Am scris aici zilele trecute despre dughino-putinism, aceasta ideologie baroca in care se logodesc mesianismul slavofil, nostalgiile bolsevice, cultul liderului carismatic, militarismul expansionist, mitologia milenarista si autoritarismul de sorginte tarista. Este vorba de o viziune sincretica in care se intalnesc halucinant Aleksandr Nevski cu Iuri Gagarin, Andrei Rubliov cu maresalul Jukov. Marea problema a Rusiei de azi nu esta atat putinismul, cat anemia spirituala a opozitiei, debilitatea ei organizatorica, incapacitatea de a se coagula in partide credibile cu programe coerente menite sa intemeieze cu adevarat statul de drept. Deruta axiologica a acestor vremuri se traduce in coruptie, xenofobie si colectivism, in convingerea ca exista conspiratii eterne impotriva poporului theophor, spre a relua conceptul lui Dostoievski.
In „Times Literary Supplement” din 2 martie 2012, Stephen Kotkin, autorul magistralei lucrari „Magnetic Mountain” si al volumului „Uncivil Society” despre implozia regimurilor comuniste in 1989, tradus in romaneste anul trecut la editura Curtea Veche in colectia „Constelatii”, analizeaza o serie de volume recente despre Putin, inclusiv cartea Mashei Gessen despre care a scris Dan Tapalaga pe „Contributors”. Concluzia distinsului istoric, profesor la Princeton, merita citata: „Putin has exposed himself as ever more cocky and vindictive, and bereft of the political agility of his first term, refusing all concessions and unable to revive a sense of a future. Russia deserves better, but is in line for more of the same”.
Janna Bicevskaia a pornit ca una din marile voci ale culturii alternative din URSS, alaturi de Bulat Okudjava, Aleksandr Galici si Vladimir Visotki. Face parte din grupul celor pe care istoricul Vladislav Zubok ii numeste, „copiii lui Jivago”. Unii au mers in direcia liberalismului, altii inspre nationalismul pravoslavnic. Cantecele ei, la ora actuala, sunt expresia a ceea ce Helene Carrere d’Encause a numit le malheur russe, o psihologie deopotriva orgolioasa si auto-compatimitoare. Mi-l pot imagina pe Vladimir Vladimirovici ascultand cu lacrimi in ochi (ah, lacrima lui Putin!) acest cantec:
In octombrie se vor implini 60 de ani de la Congresul al XIX-lea al PCUS, ultimul la care a participat Stalin. In discursul de inchidere, genialul generalissim a vorbit despre „lupta popoarelor progresiste impotriva imperialismului occidental”. Dupa 60 de ani, iata, occidentofobia, cultul violentei anti-burgheze, exaltarea „democratiei populare” si mentalitatea anti-capitalista continua sa faca ravagii. In prezidiu, il puteti vedea pe Gheorghiu-Dej. Il puteti auzi pe Stalin multumind „tovarasilor Thorez si Togliatti” pentru angajamentul loc ca popoarele francez si italian nu vor lupta impotriva Uniuniii Sovietice. Intr-adevar,”Traiasca lupta pentru pace!”
„ Marea problema a Rusiei de azi nu esta atat putinismul, cat anemia spirituala a opozitiei, debilitatea ei organizatorica, incapacitatea de a se coagula in partide credibile cu programe coerente menite sa intemeieze cu adevarat statul de drept. ”
Cred ca aceasta apreciere este una pripita si nedreapta deoarece ignora o realitate despre care, dupa caderea regimurilor comuniste din Europa, presa a scris in mod constant. O tara in care s-au nascut oameni ca Anna Politkovskaia , Alexandru Litvinenko, Mihail Hodorkovski sau Gary Kasparov, nu are nici pe departe o opozitie „ anemica spiritual ”. E ca si cum intr-un stat politienesc acuzele pentru inexistenta statului de drept sunt aduse nu puterii politice in uz si bratului ei inarmat, ci …opozitiei politice ( ! ) recent definita din nou drept dusman al „statalitatii” (cf. : „Alegătorii noştri ştiu diferenţa dintre dorinţa de reînnoire şi provocarea politică care are ca scop să distrugă statul şi să uzurpe puterea” ) adica exact reprosul adus recent de catre Mihail Gorbaciov lui Vladimir Putin.
Pe de alta parte, deruta axiologica a acestor vremuri : „ coruptie, xenofobie si colectivism ” ) si convingerea ca „ exista conspiratii eterne impotriva propriului popor” este cultivata asiduu si pe alte meleaguri ceea ce ar trebuie sa dea de gandit tuturor.
@Sergiu Simion:
La citatul reluat de dvs., eu as spune altceva: sa regretam ca opozitia (in speta comunistii) nu e mai bine organizata? De o mie de ori mai bine cu Putin!
