Nimeni nu stie ce s-a cantat la restaurantul de unde se intorcea Nicolae Labis in acea noapte de decembrie, la o luna si ceva de la zdrobirea Revolutiei Maghiare si de la masivele arestari din mediile studentesiti din Romania, o noapte care a vaduvit literatura romana de una din cele mai frumoase sperante pe care le-a cunoscut vreodata. Ne putem insa imagina ca s-a cantat „Zaraza”, ca intre paharele de vin ieftin (tinerii poeti erau extrem de saraci), se vorbea despre amor si despre iluzii pierdute. Labis crezuse in Revolutie si in proletariat, il adorase pe Maiakovski („badia Vladimir”). Anul 1956 a fost anul desteptarii sale. Atunci a scris „Legenda pasiunii defuncte”, un poem intr-adevar dinamitard:
Sa nu inchidem pasiunile ideii
In teminte de lasitate si urat;
Va fi mai greu sa le scapam de vraja cheii
Cand in adanc se vor fi mohorat.
Odata-un om si-a zavorat in sine gandul
Si dragostea si-a zavorat-o-n sinea sa,
Visa sa le redea candva din nou avantul –
Nu mai putea, ori poate nici nu mai voia.
Apostazia lui Labis putea deveni una a unei intregi generatii. Albatrosul trebuia sa piara. Iar povestea Zarazei nu a spus-o nimeni mai frumos decat Mircea Cartarescu, speranta din fericire implinita a acestei literaturi. Trimit aici la povestirea lui Mircea si la cantecul lui Cristian Vasile ca omagiu adus poetului care a zburat „atunci, ultima oara, spre-un cimitir mai sobru si mai demn”…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Din cate se pare Cantecul Zaraza nu este al lui Cristian Vasile din pacate.
https://www.youtube.com/watch?v=S2Y8kylOsF0
„din cite se pare” nu citesti, si, cu parere de rau, nu intelegi.
Domnul Tismaneanu scrie clar „povestirea lui Mircea si la cantecul lui Cristian Vasile „.
Deschizind link-ul vei putea afla
„Published on Nov 23, 2012
O melodie din perioada „micului Paris”, cântată de Cristian Vasile.
Compozitor: Benjamin Tagle Lara
Textier: Ion Pribeagu”
Nu era o critica la adresa Dlui Tismaneanu, era pur si simplu o precizare. Asa ca nu trebuia sa SARITI in sus asa de tare. Si in plus, chiar povestea lui Cartarescu este o poveste frumoasa si atat, se pare ca nu are baza reala. Se pare-ul care se pare ca v-a enervat atat de tare, are la baza faptul ca nu ma erijez in specialist.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/legenda-frumoasei-zaraza-existat-nu
Stai linistit, nu am „sarit in sus”, ci m-am cutremurat de ris la alta afirmatie „povestea lui Cartarescu este o poveste frumoasa si atat, se pare ca nu are baza reala”.
dle @ cristi,
e o legenda, iar fictiunea, bat-o vina, intervine.
Oare Catalin si Catalina or fi existat?
Dnule Prieten,
Ca sa va scutesc sa ajungeti pana la Divina Commedia sau cine stie unde, fac urmatoarea precizare precisa: multe cantece au in spate intamplari, persoane etc. reale. Ca sa va scutesc de cautari infrigurate si cronofage(vedeti eu v-am scutit de 2 ori, poate imi intoarceti favorul, e suficent o singura data) va dau primul exemplu care imi trece prin gand: Suzanne al lui L.Cohen.
In rest, va urez un week-end plin de cutremurari de ras si de liniste sufleteasca(eventual incercati cu alprazolam).
„Zaraza” e un tango uruguayan, cu versuri romanesti (care n-au nici o legatura cu originalul, unde Zaraza era un patruped, bou) scrise de umoristul Ion Pribeagu, excelent interpretat de Cristian Vasile.
Cel care-ar fi putut sa fie marele Labis era un baiat de origine rurala, bine vazut de comunisti din aceasta cauza, care l-au trimis pentru aceasta la o scoala speciala, de indoctrinare a tinerelor talente. Desigur, baiatul s-a desteptat repede, si, tinand seama de talentul lui fenomenal, ar fi putut ajunge cu usurinta lider al opozitiei. De aceea a si fost lichidat.
In privinta lui Maiakovski. Revolutionar inflacarat, care a scris cele mai mari abjectii in sprijinul revolutiei. In 1925, in urma sinuciderii lui Esenin, si el baiat de la tara – sinucidere care punea in discutie idealurile revolutiei – Maiakovski si-a pus la bataie tot talentul, si a scris o brosura, abjecta dar uluitoare, arta sa poetica, „Cum se scie poezia”: Ce e aceeea o poezie buna? O poezie care a fost comandata de Comintern, scrisa cu masina de scris, la lumina becului electric, si trimisa la redactie cu avionul.
Cinci ani dupa aceea, Maiakovski s-a desteptat si el si a facut singurul lucru care-i mai ramasese: sinuciderea.
Recomand filmul (mut), care poate fi gasit pe Internet, Doamna si huliganul (The Lady and the Hooligan, 1918), unde Maiakovski apate in rolul huliganului. Se vede acolo ca idealurile la care tindea Maiakovski nu se prea aranjau cu bolsevismul.
