vineri, martie 29, 2024

La un an de la prabusirea pilastrilor

Tocmai s-a împlinit un an de la concretizarea șocantă a unuia dintre felurile în care reușim să ne batem joc de rădăcinile, de identitatea noastră – pe scurt, de noi. Consider că un astfel de reminder este necesar, întrucât am impresia că deja sunt uitate cele petrecute; că, mai grav, evenimentelor săptămânii negre a patrimoniului, așa cum a fost numită, din februarie 2016, nu li s-a acordat suficientă atenție. Mă gândesc, așadar, că încă există destulă lume fără habar de acestea. Dar și dacă n-ar fi vorba de societate, de ideea că asemenea nenorociri ne privesc pe toți mai mult decât am crede, tot mă văd nevoit să scriu despre. Se prea poate ca ideile și observațiile să nu fie dintre cele intangibile, ca realitatea faptelor să plutească și acum într-un eter ce ne scapă tuturor de mai multe zeci de ani. Nu-i nimic, evidentul răzbește, dincolo de durerea subiectivă, tocmai prin credința că orice spovedanie individuală, sinceră, este în fapt o încercare de reparație colectivă pentru ceva ce nu mai poate fi, la propriu, reparat.

Problema patrimoniului e veche; până și cei născuți la începutul veacului al XX-lea s-ar fi uitat primprejur și și-ar fi dat repede seama că erau înconjurați de conace, case, biserici și alte câte și câte care se coșcoveau în ploaie și soare, cărora le ceda acoperișul și-apoi cădeau cu totul, în lipsa unei intervenții sistematice, susținute și uniforme. Dacă situația de atunci n-ar fi permis atacarea chestiunii pe mai multe căi (mai ales pentru că pe oamenii veacului al XX-lea i-au lovit două războaie și un comunism), astăzi, când panseluțele încă ne cresc nederanjate în ghivecele de pe stâlpi și cochetăm intensiv cu vestul, tărăgănarea sacilor de fonduri ai Uniunii Europene și privirea tâmpă, distantă, orientată cu autodezvinovățire către prăbușirea numitelor monumente e mai mult decât o rușine.

Exact asta s-a întâmplat pe 14 și 19 februarie 2016: mai întâi, turnul bisericii săsești din Roadeș s-a surpat parțial; apoi, pe 19, la Rotbav, după cea de-a doua bătaie a orologiului de nouă seara, întreg turnul a cedat și s-a făcut una cu pământul, distrugând, prin căderea în sine, mare parte din latura vestică a navei: s-au pierdut balconul, orga Angster cu opt registre sonore și două claviaturi, mecanismul orologiului din Leipzig, ambele de la 1900, cel puțin două dintre cele trei clopote (crăpate după ce au bubuit țărâna cu zgomote dantești), bulbul aurit din vârful turnului, inscripționat pe la 1700 în Corona, adică Brașov… să continui? Am să spun, în schimb, că proaspătul Minister al Culturii se numește și al „Identității Naționale”. Știm asta (sper). Problema ar fi aceea a unei alte forme fără fond – ce înseamnă pentru dumnealor „identitate națională”? Înseamnă ceva? Prezintă real interes pentru guvernanți? Ori iarăși avem de gând să ne limităm la forme goale, la populism abject?

