8. Dacă vorbim despre mari proiecte, fructificarea potențialului turistic al Bucureștiului este un astfel de proiect. Or, dacă turiștii doresc (așa cum se întâmplă cam peste tot în lume) să vadă de unde a început orașul și încotro s-a dezvoltat, își rup picioarele pe drumurile de la Kilometrul zero către Curtea Domnească și apoi spre Palatul Parlamentului, sau crâșmele din Centrul vechi.

    Dacă în multe orașe pavele puse de romani cu 2000 de ani în urmă încă mai sunt la locurile lor, pavajul din centrul bucureștean s-a spart după vreo doi ani și nimeni niciodată nu a prevăzut un contract pentru întreținerea lui.

    Apoi, mă văd nevoit să-l contrazic pe autorul articolului militantismul civic al domnului Dan s-a ofilit rău de când a ajuns în funcția de primar general. Domnia-sa era activ în privința construcțiilor/ imobilelor.

    Casa Radio este o ruină de mai multe decenii, deși în 1989 era în faza de finalizare. Circul foamei de la Unirea este în construcție din vremuri imemoriale. Blocul turn de lângă Centrul Cultural Armenesc (care nu ar fi trebuit să existe niciodată) este o ruină după incendiul care l-a șubrezit și arată cumplit. Toate sunt în centrul orașului și, după atâta timp, am sentimentul că nimeni niciodată nu le va finaliza.

    Eu în Colentina de două luni nu am apă caldă. Sper că se repară conductele și voi avea la iarnă. Altfel, promit domnului Dan că îmi iau săpunul și prosopul și vin la Primăria generală să mă spăl.

  9. Este bine ca deschideti acest subiect! Nu multi se sinchisesc, desi e crucial.
    Cind vii dinafara te frapeaza peste tot lipsa unei civilizatii a oglinzii apelor combinata cu practica unor amenajari primitive, urite, acolo unde sint. Chiar si asa, zonele amenajate alterneaza ingemanat cu zonele in paragina, compromitindu-le. Intrucit nu exista interes din partea populatiei, in mare parte din ignoranta si pentru ca e o populatie prea chinuita public ca sa-i mai pese, nu exista nici un concept de amenajare care sa includa omul. Comunismul ca mentalitate a pustiit civilizatia romaneasca tinara si firava. Progresele remarcabile de la 1800 si ceva au fost compromise.

  10. Articolul acesta e așa o pledoarie doar că să treacă timpul (care oricum trece degeaba) in București. Fără a avea o pregătire despre subiect dvs. scrieți senin despre cum un fir de apă ar putea genera o zona de interes liniară care ar conecta locurile între ele. Pe transport e irelevant zona dintre Timpuri Noi și Grozăvești e dublată de metrou. Divertisment 0 că nu e spațiu. Ce rămâne e imaginea, unde da, în fâșia de spațiu verde s-ar putea gândi o plantație de niște botaniști cu experiență în peisagistică, ca să nu mai vedem betoanele și să vedem ceva verde.

    Dar hei, asta costa puțin și nu ies banii.

    Mai departe trebuie înțeles odată pentru totdeauna, că în România via București NU exista mai ‘sus’. Prim înțeles acest aspect dur și real poate se poate incepe a gândi o strategie despre a face diverse lucrări de îmbunătățire a funcționării și ulterior a imaginii acestei urbe. De la lucruri mici, mărunte dar cu efect.

    Cum ar fi de exemplu banala renovare a tuturor fațadelor imobilelor moderniste de anii 30-40. Demers simplu pentru cineva cu experiența necesară.

    De ce nu scrieți despre asta? Așa simplu clar. Cate imobile sunt, care sunt operațiunile necesare, decopertare tencuiala, evacuare moloz, montaj schela etc. Apoi asociate cu costuri, timpi de execuție, legislație. Ați afla că o divizie de muncitori împărțite pe vreo 5 echipe ar putea în 12 luni să de-a gata totul. Dar NU ii pasă nimănui, să fim serioși primarul Capitalei pe care l-am votat aproape toți că de-aia a ieșit, a ajuns acolo prin băgat bățul prin gard, blocat lucrări (da ilegale) dar vedeți îi lipsește harul construirii. Să construiești, sa renovezi, sa consolidezi nu e pentru toată lumea, o simt pe pielea lor cei de au venit cu podul jos.

