“Laur” de Evgheni Vodolazkin – note de lectură

Romanul Laur: un soi de Minei romanțat în stil post-modern, moralist și nu prea.

Un copil crescut de bunicul lui într-o lume imaginară, izolată, a tămăduitorilor cu ierburi, isi ascunde relația cu fata Ustina, apărută din cimitirul lângă care locuia, față de sătenii pe care îi servea ca vraci. Ustina moare la nastere impreună cu copilul în pofida rugăciunilor omului. Omul caută să facă bine în numele Ustinei toată viața lui, traversează experiențe interminabile și traumatizante, iar finalmente se călugărește sub numele de Laur retrăgându-se într-o peșteră din zona de unde plecase la începutul romanului. Tămăduiește, dar acum nu cu ierburi, ci doar cu rugăciuni. O fată însărcinată e claustrată social de moștenitorii acelorași săteni și se ascunde în peștera lui Laur. Sătenii o caută s-o ucidă, punând pe seama ei, păcătoasa, nenorociri de care aveau parte. Laur își asumă paternitatea copilului încă nenăscut, după modelul comportamental din vieților sfinților, pentru a o salva de la linșaj. Sătenii se retrag, dar Laur suferă oprobriul public. După nașterea copilului Laur moare cu el în brațe, însă alter-ego-ul Ustinei și copilul ei supraviețuiesc. Sătenii află finalmente cine era tatăl copilului și că au avut de a face cu un sfânt. Oamenii care l-au condamnat nu cu mult timp înainte îl duc acum cu sfințenie la gropă târându-l de picioare cu o sfoară. De ce? „Păi nu, nici noi nu înțelegem”, asta e ultima rostire din roman. Fatalism, mai degrabă decât destin asumat.

Oarecum pe schema din filmul Оstrov, dar fără autenticitatea din acesta (Părintele Rafail Noica se întreba dacă actorii din acest film sunt doar actori, sau chiar călugări). Aici nimeni nu se întreabă dacă e ceva autentic, naratorul ne face cu ochiul mai tot timpul. De exemplu un mort care-și spusese deja ultimele cuvinte se trezește să mai adauge un P.S. (sic) prezicând soarta personajului central. Dar astfel de ironii tipic postmoderne nu sunt dese. Doar cât să te dezmeticești. Ar fi vorba zice autorul pe coperta a patra de sugerarea inconsistenței timpului istoric. Nu știu dacă inconsistența acestuia se poate vedea printr-un soi de mașina timpului.

Scriitura prinde, te poți scufunda în ea, deschide orizontul spre Rusia de azi și de ieri, dă indicii despre spațiul cultural care o îmbracă, exotic prin conținut, dar apropiat prin ortodoxie majorității românilor. Pentru omul grăbit ancorat în responsabilitățile prezentului este însă cam lung. Humanitas l-a tipărit cu caractere foarte mici.

O prietena care a citit mai cu atenție construcția a găsit în ea forta faulkneriană “de a demonstra, destul de convingator, ca lumea e, in esenta, „zgomot si furie.””. Alt prieten în spirit deplângea drama istorică a acestui popor în fața profunzimii și frumuseții culturii ruse.

Citindu-l fragmentar m-am întrebat dacă e o lume locală acolo, către care s-ar apleca cineva doar din curiozitate, sau una universală, dacă l-aș fi citit nefiind ortodox și nefiindu-mi recomandat de cineva la a cărui părere ține. Sincer, cred că n-aș fi ajuns vreodată la el, dar ajungând am descoperit o lume regională și viața culturală alternativă a spațiului estic cu nimic mai prejos decât romane occidentale contemporane. Cultura rusă se structurează din mers după tendințele stilistice occidentale. Nu știu în ce măsură poate ea însăși transmite un mesaj asimilabil de către occident.

M-a frapat mai degrabă discordanțele duhovnicești. Celor neinițiați care vor să se apropie de realitatea ortodoxă într-un stil accesibil n-aș ezita să le recomand înainte de această lectură Patericul egiptean. Altminteri s-ar putea să rămână cu un gust al imposibilității trimiterii sensului existențial de la cei cu viață îmbunătățită către oamenii obișnuiți. Ori asta e realmente fals, sensul se poate transmite, cu carul chiar.

Mesajul romanului Laur îmi pare în esență unul pesimist, iar ceea ce atrage este mai degrabă exotismul lui. Morala e că suntem condamnați la suferință. Poate că aceasta ține de spiritul rusesc, poate că ei sunt condamnați la suferință, iar avatarurile istorice par să arate asta, îndeosebi din partea lor înșile, dar spiritul ortodoxiei românești e mai degrabă cel reprezentat de un Arsenie Papacioc: credința aduce o supraomenească bucurie. Românii sunt oameni veseli.

Dar este bine să cunoaștem că la est de noi sunt oameni care trăiesc într-un spațiu amniotic tragic, că au o gândire magică în sens semiotic, mediată de un terț care seamnă cu transcendentul creștin, dar care are și elemente precreștine asiatice consistente, oameni decuplați parțial de legile naturale la modul propriu, prin voința și blocarea lor identitară într-o anumită schemă a lumii. Nu știu dacă alt popor în atari condiții geografic și geopolitic nordic-asiatice ar fi putut să evolueze cultural altfel.

E bine să cunoaștem, iar Laur ne ajută, și pentru noi, și pentru aceștia. E bine pentru a putea avea compasiunea firească față de ei și a le menaja sensibilitățile devenite stuctură de ființă celor prezenți.

Ceva ne unește cu rușii, dar prea puțin pentru a merge de bună voie împreună în istorie.

Libertatea : asta e ce mai trebuie să avem în comun.