Iar in privinta asasinarii lui Labis – este una dintre cele mai abjecte crime ale comunismului. Romania a fost privata de cine-ar fi putut fi cel mai mare poet al ei.
Iar in privinta asasinarii lui Labis – este una dintre cele mai abjecte crime ale comunismului.
Se pare că asasinarea lui Labiș nu este o realitate acceptată de toți cei care l-au cunsocut pe vremea când erau colegi la Școala de literatură „Mihai Eminescu”: Lucian Raicu, Fănuș Neagu, Alexandru Andrițoiu, Radu Cosașu ș.a. Există chiar un volum întreg, scris de un alt coleg, Gheorghe Tomozei (Moartea unui poet, Editura Cartea românească, 1972).
Există și ipoteza unui accident nefericit, provocat de petrecerea de la restaurant. Aduc aici în discuție o ipoteză personală, plecând de la relația poetului cu titanul literaturii românești din acea vreme, Mihail Sadoveanu -conjudețean cu Labiș.
Sadoveanu l-a sprijinit personal pe Labiș și, prin intermediul profesorului Constantin Ciopraga, tânărul poet s-a transferat de la Fălticeni la Liceul Național din Iași (care s-a numit, multă vreme, Liceul Sadoveanu) in 1952, după care s-a înscris la Școala de literatură.
Acolo, Sadoveanu era profesor. Întrebat despre viitorul absolvenților Școlii de literatură, Sadoveanu a spus „Dintr-o școală de literatură ies tot atâția scriitori câți au intrat”. Aluzia era clară: în mai 1951, elevul Nicolae Labiș obținuse premiul întâi la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie a trezit interesul și admirația redactorilor revistei Viața Românească, unde i s-a publicat o primă poezie.
Iar despre protejatul său, Sadoveanu a mai spus, cu regret și cu premoniție:
Toată lumea bea cu țoiu’
Numai Labiș cu-Andrițoiu
Raportul “secret” al lui Hrusciov, din 1956 (atat de secret incat aparuse in presa occidentala inainte ca sa afle presa sovietica) a fost, intr-adevar, bulgarele de zapada care s-a transformat in avalansele ungara si poloneza, din acelasi an, dar o inteligenta scanteietoare ca a lui Nicolae Labis isi daduse seama cu cativa ani inainte ca inghitise un hap ideologic strain, anti-roman, anti-crestin si anti-elita (in plan mai larg si anti-est-european). De atunci, au inceput si represaliile. In 1953, nemultumiti de inceputul denarcotizarii ideologice a poetului, supraveghetorii comunisti de la Scoala de Literatura si Critica Literara din Bucuresti, pe care Labis o urma, i-au pus in discutie pretinse abateri de la moralitatea si disciplina scolii. Apoi, in 1954, Labis a fost exclus din organizatia de tineret a partidului. Finalul eliticid, caruia i-a cazut prada floarea intelectualitatii interbelice, iar dupa aceea cei la care incercarile de “reeducare” dadusera gres, cazul lui Labis, a venit doi ani mai tarziu, in 1956. A fost o crima impotriva culturii romanesti, care ar trebui sa puna in garda asupra oricaror imaginari de persecutii politice care au un asemenea rezultat. Desigur, ne putem imagina ca se canta Zaraza la Casa Capsa, insa nu este o poveste ca, in noaptea fatala, inima lui canta pentru balerina Maria Polivoi, cu care isi daduse intalnire, in statia de tramvai de la Coltea, si cu care urma sa-si petreaca la ea acasa restul noptii. Este o binevenita comemorare a zilei de nastere, 2 decembrie. Sfarsitul i-a fost tot in decembrie, pe 22. Inevitabil, este si o reflectie asupra pastrarii identitatii romanesti, ori reintoarcerii in caz de ratacire, lectie pe care ne-a lasat-o poetul de geniu care a fost Nicolae Labis.
Versurile citate in articol sunt extraordinare. Este poezie adevarata si tocmai de aceea ne plaseaza intr-o zona incerta in care nu putem avea certitudinea ca exprima o delimitare de
ideologia si practica comunista.
Pe de alta parte daca sapam sistematic in tonele de poezii produse de Adrian Paunescu vom gasi cu siguranta destul creatii mult mai explicit anticomuniste. Paunescu era ca maimuta cu masina de scris – la un moment dat era inevitabil sa emane si un sonet de valoare shakesperiana sau o reteta de ciorba gen Sanda Marin
Paunescu a ajuns in timp un simbol al degradarii morale induse de mediul comunist, dupa ce – ATENTIE ! – debutase tot ca o mare speranta. Inclin sa speculez ca Baietii cu ochii albastri l-au remarcat inca de atunci si I-au netezit o cariera literara tip Labis – exact ca lider al unei intregi generatii prostite cu ale mijloace decat acum – si cu un final fericit (pentru el, nu pentru noi).
Asa fiind ne putem intreba daca nu cumva moartea prematura si produsa in conditii dramatice – moarte care a pus baza mitului Labis – nu l-a scutit pe poet de o evolutie ulterioara pe o traiectorie oportunista de tip Adrian Paunescu ?
Exprimarea `o zona incerta in care nu putem avea certitudinea ` este o barbarie care nu merita a fi iertata. Indraznesc sa solicit totusi clementa !
Mda, nu avem de unde sa stim ca ar fi devenit un „erou anticomunist”