    Revenind la banala tencuială vopsita alb, ne-ar ieși ceva din toată asta, toate imobilele acestea ar recăpăta culoarea Albă, am avea și un brand având cap de afiș bdul Magheru – bulevardul alb – cu câteva accente de culoare cum ar fi Biserica Italiană, etc.

    Dar asta poate niciodată.

    • ,,banala renovare a tuturor fațadelor imobilelor moderniste de anii 30-40.”
      E de interes national, dar de ce s-o rezolvam prin whataboutism?
      Eu vreau si asta, vreau si o amenajare a ghizdului Deltei Vacaresti ca un Coullee verte Paris, vreau si deparazitarea strazilor si fatadelor de obiecte tehnice, desfundarea gardurilor, folosirea de mobilier stradal estetic si de calitate, pesisagitica de calitate facuta de peisagisti, nu botanisti, si… Dambovita.

      • De acord e frumos sa vrei sa visezi dar trebuie sa și poți. Și primarul Capitalei vrea rețea feroviară in jurul orașului dar știm toți că în realitate în ultimii de 30 de ani abia au legat Gara de Nord cu Aeroportul Otopeni. O realizare mediocră destul de vast dezbătută pe această platformă.

  11. @Alin Radomir
    Îmi pare rău, Alin, eu mi-am dorit să scriu despre Dâmbovița, subiect care mă preocupă, evident fără să am vreo pregătire de specialitate, ci asa, ca simplu locuitor al urbei, cetățean și elector.
    Vă încurajez pe dumneavoastră să scrieți aici, pe platforma Contributors, despre ce anume vă preocupă legat de urbanitatea capitalei și, astfel, să „contribuiți” la o mai largă punere în temă a edililor cu ce anume ne frământă pe noi, locuitorii.
    PS. Îmi pare rău că v-am făcut sa pierdeți timp cu lectura materialului publicat de mine. Dar, cine știe, poate în timp veți constata că nu a fost chiar „o pledoarie ca să treacă timpul”.
    Să auzim numai de bine!

    • Nu pot să răspund pozitiv invitației dvs. de a scrie, pentru că am fi apoi doi care am scrie degeaba. Ce ne frământă pe noi locuitorii, nu e subiect de interes pentru conducere, și nu de ieri de azi. Altfel realitatea din jurul nostru nu ar arăta așa.

      Daca scrieți dvs sau eu credeți că are vreun efect, nu are. Daca lucrurile stau altfel va rog sa ne anunțați de rezultate, realizări. Ce urmează e probabil pierderea alegerilor de către Nicușor în fața Dnei Firea pentru că evident măsurile cu parcarea vor pica greu pentru pătură largă a populației și nu numai, stai sa vedem la iarna.
      Apoi schimbarea de mini regim va genera o noua ‘perioada de tranzitie’ pe care o simțim de la revoluție și tot așa.

      Pentru un om cu vârsta și experiența dvs nu pot sa va consider naiv, încât să credeți sincer că se poate schimba ceva la București. Apoi pentru a scrie, vorbi etc. trebuie speranța, ori așa ceva nu mai există.

      Din toate calculele, lucrurile nu merg și nu vor merge înspre – bine – așa că da, e de prisos să scriem și să vorbim despre canalul Dâmbovița; altfel decât că e doar o pârghie prin care 50% din apele uzate ale Bucureștiului (adică rahatul) ajunge in râul Argeș, apoi în Dunăre și apoi în M.N.

      • Domnule, dar pesimist mai sunteti. Parca am vrea si noi sa mai speram, sa mai apreciem ce se schimba in bine pe ici pe colo. A trecut mai mult de un an de la ultima postare langa acest articol, pasajul Colentina s-a deschis, lucrarile la A0 (care vor ajuta in timp Bucurestiul) merg inainte asa cum merg ele in RO, bulevardele s-au mai asfaltat, si sa speram ca la urmatoarele alegeri nu ne vom trezi din nou cu un primar care sa se intoarca din nou catre populism si coruptie. Asa poate vom continua sa vedem lucruri bune intamplandu-se in Bucuresti, nu azi nu maine, dar sigur peste 10 ani ne vom uita inapoi asa cum ne uitam si acum comparand prezentul cu Bucurestiul prafuit de acum 30 ani. Daca ramanem optimisi, morali cat putem fiecare dintre noi, si iesim toti si la vot, putem vedea ca intr-o zi tinerii nostri nu-si vor mai dori sa emigreze.

  12. ,,CE MI-AR PLACE,,???? E bine ca va văitati de primari și specialiști dar dumneavoastră suferiți mult la limba romana…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro