La rădăcina discordiei trans-atlantice. Cum a căzut Administraţia Trump în mai multe capcane întinse de Vladimir Putin – principalul adversar al unei păci în Ucraina

Problema Ucrainei a fost una dintre cele mai complicate pentru securitatea continentului european în secolul 20, după cum a determinat deja decisiv discuţia despre acest aspect la începutul secolului 21. Nu întâmplător, Timothy Snyder denumea teritoriul acoperrit în mare parte de teritoriul actual al Ucrainei Bloodlands, locul unde a avut loc Holodomor, unde s-au petrecut episode ale Holocaustului, unde au fost la putere pe rând regimuri fasciste şi comuniste, puterea fiind balansată de foarte multe ori în direcția unui naționalism destructiv.

Ucraina ocupă o poziție intermediară între două mari cercuri de putere: Europa şi Rusia. Europa a însemnat inițial Franţa, Anglia, Germania şi Austro-Ungaria, apoi Germania, ulterior Franţa şi Germania, iar până la urmă Uniunea Europeană. Federaţia Rusă a însemnat Imperiul Țarist, Uniunea Sovietică, iar în prezent Federația Rusă. Indiferent unde s-a situat centrul de putere, indiferent cum au evoluat alianțele și indiferent de denumirea principalilor actori, au existat şi există doi mari poli de putere. Un pol de putere care a oscilat între democrație, fascism, comunism, pentru a reveni la o formă de democrație liberală aproape unanimă şi un alt pol de putere în care regimurile autoritare s-au succedat dictaturilor, iar dictaturile s-au succedat regimurilor autoritare.

Ucraina, prin poziţia sa geografică, a balansat tot timpul între aceşti doi mari poli de putere. Estul Ucrainei a fost atras în mod natural de russkyi mir. Vestul Ucrainei a fost întotdeauna mai aproape de paradigma central – europeană, fiind compus din teritorii care au făcut parte din monarhia austro-ungară, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia sau România în perioada interbelică. Apartenenţa la URSS nu a atenuat aceste tensiuni identitare, ele ieşind din nou la suprafaţă după 1991. A fost un proces extrem de anevoios care a dus la apariţia unor elite ce au ales definitiv orientarea spre Europa şi abandonarea oricărei apropieri de Federaţia Rusă. Aceasta a rămas blocată în proiectul imperial, considerând că orice încercare a Ucrainei de a merge în direcţia democratizării este un atentat direct la securitatea sa. Ucraina ar fi putut servi ca exemplu pentru o reorientare democratică a Federaţiei Ruse, iar acest aspect era vital să nu se întâmple pentru un regim autoritar precum cel al lui Vladimir Putin. Odată început procesul de apropiere de Occident, întreaga Ucraina a devenit ţinta agresiunii Federaţiei Ruse.

A existat în Occident iluzia că, odată ce problema Crimeii a fost rezolvată de Federaţia Rusă prin anexarea ei în 2014, pretenţiile Moscovei vor dispărea. A apărut însă imediat conflictul din Donbas. Multă vreme, cele întâmplate în Donbas au fost puse în Occident pe seama apariţiei la suprafaţă a tensiunilor naţionaliste, ca şi cum Moscova nu ar fi avut nicio implicare sau cel mult o implicare redusă. În realitate, implicarea Federaţiei Ruse în Donbas a fost masivă, fiind vorba de a doua etapă de a acapara întreaga Ucraină. Nu era vorba de un conflict regional, ci de o nouă manifestare a unui conflict de mare amploare. Intenţiile Federaţiei Ruse au devenit foarte clare în succesiunea de evenimente care au precedat invazia Ucrainei: exprimarea de pretenţii legate de securitatea continentului european, special formulate într-un mod maximal pentru a nu putea fi acceptate, recunoaşterea independenţei celor două republici separatiste, invazia pe scară largă a Ucrainei.

Aparenţele nu au mai putut fi salvate, adevaratele intenţii ale Federaţiei Ruse au ieşit la lumină. Tot ce s-a întâmplat în ultimii aproape trei ani de la izbucnirea războiului din Ucraina a arătat că nu s-a înţeles exact ce a vrut să spună Vladimir Putin în noaptea de 24 februarie 2022. Obictivele Moscovei au fost formulate clar: demilitarizarea şi denazificarea Ucrainei. Demilitarizare înseamnă un război până la capăt care are ca scop ca Ucraina să nu mai existe ca stat, decât posibil în varianta unui satelit al Moscovei pe model Belarus. Denazificarea Ucrainei înseamnă eliminarea de la putere la Kyiv a celor care susţin cauza occidentală.

Este foarte clar că, în acest moment, Federaţia Rusă nu a îndeplinit niciunul din aceste obiective dar nici nu a declarat că a renunţat la ele. Ori în Occident persistă cumva iluzia că Moscova va nuanţa aceste obiective sau chiar va renunţa la aducerea lor la îndeplinire. Orice disuţie cu Federaţia Rusă trebuie să înceapă de la a realiza că, atât timp cât aceste obiective nu sunt îndeplinite, Federaţia Rusă nu va fi de acord ca războiul din Ucraina să înceteze. Liderii europeni (dar şi cei ai SUA) sunt la fel de convinşi că pot realiza o înţelegere cu Federaţia Rusă, la fel cum cei aflaţi la putere în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial erau convinşi că pot semna o pace distinctă cu occidentalii şi cu URSS, în timp ce emisarii lui Stalin, precum Alexandra Kollontai la Helsinki, repetau invariabil că URSS nu va accepta decât capitularea necondiţionată a României. La fel şi acum, Federaţia Rusă doreşte o capitulare necondiţionată a Ucrainei, instaurarea unui guvern pro-rus la Kyiv şi reducerea prezenţei armate pe teritoriul Ucrainei la una cu valoare pur simbolică, aceasta fiind expresia totalei “demilitarizări”.

Înţelegerea greşită a obiectivelor Federaţiei Ruse a făcut şi face ca orice abordare referitoare la Ucraina să fie pe deplin eronată. Europa a crezut că poate menţine un conflict pe durată lungă, un conflict care nu va avea repercusiuni în afara Ucrainei: în definitiv, în 2014, ca şi în 2025, luptele cele mai importante se duc tot în Donbas, departe de Bruxelles. Aderarea la NATO a Ucrainei a fost întotdeauna considerată ca fiind o opţiune ce nu poate fi luată în calcul, când tocmai aceasta este singura variantă care nu convine deloc Federaţiei Ruse şi ar trebui promovată, fie şi pentru a vedea dacă există o oarecare flexibilitate la Moscova. O victorie a Ucrainei a fost exclusă, dearece liderii europeni s-au temut şi se tem de Federaţia Rusă, putere nucleară, expusă unui risc masiv de destabilizare. Cea mai convenabilă variantă la Bruxelles, deşi nimeni nu a formulat-o în aceşti termeni, este continuarea unui status quo: Federaţia Rusă atacă, Ucraina respinge, frontul se mută mai la vest sau mai la est dar nimic cu adevărat catastrofal nu se întâmplă. Putin este la putere dar şi Zelenski este la putere, cei doi lideri se vor devora reciproc mult timp, fără să existe un avantaj decisiv nici de o parte, nici de alta, business as usual.

Iluzia perpetuării acestui status quo a fost brutal întreruptă de câştigarea alegerilor de către Donald Trump. Acesta a pornit la drum cu convingerea fermă că intervenţia SUA va fi decisivă într-un conflict de asemenea amploare. Într-adevăr, intervenţia directă a SUA a fost decisivă pentru soarta războiului atât în Primul, cât şi în al Doilea Război Mondial, însă în 2025 situaţia este fundamental diferită. SUA nu pot avea intervenţii decisive în războaie, decât cu condiţia ca intervenţia sa să fie una militară, nu doar politică, diplomatică sau economică şi chiar dacă există componenta militară, aceasta nu asigură automat succesul. Donald Trump a pornit la drum cu o intenţie onorabilă – instaurarea păcii – dar nesocotind faptul că este nevoie de o intervenţie decisivă pe teren. Această intenţie a fost de la bun început privită cu mari rezerve de către Federaţia Rusă. Moscova ştie însă să joace spectacole de-a dreptul remarcabile, să disimuleze panica dar şi euforia şi să ascundă adevăratele sale intenţii.

Putem în acest moment să urmărim întreaga desfăşurare a capcanelor succesive pe care Moscova le-a întins de la începutul intenţiilor Administraţiei Trump de a se implica în realizarea unei păci în Ucraina. Faptul că Federaţia Rusă întinde capcane adversarilor săi este un lucru ştiut. Identificarea şi evitarea acestor capcane este întotdeauna, din motive obscure, o imensă provocare.

De unde a început totul? Donald Trump a afirmat că va pune capăt războiului din Ucraina în 24 de ore de la instalare dar a devenit imediat evident faptul că nu avea niciun plan.

Cum Administraţia Trump a bifat un succes incontestabil încă înainte de a veni la putere – încetarea focului în Gaza – Vladimir Putin a realizat că trebuie identificată persoana care a stat la baza acestui succes. Iată-l astfel intrând în scenă pe Steve Witkoff, un om de afaceri fără experienţa relaţiilor internaţionale. Propaganda rusă a început să îi cânte osanale lui Witkoff: omul momentului, negociatorul abil, dotat cu viziune remarcabilă, etc. Întreaga operaţiune s-a făcut pe canalul Telegram, tocmai ca să nu pară dictată şi operaţionalizată de putrerea de la Kremlin. Punct ochit, punct lovit. Echipa lui Trump începe să creadă în calităţile de negociator genial ale domnului Witkoff. Etapa a doua a “operaţiunii speciale” gândită la Moscova: propaganda rusă lansează următoarea idee: ce ar fi dacă genialul Witkoff ar fi desemnat să se ocupe şi de dosarul ucrainean? Şi de această dată, echipa lui Trump cade în capcană: exact, este o idee bună,  cum de nu ne-am gândit şi noi, Witkoff poate rezolva problema războiului din Ucraina. Urmează o a treia capcană a Moscovei: Federaţia Rusă ar putea elibera un cetăţean american. Cu o singură condiţie: Witkoff să vină la Moscova cu un avion personal. Totul trebuie să fie organizat pe baza unei relaţii de încredere. Putin are încredere în Trump, deci şi în Witkoff. Reciproc, Trump ar trebui să aibă încredere în Putin, iar cei din echipa lui Trump ar trebui să aibă încredere în oricine se află în preajma lui Putin. Exact aşa s-a şi întâmplat: Witkoff a venit la Moscova, a plecat cu Marc Fogel, iar apoi cei doi au venit direct la Casa Albă, întâmpinaţi de un Trump extaziat.

Ce răzbunare mai bună pentru Vladimir Putin care fusese umilit atunci când şeful CIA, Nicholas Burns, venise tot cu un avion personal la Moscova în noiembrie 2021 ca să transmită că SUA ştiu exact toate planurile cele mai secrete ale Moscovei de a invada Ucraina?!

Simultan, preşedintele Belarus, Lukaşenko are brusc o revelaţie: ce ar fi dacă ar elibera şi el, după modelul lui Putin, un cetăţean american (Anastassia Nuhfer), un jurnalist belarus care lucra pentru Radio Liberty şi un membru al opoziţiei? Ce coincidenţă fericită – cei trei sunt eliberaţi la Minsk la câteva ore după ce la Moscova era eliberat Fogel! Lukaşenko a fost bine sfătuit de maestrul său Putin cui să mulţumească pentru acest gest: lui Marco Rubio, prieten de nădejde.