Ar fi trebuit să ne entuziasmeze dintotdeauna gândul că identitatea noastră națională se compune în mod real, viu, din multe identități regionale. Nu e nimic greu de înțeles, în oricâte nuanțe s-ar afunda cârcotașii: România întreagă e o Românie a specificităților colorate: a regiunilor și subregiunilor istorice, a burgurilor efervescente în care s-au preumblat de la începuturi nenumărate naționalități, orașe și târguri pe de-o parte adunând într-însele modelul regional și, pe de altă parte, fiind locul de intrare și modalitatea de propagare inversă a noutăților orientale și occidentale deopotrivă. Un loc de întâlnire, așadar, de amestec și armonizare firească. În Transilvania, realitatea eterogenă e definitorie. Nu doresc totuși să apreciez cantitativ sau calitativ aportul vreunui grup etnic – nu e acesta scopul. Mai degrabă ar fi de reținut modelul unei conviețuiri și a unei întrajutorări pitite în spatele conflictelor interminabile din istorie. De altfel, astăzi nu se mai cade să gândim în acești termeni: moștenirea culturală, materială sau imaterială, este a tuturor românilor, iar necesitatea păstrării ei uzează pe deplin, să fim convinși, de educația pe care o avem au ba și nu are în vedere nicio linie de separație – timpul nu diferențiază, el fie mai lasă, fie revendică.

Ceea ce mi se pare și mai important și mai frumos este că toate nuanțele culturale amintite sunt unite într-un singur spirit, ce la rândul său gravitează demn (teoretic, cel puțin) un soare străvechi, aprins cu mare încredere poate chiar de Homer. Mă refer la miezul cultural al întregii Europe, din care ne împărtășim – conștient sau inconștient – noi toți. Există oare conștiința aceasta în Ministerul Culturii? Sunt tentat să ofer un răspuns categoric. Cert este că vom da socoteală dublă și povara prețului ce se cere plătit e cu atât mai tulburătoare cu cât ochiul postdecembrist are de acum datoria de a-și asuma întreg coronamentul stejarului european – cel de pol opus, al rădăcinilor, culmea, mult mai întins decât verdeața reînnoită an de an, de suprafață. Altminteri nu ne împământenim niciodată în cinste și în bine. Și ochiul acesta a avut deja douăzeci și șapte de ani să-și limpezească gingașul iris albastru, pupila căscată rapace și corneea brăzdată cu multe denivelări și tăieturi scârboase. Ochiul nostru e-n ochiada vecinilor de la apus – deci cum să ne orbim voit, nerușinați în primul rând față de noi înșine și de întregitorii trecutului, și să nu fim în stare să ne salvăm zestrea cu cetățenie îndoită?

Prin Roadeș am pășit cândva, ca o nălucă. În vis, aievea, nici nu mai contează – copilăria în sânul unei singure fortificații săsești îți dă, măcar simbolic, dreptul de a te asocia cu toate. De la iubi și prețui pe toate, așa cum spuneam. La scurt timp după năruire, comunitatea, ajutată din Germania, s-a mobilizat: au decopertat turnul bisericii, au dat jos cu grijă clopotele, pare-se că s-au pus pe expertizat și reclădit, cu coada între aceleași picioare cu care au alergat năuci în stânga și-n dreapta, de la un festival câmpenesc la altul, cu proiectele și intențiile în minte și suflete. Pe vremea aceea, turnul a mai stat ce-a stat; apoi, timpul a înfulecat o bucățică. Cât să cutremure pământul și să scoată sătenii afară de pe la mulsuri sau televizoare. Chiar și așa, speranța însănătoșirii mai este, dacă se lucrează migălos, cu răbdare până la capăt.

În Rotbav am copilărit. Ori, jucându-mă și plimbându-mă pe lângă zidul înalt, presărat cu vreo treisprezece guri de tragere devansate, zid umbrit și de un stejar îmbătrânit într-un singur secol, să fi copilărit în Wittenberg? Acum, înspre maturitate, îmi dau seama că acolo m-am format. Lângă bunici și părinți, în umbra caselor-cetate a unor sași ce nu mai erau. Nu mai erau nici vecinătățile lor, nici spiritul unei comunități închegate și nici alte clișee viabile în miezul cărora rămâne neîndoios boaba de adevăr. Până la urmă, imaginarul colectiv e formator în rău sau în bine. Și îi cuprinde laolaltă pe cei ce fac și cei ce sunt făcuți. Eu m-am făcut în prelungirea unui ecou actualmente îndrăgit în absența sursei sonore, nefiind împiedicat să îmi cânt empatia. Atașamentul puternic de o vatră s-ar presupune că înnobilează, atunci când nu închide mintea și nu orbește ochiul din a răzbate dincolo de parcela proprie. Mă limitez la o presupunere modestă, întrucât experiența marcantă a prăbușirii turnului a cutremurat profund, dacă nu crăpat, fundamentele devenirii mele. Sper că nu sunt singur: după ce ai privit, adesea cu un nod în gât, pilastrul cerului cu orologiul său măsurând vremea nestrămutat și incoruptibil, bătând pe trei voci nașterea, căsătoria și moartea și fiece oră din zi și din noapte, îndrumând și adunând în centru fizic și spiritual comunitatea, cum să rămâi normal – cum să rămâi normal când, într-o noapte, pe neanunțate, parte a legăturii tale dragi cu tine însuți și cu propria pace sufletească dispare? Ce mai înnobilează în cazul acesta? Cum să te mai simți și să mai fii zdravăn, când ți se confirmă orgia colectivă: bătaia de joc, nepăsarea emanată de la cel mai înalt nivel și legată cu șnur în administrația locală. Cel mai dureros e că, deși te-ai fi așteptat cumva, n-ai fi crezut niciodată că te poate lovi tocmai pe tine. Ei bine, da. Și în curând ne va lovi și îmbolnăvi până la ultimul – ultimul cu scaun la scap.

Imaginea turnului secular împrăștiat în mii de bucățele, ca o bestie hăcuită, nenorocită, cu viscerele în văzul mestecătorilor de senzațional superficial și de rating cum-necum e imaginea unei degradări generale. Aș mai adăuga imaginea porumbelului mort în ruine: oare n-a mai avut șansa să-și ia zborul la timp? Sau doar trecea pe acolo? Oare ciugulea anafură în lumina lunii, la baza turnului, când titanul s-a lepădat de sine? Nu, ar fi fost imposibil să dai de împărtășanie într-o biserică în care nu se mai slujise norodului dispărut de atât amar de ani. Și, totodată, imaginea orologiului Hanzi cu dangăt mieros, botezat de îngrijitorul plecat și el pe tărâmurile drepților după prăbușire. Marele ceas recuperat sfios dintre dărâmături, zimț cu zimț; limbile sale împietrite pentru totdeauna, aplecate, îndoite, schingiuite de greutatea nemerniciei umane.

Până și în cazul patrimoniului în aparență neînsuflețit se poate vorbi de umanitate. Zidurile își au memoria secolelor. Sunt impregnate de emoții, amintiri, de gânduri și rugăciuni ori amenințări urlate. În orice se găsește umanitate, numai acolo de unde cu bună știință omul își întoarce fața nu mai e vorba de însuflețire și nici nu mai este nevoie de lacrimi. De păreri de rău, de verve care să schimbe câtuși de puțin curgerea nefastă a unui timp de la care avem dreptul să cerem un pic mai multă normalitate. Și un progres nedeșirat, în locul unor monștri înfiorători, în locul unor epave-simbol.

Din februarie funest și până astăzi, la Rotbav s-a îndepărtat molozul fără nicio grabă, după ce, din motive bănești, lesne de înțeles, s-a explodat o parte din zidul fortificației, ca să intre în voie căruțele și utilajele. Cu ocazia asta au defrișat și tuile bătrânești de-a dreapta și de-a stânga aleii din curtea interioară. Încurcau! După reînălțarea zidurilor exterioare ale navei, acoperișul a fost refăcut, în partea pierdută, cu – remarcabil! – țigle neprovenite din supermarket. În final, au căptușit vestul dezgolit al bisericii cu un material provizoriu, pentru că promisiunea lirică este aceea a refacerii turnului. Cu puțin noroc, rotbășenii pot spera la o construcție care să nu aducă a hotel futurist cu iz rustic și panoramă.

La patrimoniul imobil, material, degradarea este mult mai evidentă, iar refacerea și mai delicată. Degradarea unui patrimoniu a cărui vârstă se apropie deja de un mileniu nici nu mai e tragică – e catastrofală. Pentru că, spre exemplu, un turn în moartea, în căderea și în răzbunarea sa nimicește oameni, nu numai păsări, trage la pământ case înainte de oricare altă durere. Să înțeleg că e nevoie de așa orori ca să ne punem în mișcare? Societatea românească are, cred, datoria de a-și cultiva un simț al reacțiunii contra răului dincolo de stimulul imediat, de tragedia inevitabilă, mutilantă. Vina nu e doar a guvernului, a primăriilor, a bisericii sau a unor ONG-uri mai mult sau mai puțin neputincioase. Însă asumarea ar trebui făcută ierarhic și susținută de fiecare în parte, prin presiunea constantă a străzii, dacă e nevoie. Numai să nu rămânem cu un refren respingător, momentan de maximă însemnătate: ce facem, dom’le, cu bisericile-cetate din Transilvania care se ruinează pe rând? Ce facem cu toate celelalte monumente ce sunt în aceeași situație? Dar cu tot bagajul patrimonial imaterial? Cum ținem în viață un topos? Vom continua să ne lăudăm ipocrit cu frumusețea inegalabilă a țării? Scufundarea Culturii se face, e limpede, în vecinătate cu Educația și Sănătatea. Și mi se pare că asistăm la aceeași aviditate nebunească pentru bani și aceeași căpătuire egoistă a celor cu frâiele-n mâini.

Sunt de admirat, desigur, inițiativele guvernului Cioloș. Domnul Alexandrescu și doamna Șuteu s-au străduit să sufle în plămadă și să oblojească niște vlăstare de reformă. Adoptarea tezelor codului patrimoniului e un mare pas înainte. E degeaba, dacă actuala guvernare nu se ocupă de definitivarea acestui demers vital, de Codul Patrimoniului în sine. Doresc să reamintesc că patrimoniul este înțeles, conform acestor teze, ca „obiectiv intern de securitate națională”. Nu sugerez să ne construim cu toții închisori și să ne închidem, să ne plângem de milă rușinați, deoarece am atentat grav la securitatea națională – ba chiar am terfelit-o. Sugerez să fie luate în serios îndreptarele moral-legislative atât de plăpânde și să se contureze cât mai repede o strategie fezabilă de salvare și valorificare deplină, ferită de restaurări tâmpite, a bisericilor fortificate din Transilvania. Până una alta, suntem datori să avertizăm, eventual să oprim turiștii din a mai urca scările turnurilor, din a mai pătrunde în navele bisericilor sfințite de timp: s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl văd. Faptul că turnul bisericii din Rotbav nu s-a prăbușit pe drumul național ține de mila divină.

Așadar, după un an, în ce privește patrimoniul am ajuns de unde am plecat. În afara faptelor care se lasă așteptate, împiedicate în hățișul birocratic, totul pare să fie inutil. Probabil pentru că nu este priceput prețul monumentelor, al Culturii: un preț fără valoare monetară, totuși foarte ușor profanat și interpretat în cifre substanțiale, către buzunarele loazelor amorale. Dacă în îndelung-discutatul „Moromeții” al lui Preda era vorba de un sfârșit de lume și de un ultim țăran, acum istoria se repetă în sfera moștenitului – mai tulbure, mai odios, mai trist – iar memoria, așa cum se întrevede viitorul, este eradicată. Degeaba cetățenii #rezistă, patrimoniul #numairezistă.