Ideologia a murit! Traiasca ideologia! Cine va citeste articolul isi da seama ca Daniel Bell a gresit, ideologia nu numai ca nu a murit, ci se afirma ca o bula in crestere, intre multe alte bule. Ma convingeti, pe masura ce incerc sa va decantez ideile, ca, precum razboiul informational, si cel ideologic, care este strans legat de primul, nu cunoaste pauza, in pofida angajamentului dezideologizarii, de la sfarsitul Razboiului Rece, dar, ceea ce este si mai derutant (apropos de deruta axiologica!), si al mai recentei politici de “resetare”. A va duce discursul pe o tema de existenta a unei natiuni, pe toate cele trei segmente temporale (lupta full contact?!), nu este tocmai inspirat, ca stereotip obsedant dar ca si consecinte asupra sanatatii de climat global. Sa ne amintim de “catastrofa geopolitica”, cum o numeste presedintele Putin, din 1991, ale carei reverberatii se simt si azi, fie ca impartasim sau nu sintagma putiniana, recognoscibile in amplificarea si multiplicarea instabilitatii si aparitia a tot soiul de crize (cu super-bula din 2008), care probabil nu s-ar fi produs sau ar fi fost mai atenuate in prezenta unui factor de contrabalansare. Martin Schulz are dreptate, jocul de suma nula a devenit anacronic, in noua lume ori pierdem cu totii, ori invingem cu totii, regula win-win este mult mai etica si necesara decat oricand in trecut, dar implementarea ei nu este posibila fara compromis, fara venirea in intampinarea celuilalt, fara a-l intalni la jumatatea drumului (Amos Oz). Sincretismul cultural nu este absolut deloc “halucinant”, poate doar pentru cei care vad in el un pericol sau care isi propun sa-l fragmenteze (“cultura alternativa” ori “copii lui Jivago” pot fi doar doua dintre uneltele lexicale folosite in acest scop). Aveti dreptate cand vorbiti de “anemia spirituala” si “debilitatea organizatorica” a opozitiei, de oriunde, nu numai din Rusia, dar si din America sau Romania, atata timp cat alternativa la orice putere in exercitiu ramane pe teritoriul interesului national iar democratia nu este golita de “demos”. Sa nu uitam ca rafinamentul spiritual sau organizatoric nu este monopolul nimanui, de aici si aceasta opinie “alternativa”, sa-i spunem, care sper, democratic, sa se adauge dezbaterii pe care o propuneti. Jumatate din drum l-am parcurs. Multumesc!
Multumesc pentru mesaj. Daniel Bell nu a spus ca ideologia ca forma de legitimare a unui regim (democratic sau nu) a murit. El vorbea de teleologiile seculare globale, gen marxismul (ori versiunea sa rusificata, leninismul). Vorbind despre sincretismul cultural din Rusia, spun halucinant, as fi putut spune, poate mai adecvat, deconcertant.
Dupa reactiile la The End of Ideology (si mai ales dupa resuscitarea ideologica din ’68-’69), Daniel Bell a batut in retragere (sunt tone de teorii care cad in fata realitatii, dar nici macar un gram de realitate care sa cada in fata teoriei!), dar Vladimir Tismaneanu i-a sarit in ajutor si a incercat sa dreaga busuiocul dand un sens interpretat si partizan „sfarsitului ideologiei” (da, pentru cea comunista, nu, pentru pentru cea capitalista!). De fapt si in raspuns (inclusiv in cel dat lui Ivan Turbinka!), observ, si cred ca si alti cititori au remarcat, o nuanta noua, un recul in fata recitirii si regandirii critice a lui Marx si o intetire a tirului asupra lui Lenin, ceea ce n-ar trebui sa surprinda, avand in vedere proeminenta crescand a Rusiei si incercarile adversativ-ideologice de a o stavili. As vrea sa ma insel, iar lucrul acesta il vom vedea in viitor, dar cred ca noua strategie ideologica a domnului VT se va concentra pe „leninism” si „rusism”, ceea ce ar putea insemna o inchidere a ochilor la marxism…
PS: Va multumesc pentru eleganta gestului de a veni pana la jumatatea drumului…
Fiti linistit, apare in iunie la Yale UP textul meu despre „Manifestul PC”, cadrul volumului coordonat de Jeffrey C. Isaac. Am scris-o inca din 1988, in „The Poverty of Utopia”: Cine vrea sa vorbeasca despre leninism, trebuie sa vorbeasca despre marxism. Spre a-l parafraza pe Kolakowski, daca Marx a fost un filosof german (prima fraza din trilogie, daca nu ma insel), Lenin a fost un marxist rus. Nu stiu ce inseamna „ideologie capitalista”. Hayek, Mises, Guizot, Constant, Adam Smith, Struve, Weber, Durkheim, Voegelin, Sombart, Aron, Bell, Moynihan, James Q. Wilson, Arendt, Fukuyama, Kristol, Buckley, Viereck, Nozick, Manent? Cam greu de pusi toti sub o „umbrela”.
D-le Tismaneanu, Chestia asta cu sloganul rostit de Putin imi aminteste de ceva similar care circula prin Romania pe vremea lui Nikita Sergheevici Hrusciov si, despre care trebuie sa fi auzit, de buna seama, indiferent pe unde v-ati fi aflat pe atunci.
Suna cam asa (in limba rusa, dar in transcriere latineasca): Jili bili tri bandita:Trotki, Stalin i Nikita
Dar Lenin unde este? Ganduri bune.
Tuturor doamnelor si domnisoarelor, La multi ani!
Si din partea mea.
Pana la urma, care-i problema? Opozitia anemica! Pai, daca majoritatea este de partea puterii! Putin vorbeste pre limba sufletului slav. Cand majoritatea rusa va voi democratie occidentala va iesi in strada si o va avea. Ei nu sunt in situatia comunitatilor mici carora li se impune o ideologie din afara. Ei au ceea ce li se potriveste. Nu putem fi toti la fel.