O altă “coincidenţă”: “eroii eliberatori” au fost exact aceia care au discutat la Riad cu delegaţia rusă. Moscova mai întâi te răsplăteşte şi abia apoi te umileşte.

Trei capcane, trei încercări reuşite de a atrage echipa lui Trump într-un joc jucat după regulile Moscovei. Când fructul a devenit copt, a căzut din copac, sub privirea atentă a lui Vladimir Putin. Odată copt, fructul falsului numitor comun a stat la baza convorbirii Putin – Trump.

Despre această convorbire nu ar mai fi aparent nimic de spus faţă de ce s-a spus deja. Putin a fost întotdeauna adeptul ideii că discuţii despre Ucraina nu pot fi purtate decât la nivelul marilor puteri, singurul partener de discuţie acceptat fiind preşedintele SUA. Donald Trump a agreat să îi satisfacă această dorinţă, crezând că acesta este un preţ prea mic pentru a realiza un scop mult mai mare. Ceea ce nu ştim despre această discuţie este dacă Ucraina a fost singurul punct avut în vedere, ori Ucraina a fost discutată în contextul unei arhitecturi mai largi de securitate a continentului european. Cert este că momentul convorbirii Trump – Putin a fost gândit pentru a fi aproape simultan cu intervenţia domnului Hegseth la Conferinţa de Securitate de la München. A urmat un şir de atacuri fără precedent la adresa Europei, Hegseth, Vance şi Kellogg abordând fiecare câte un aspect al nemulţumirilor Administraţiei Trump. Oricum, din perspectiva soluţiilor la războiul din Ucraina, tot ce s-a întâmplat la München a fost doar un aspect secundar: decizia Administraţiei Trump de a exclude Europa de la un plan de pace în Ucraina era demult luată, ea a fost doar formalizată cu acest prilej. S-a afirmat că SUA nu mai doreşte să plătească nota de plată a securităţii europenilor, iar atitudinea actuală de la Washington este un strigăt de disperare care nu se aude suficient în capitalele europene. S-a afirmat că Donald Trump a dorit să îi “responsabilizeze” pe europeni, implicându-i în oferirea de garanţii de securitate Ucrainei. Trump are o idee genială dar deocamdată nu vrea să o destăinuie. Trump cunoaşte “călcâiul lui Ahile” al lui Vladimir Putin şi Federaţia Rusă va accepta “planul american”. Încredinţaţi de aceste iluzii, liderii europeni s-au reunit la Paris, la o nouă chemare a preşedintelui Macron, pentru a discuta despre Ucraina şi relaţia dintre UE şi SUA. La capătul acestei reuniuni, nu a reieşit nicio idee clară. Niciun “plan european”. Nicio garanţie de securitate pentru Ucraina. Nu este nicio problemă, au afirmat partizanii preşedintelui Trump, avem un “plan american” şi veţi vedea că el va fi acceptat de Federaţia Rusă. A urmat reuniunea de la Riad, extraordinar de importantă pentru Federaţia Rusă. După aproape trei ani de izolare, sancţiuni occidentale, incriminări ale Curţii Penale Internaţionale, etc., emisarii lui Vladimir Putin au putut să se desfăşoare în voie, la fel ca în “vremurile bune”. De cealaltă parte, emisarii americani au venit fără niciun plan. Dealtfel, ce plan ar mai fi putut fi formulat,  odată ce Donald Trump cedase totul în faţa lui Vladimir Putin, fără a pune nicio condiţie preliminară?! Să ne imaginăm că domnii Rubio şi Witkoff ar fi enunţat vreo pretenţie la adresa Federaţiei Ruse. Imediat, domnii Lavrov şi Uşakov ar fi afirmat că Preşedintele Trump, şeful celor doi, nu a transmis nimic de acest gen şefului lor, Putin, prin urmare nu se poate discuta. Pe acest fundal, în care delegaţia americană era deja condiţionată să nu propună nimic, să nu ceară nimic şi să nu spună nimic, a urmat lovitura de maestru pregătită din timp de Vladimir Putin: de ce discutaţi despre desfăşurarea de trupe europene pe teritoriul Ucrainei, Federaţia Rusă respinge categoric ca orice militar dintr-un stat membru NATO să se afle în Ucraina. Astfel, Federaţia Rusă a adus la masă SUA, aliaţii europeni au încins telefoanele cum să reacţioneze şi cum să se poziţioneze faţă de Ucraina, iar Federaţia Rusă a început să pună condiţii, profitând de tot haosul creat pe axa Bruxelles – Washington. Astfel, Rubio şi cu Witkoff au părăsit terenul de joc crezând că au repurtat un prim succes, când în realitate Vladimir Putin a speculat orgoliile şi ambiţiile lui Trump şi ale apropiaţilor săi şi a reuşit să creeze o breşă inimaginabilă între America şi Europa, începând să-şi afirme din  nou condiţiile: demilitarizare şi denazificare. A se observa cât de uşor partea americană a ajuns în situaţia de a le accepta pe ambele: demilitarizare – fără trupe de menţinere a păcii SUA, deoarece nu vrea Trump dar şi fără trupe europene, deoarece aşa vrea Putin; fără Zelenski la putere, deoarece este ilegitim şi nu vrea să organizeze alegeri – în acest punct, Trump şi Putin au acelaşi punct de vedere. Democraţie va fi atunci când, pe baza unor alegeri “libere”, persoana agreată de Moscova va lua puterea la Kyiv – ceea ce va reprezenta realizarea scopului iniţial din 2022, de “denazificare”.

Ce va urma? O nouă reuniune la Paris, o nouă manifestare de slăbiciune a aliaţilor occidentali – niciun plan concret pentru pace în Ucraina. De cealaltă parte, la Washington vor începe pregătirile pentru a duce discuţia cu Federaţia Rusă la un alt nivel: nu cumva cererea Moscovei de a “demilitariza” Europa de Est este legitimă? Nu cumva acesta este un preţ ridicat dar este singurul care poate asigura ca Federaţia Rusă să se alăture SUA împotriva Chinei? Cu siguranţă, acestea vor fi discuţiile din cadrul echipei lui Trump.

Se pare că la ora actuală cine are nevoie de garanţii de securitate sunt chiar statele europene, nu doar Ucraina. Federaţia Rusă îşi urmează neabătut scopul anihilării totale a Ucrainei. S-ar putea ca, într-un final, să şi reuşească. S-ar putea ca cererile Moscovei formulate pentru a opri declanşarea războiului la sfârşitul anului 2021 să fie satisfăcute pe deplin abia acum, în 2025. Cum va arăta Europa fără garanţii de securitate oferite de SUA, fără prezenţa trupelor americane, membre ale unui NATO care va îmbrăca mai mult forma unei organizaţii de tip OSCE şi cu o Ucraină redusă la rolul de satelit al Moscovei, având la conducere un individ după chipul şi asemănarea lui Lukaşenko? Dacă acest viitor pare prea sumbru şi suntem dispuşi să facem orice ca el să nu se materializeze, este nevoie ca Ucraina să capete garanţii de securitate din partea unei “coaliţii de voinţă” occidentale care să ia decizii, fără să mai aştepte să vadă în ce capcane a mai intrat Adminuistraţia Trump în relaţia cu Federaţia Rusă. Ce înseamnă aceasta, în mod concret? Un plan de pace, îndrăzneţ şi cu obiective clare. O viziune asupra securităţii continentului european, care să ofere soluţii cum ar fi existenţa unui stat ucrainean puternic şi liber şi a unei Federaţii Ruse care să accepte renunţarea la moştenirea imperială, convinsă că aceasta este un balast şi nu un atu în calea afirmării sale ca putere globală. Deocamdată, toate acestea rămân în stadiul de intenţie – în situaţia fericită în care ar exista fie şi doar ceva care să poată fi calificat astfel.