Miserere mei, Deus, secundum magnam misericordiam tuam.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Stimate autor,

    Aici suntem in Orient, unde se mai face cate ceva, da’ nu se intretine. Cu atat mai putin ceva care e facut de altii…

  2. Faptul ca nu s-a gasit nimeni sa scrie un comentariu la articolul dvs poate fi intrepretat in doua feluri: ori articolul e foarte prost (dar s-ar fi gasit destui sa va decimeze cu slova lor), ori subiectul nu prea intereseaza pe nimeni.
    Inclin ca ultima altrenativa este cea adevarata. Romanii din tara sau de aiurea sunt preocupati de Trump sau Putin, au viziuni globaliste, dar nu prea dau doi bani de ce se intampla in judetul sau satul vecin. Cel mult ii intereseaza daca un bar din Bucuresti a luat foc.
    Daca maine s-ar prabusi Turnul Chindie ar fi pe pagina 2 sau 4 a unui mare cotidian fiind devansat de previziunile babei Vanga, de ce enormitate a mai zis Kim Kardashian sau o pitipoanca din Bucuresti.
    Bine ati venit in 2084!

  3. Imi cer scuze, voi fi direct, crud, chiar grobian, dar nu se poate altfel!
    Fiind vorba de:
    – „monumente” religioase apartinand unei/unor alte religii decat cea majoritara in Moldovalahia, religii cu care biserica majoritara s-a aflat si se afla inca in conflict multisecular;
    – constructii mult prea vechi, straine duhului nostru dreptcredincios, care nu au apartinut „romanilor verzi” de pe meleagurile stramosesti, unde sunt prezenti/mentionati sfinti si calugari care nu apartin istoriei neaose;
    – inscriptionari care nu sunt in limba noastra stramoseasca, cu caractere chirilice, ci in niste incarligaturi zise „gotice”;
    – multe asezari, sate etc. din care „strainii” au plecat si le-au parasit in anii de restriste ai comunismului hidos, lasand loc „dragilor” nostri rromi, de care suntem atat de apropiati spiritual;
    – un teritoriu (Transilvania cu Banatul) care a intrat, Dumnezeu stie cum, in compunerea Romaniei mari de nici 100 de ani si in care nu erau numai „de-ai nostri”, ci si „ungureni”, „sasi”, „svabi”, „lesi” si alti „venetici” de prin cele meleaguri straine;
    – alte mii de motive, care mai de care mai inepte, sovine, xenofobe etc.,
    de ce sa aiba statul roman (decidentii din cultura si patrimoniu) grija de niste „vechituri darapanate”, cand pot veni Printul Charles, alti printi, principi, grofi, conti etc. din cdele meleaguri bogate, care sa cumpere si sa ingrijeasca aceste pamanturi, cu monumente, sate multiseculare si alte valori patrimoniale pe ele ?
    Ca noi ne „aparam saracia si nevoile si neamu'”….

    • Stimate domn/stimata doamna, in toata lumea intretinerea lacasurilor de cult, fie ele si monumente istorice, are la baza in proportie covarsitoare contributia enoriasilor si a autoritatilor locale.Autoritati care au, banuiesc, la dispozitie posibilitatea de a accesa tot felul de fonduri.Ar mai fi de asemenea si contributia „fiilor satului” plecati in ceia lume ca sa scape de nenorocitii de romani(apropiati spiritual dragilor rromi-citare din postul dvs.) si care suspina la departare de mila meleagurilor natale.Sa nu uitam ca Ministerul Culturii a fost condus de catre o multime de personalitati apartinand minoritatilor conlocuitoare, atat la nivel de ministru cat mai ales secretari de stat.
      De fapt, post-ul dvs se incadreaza in tendinta ultimelor luni de intensificare a atacurilor statului roman si mai ales la denigrarea continua a romanilor regateni, in comparatie cu nevinovatii ardeleni, banateni si altii denumiti generic-transilvaneni.Transilvaneni prezentati ca cei care au inventat apa calda, mersul pe jos si gaura la covrig, in comparatie cu regatenii jegosi si corupti care ii asupresc pe bietii transilvaneni.
      Mai tragic este ca au marsat la asta si o multime de romani din zona, care sigur au uitat frumosul apelativ al mai noilor lor prieteni-budos olah!Dar li se va reaminti tragic cat de curand.
      Traiasca Transilvania independenta(evident tutelata de fratele Orban)!
      Si ca sa vedem cat de departe e Romania de vecinii nostri considerati mai europeni, poate accesati linkul:http://www.aspeninstitutece.org/en/article/4-2014-post-communist-mafia-state-the-hungarian-case/
      Trebuie un pic de rabdare si timp pt a-l parcurge dar merita!

  4. Mulțumesc Rareș Călugăr. Prin textul de față „vad” un moștenitor demn al patrimoniului de la Roadeș, Rotbav, din Transilvania / România.

    Victor Neumann din Timișoara s-a dovedit a fi un bun cunoscător și bun moștenitor al Banatului multicultural, multilingusitic și multietnic. E brandul nou în Romania de azi unde citoyenii pe stradă, mînă în mînă, gîndesc cu voce tare fără frică, decid, clădesc viitorul lor și al copiilor lor. Nu sunt singurul care vă mulțumește și care vă stimează. Un continent întreg se pronunță azi fără rezerve PRO România. Vecinii parteneri în UE admiră și salută spiritul civic al citoyeniilor din București / România 2017.

    … „…Acum, înspre maturitate, îmi dau seama că acolo m-am format. Lângă bunici și părinți, în umbra caselor-cetate a unor sași ce nu mai erau. Nu mai erau nici vecinătățile lor, nici spiritul unei comunități închegate și nici alte clișee viabile în miezul cărora rămâne neîndoios boaba de adevăr. Până la urmă, imaginarul colectiv e formator în rău sau în bine. Și îi cuprinde laolaltă pe cei ce fac și cei ce sunt făcuți. Eu m-am făcut în prelungirea unui ecou actualmente îndrăgit în absența sursei sonore, nefiind împiedicat să îmi cânt empatia. Atașamentul puternic de o vatră s-ar presupune că înnobilează, atunci când nu închide mintea și nu orbește ochiul din a răzbate dincolo de parcela proprie… „…..

    Am văzut în anii 1977 sala teatrului din Oravița unde un tînăr poet M.E. și-a încercat aripile. Azi văd cum în cei 27 de ani de libertate cultura în România europeană a avansat mult înaintea schimbărilor necesare în administrație, jurisdicție, economie, știintă, tehnică și politică. Cultura a preluat un patrimoniu întreg, de 1000 de ani, de 2000 de ani, e o moștenire „europeană” imensă. România are un patrimoniu bogat. Păstrați-l, e al copiilor copiilor voștri!! Rareș Călugăr face parte din avantgarda culturală româneasca cu spirit civic îndrăzneț, dezlănțuit după 1989. El merită pe deplin acest patrimoniu uriaș. Dacă îl vedem cu inima deschisă.

    …”…… În Transilvania, realitatea eterogenă e definitorie. Nu doresc totuși să apreciez cantitativ sau calitativ aportul vreunui grup etnic – nu e acesta scopul. Mai degrabă ar fi de reținut modelul unei conviețuiri și a unei întrajutorări pitite în spatele conflictelor interminabile din istorie. De altfel, astăzi nu se mai cade să gândim în acești termeni: moștenirea culturală, materială sau imaterială, este a tuturor românilor, iar necesitatea păstrării ei… „…..

    Sper să nu mai fie atît de mulți tineri citoyeni români (brain drain…) care resignează frustrați după 27 de ani de democrație autohtonă, ……. cei care devin pasivi, dezamăgiți, nu participă la vot. Binele public și destinul lor e în răspunderea și în mîna lor. Trecutul e trecut.
    Etnia e numai una din foarte multe fațete pe care la poate avea un Menschenkind / Weltbürger. Era digitală face accesibil patrimoniul universal cu un clic. Cu cît patrimoniul din regiunile țării e mai bine cunoscut și păstrat, cu atît mai ușor fiecare cetățean român se poate folosi de patrimoniul universal. Patrimoniul țării e ca rădăcinile pomului în încercările timpului, patrimoniul universal dă aripi copiilor de azi și de mîine.

    Viiitorul e deschis. Apelul autorului îmi place. Am încredere în cei mulți, mînă în mînă, pe stradă 2017. Uniți în crezul spre mai bine.

  5. cu citiva ani in urma, aici in Ge, unde traiesc am avut o intilnire cu o firma olandeza. La masa, la small talk, m-au intrebat de unde sunt originar, le-am spus Romania. Unul dintre ei a inceput sa-mi povesteasca ca a facut citeva luni munca voluntara la salvarea unor biserici fortificate din Transilvania, de pe undeva. Spre rusinea mea nu auzisem de asa ceva. Baiatul era absolut entiziasmat de asa ceva, mi-a trimis ulterior o multime de info pe aceasta tema.

    N-or fi bani da. pt. aia mare, cum ii zice bre, a salvarii nationale, cum ii zice bre, ceva cu mintuirea.. e bani?

    P.S Biserica Frauenkirche din Drezda s-a reconstruit, in mare parte, cu bani din donatii private.

    • Dupa cum vedeti, comentariul Dvs este singurul care sugereaza si o solutie (ar mai fi si al meu, daca mi se permite sa includ incurajarea la solutii).

      De fapt, cauza este exact asta: nimeni nu are initiativa, totdeuana altii trebuie sa gaseasca o solutie.

      Noi suntem datori doar a ne plange.

      Corul Bocitoarelor.

      ===

      De la crowd-funding si pana la donatii private de la actori celebri, de la fonduri europene (aiurea planificate, dar ar trebui totusi rezolvat odata) si pana la munca voluntara, zeci de solutii ar putea fi propuse.

      Sa aloce Guvernul sau primaria? De acord si cua asta, dar a cerut in scris cineva asa ceva? Daca da, ce raspuns a primit?

      ===
      Super-interesant insa mi se pare ca avem comentarii cu solutii in imensa majoritate de la romani care sunt plecati in strainatate.

    • Biserica mentionata de Dvs. din Dresda are o conotatie extrem de importanta atat pentru nemti – mai ales pentru cei din fosta RDG – cat si pentru cei care au fost aliati impotriva germaniei.

      Micuta biserica din Rotbav – insa nu are semnificatia celei din Germania.
      Asta nu inseamna ca solutia propusa de Dvs. nu se poate aplica si aici in RO.

      Din poveste de mai sus ceea ce m-a socat cel mai tare a fost chestiunea cu folositul clopotului cand o parte din turn se deteriorase…Oare nu stim unde sa ne oprim? Oare nu stim cum sa reluam un proces care este iesit din matca? se pare ca exista doar un raspuns pana acum..

      zona Rotbav este absolut minunata – cine a fost vreodata acolo nu are decat sa isi doreasca sa revina in acel loc si de aceea cred ca orice mic efort pentru a indrepta ceea ce a fost distrus merita sa fie facut.

      Multumesc pentru articol!

  6. Deosebit de trist.
    Cladiri istorice superbe lasate în paragina versus panglici tricolore atîrnate pe pieptul patriotilor. Mîndrii ca sîntem români, mîndrii de trecutul nostru milenar!

  7. Scuzati-mi verbul,dar e o porcarie ce se intampla cu bisericile,satele sasesti,lasate in paragina si ,,administrate” de tigani!Cunosc bune gradul de civilizatie si respect al sasilor si svabilor din tara noastra.Putem fi sinceri intre noi ,,romanii”?Atunci e bine sa se stie ca mai tot timpul,,ai nostri”, bravi Romani. am privit cu invidie si abia am asteptat sa-i deporteze la rusi ori in baragan….Prin 1945 la Resita,cetatea industriei ,,romanesti” cu titlul,pentruca era realizare lor,a svabilor;ziceam ca in acel an nafast ,nu numai pentru ei ,,nemtii”,ci si pebtru restul tatii, dar ..ei” au fost vanati si dusi in bou-vagon la ,,reconstructie” prin URSS,parca razboiul numai ei il perdusera,alt mit de mizerie.Scrie Herta Müller cele traite in acei ani…..Gemania ei au refacut-o si au ajuns leaderi mondiali pentru pace,cu o Industrie fara rivali,campioni nu numai la fotbal,dar si a pacii.N-ar fi oare nimerit sa fie reconsiderata toata politica tarii fata de svabi si sasi?N-o spune nimeni dar cei plecati ,nu putini dintre ei ar reveni.Daca li s-ar da posibilitatea,daca li s-ar inapoia casele ,pamantul luat cu hapca(sa nu.mi spuna nimeni de,,, ,,despagubirile” care li s.au dat!),nu cred,sunt convins ca toate satele lor s-ar reface uluitor.Are cineva sufletul si ravna sa lanseze acest apel?
    PS.Pentru binevoitirii de ocazie:sunt crestin ortodox,basarabean gonit de invazia muscalilor,si inca de doua ori,tata preot executat de ei,am incasat si o condamnare la moarte dela Ceusesti personal,si m-am aciuiat in tara lui Fritz,fara sa simt in cei aproape 40 de ani,nici o urma de ura,de pizma ori ceva asemanator.Asta e bine sa se stie!

  8. Legat de Homer as fi mai rezervat … Civilizatia romana e strans legata de ortodoxie … Identitatea nationala e indisolubil legata de ortodoxie.

    Oricum, pragmatic, romanii nu au reusit sa consolideze blocurilw cu risc seismic, sunt lacunari la chestiuni legate de siguranta publica: ISU, sanatate, inteleg din ce in ce mai putin rostul legislatiei si normativelor in vigoare si mai nou s-au hotarat sa mai usureze nitel responsabilitatile din administratie care ii apasa prea mult …

    Cladirile vechi care se desprind in bucati sunt multe prin Bucuresti, Cluj stiu cateva si par sa nu creeze dileme existentiale nimanui … La fel si turturii masivi care se aduna pe terase, mobilizeaza cu greu echipaje de pompieri … Totusi e de laudat ca au inceput sa fie observati …

  9. Am trecut de multe ori cu masina pe linga turnul din Rotbav si de fiecare data ma miram ca ceasul din turn (vechi de citeva sute de ani, credeam eu) este mai exact decit ceasul electronic din bordul masinii. De altfel, la fel de exact functioneaza cam toate ceasurile bisericilor sasesti. Ulterior am aflat ca mai toate mecanismele vechi au fost inlocuite cu unele moderne, controlate prin satelit de la Frankfurt.
    Din pacate, aceasta legatura s-a dovedit a fi prea firava pentru a sustine vechea cladire. Principala cauza a prabusirii cred ca a fost circulatia neincetata a camioanelor grele la numai citiva metri de turn. Locul e atit de strimt incit, de fiecare data cind trec pe acolo, ma mir ca remorca tirului din fata mea trece pe linga zidul de incinta al bisericii fara sa-l atinga.
    Turnul din Rodbav a cazut victima lipsei investitiilor in infrastructura din Romania. Daca nu putem face autostrazi, macar niste centuri care sa scoata traficul greu din centrul localitatilor. Dar se pare ca si asta e prea greu de facut in Romania.
    Pe acelasi traseu Brasov – Sighisoara, in aceeasi situatie era turnul din Saschiz, foarte crapat si deteriorat, dar acesta a rezistat si a fost renovat si consolidat in ultimii ani.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Rareș Călugăr
Rareș Călugăr
Student la Litere în cadrul Universității Transilvania din Brașov. Pe lângă pasiunea pentru lingvistică și literatură, este interesat de ceasornicărie, istorie și patrimoniu, în vederea salvării acestuia militând modest de ceva vreme.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro