marți, ianuarie 31, 2023

“Laur” de Evgheni Vodolazkin – note de lectură

Romanul Laur: un soi de Minei romanțat în stil post-modern, moralist și nu prea.

Un copil crescut de bunicul lui într-o lume imaginară, izolată, a tămăduitorilor cu ierburi, isi ascunde relația cu fata Ustina, apărută din cimitirul lângă care locuia, față de sătenii pe care îi servea ca vraci. Ustina moare la nastere impreună cu copilul în pofida rugăciunilor omului. Omul caută să facă bine în numele Ustinei toată viața lui, traversează experiențe interminabile și traumatizante, iar finalmente se călugărește sub numele de Laur retrăgându-se într-o peșteră din zona de unde plecase la începutul romanului. Tămăduiește, dar acum nu cu ierburi, ci doar cu rugăciuni. O fată însărcinată e claustrată social de moștenitorii acelorași săteni și se ascunde în peștera lui Laur. Sătenii o caută s-o ucidă, punând pe seama ei, păcătoasa, nenorociri de care aveau parte. Laur își asumă paternitatea copilului încă nenăscut, după modelul comportamental din vieților sfinților, pentru a o salva de la linșaj. Sătenii se retrag, dar Laur suferă oprobriul public. După nașterea copilului Laur moare cu el în brațe, însă alter-ego-ul Ustinei și copilul ei supraviețuiesc. Sătenii află finalmente cine era tatăl copilului și că au avut de a face cu un sfânt. Oamenii care l-au condamnat nu cu mult timp înainte îl duc acum cu sfințenie la gropă târându-l de picioare cu o sfoară. De ce? „Păi nu, nici noi nu înțelegem”, asta e ultima rostire din roman. Fatalism, mai degrabă decât destin asumat.

Oarecum pe schema din filmul Оstrov, dar fără autenticitatea din acesta (Părintele Rafail Noica se întreba dacă actorii din acest film sunt doar actori, sau chiar călugări). Aici nimeni nu se întreabă dacă e ceva autentic, naratorul ne face cu ochiul mai tot timpul. De exemplu un mort care-și spusese deja ultimele cuvinte se trezește să mai adauge un P.S. (sic) prezicând soarta personajului central. Dar astfel de ironii tipic postmoderne nu sunt dese. Doar cât să te dezmeticești. Ar fi vorba zice autorul pe coperta a patra de sugerarea inconsistenței timpului istoric. Nu știu dacă inconsistența acestuia se poate vedea printr-un soi de mașina timpului.

Scriitura prinde, te poți scufunda în ea, deschide orizontul spre Rusia de azi și de ieri, dă indicii despre spațiul cultural care o îmbracă, exotic prin conținut, dar apropiat prin ortodoxie majorității românilor. Pentru omul grăbit ancorat în responsabilitățile prezentului este însă cam lung. Humanitas l-a tipărit cu caractere foarte mici.

O prietena care a citit mai cu atenție construcția a găsit în ea forta faulkneriană “de a demonstra, destul de convingator, ca lumea e, in esenta, „zgomot si furie.””. Alt prieten în spirit deplângea drama istorică a acestui popor în fața profunzimii și frumuseții culturii ruse.

Citindu-l fragmentar m-am întrebat dacă e o lume locală acolo, către care s-ar apleca cineva doar din curiozitate, sau una universală, dacă l-aș fi citit nefiind ortodox și nefiindu-mi recomandat de cineva la a cărui părere ține. Sincer, cred că n-aș fi ajuns vreodată la el, dar ajungând am descoperit o lume regională și viața culturală alternativă a spațiului estic cu nimic mai prejos decât romane occidentale contemporane. Cultura rusă se structurează din mers după tendințele stilistice occidentale. Nu știu în ce măsură poate ea însăși transmite un mesaj asimilabil de către occident.

M-a frapat mai degrabă discordanțele duhovnicești. Celor neinițiați care vor să se apropie de realitatea ortodoxă într-un stil accesibil n-aș ezita să le recomand înainte de această lectură Patericul egiptean. Altminteri s-ar putea să rămână cu un gust al imposibilității trimiterii sensului existențial de la cei cu viață îmbunătățită către oamenii obișnuiți. Ori asta e realmente fals, sensul se poate transmite, cu carul chiar.

Mesajul romanului Laur îmi pare în esență unul pesimist, iar ceea ce atrage este mai degrabă exotismul lui. Morala e că suntem condamnați la suferință. Poate că aceasta ține de spiritul rusesc, poate că ei sunt condamnați la suferință, iar avatarurile istorice par să arate asta, îndeosebi din partea lor înșile, dar spiritul ortodoxiei românești e mai degrabă cel reprezentat de un Arsenie Papacioc: credința aduce o supraomenească bucurie. Românii sunt oameni veseli.

Dar este bine să cunoaștem că la est de noi sunt oameni care trăiesc într-un spațiu amniotic tragic, că au o gândire magică în sens semiotic, mediată de un terț care seamnă cu transcendentul creștin, dar care are și elemente precreștine asiatice consistente, oameni decuplați parțial de legile naturale la modul propriu, prin voința și blocarea lor identitară într-o anumită schemă a lumii. Nu știu dacă alt popor în atari condiții geografic și geopolitic nordic-asiatice ar fi putut să evolueze cultural altfel.

E bine să cunoaștem, iar Laur ne ajută, și pentru noi, și pentru aceștia. E bine pentru a putea avea compasiunea firească față de ei și a le menaja sensibilitățile devenite stuctură de ființă celor prezenți.

Ceva ne unește cu rușii, dar prea puțin pentru a merge de bună voie împreună în istorie.

Libertatea : asta e ce mai trebuie să avem în comun.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Ultimii oameni veseli i-am vazut in Corfu acum un an jumate. Aveau un vaporas cu care faceau excursii cu turistii. Da nu erau romani … Pana atunci si de atunci eu personal nu am vazut romani veseli … si m-am plimbat ceva. Probabil stau ascunsi :)

  2. Bizare gusturi literare,dle autor :) !
    Whatever,toata lumea trebuie sa traiasca,chiar si amicul Evgheni,n-am nimic impotriva daca-si vinde capodopera!
    Problema mea e ca face subiectul unui articol pe acest site…surprinzator.

  3. Un comentariu pentru prietenii filosofi și oameni de știință.

    Unii amici par siderați că operez cu terminologia ortodoxă într-o parte din publicistică. Din punctul meu de vedere discursurile științifice, filosofice și religioase sunt suficient de decuplate în termenii presupozițiilor ontologice și epistemice pentru ca fiecare să aibă o zonă de autonomie funcțională destul de consistentă. Această zonă corespunde unei părți din lumea în sens larg, fenomenologic.
    Ce mă interesează pe termen mediu și lung ca program de cercetare în filosofie este care sunt structurile transcendentale care fac posibile toate aceste tipuri de realități și modalitățile lor de cuplare. Am speranța că se pot identica limitele „naturale” ale fiecărui tip de reprezentare și posibilități „firești” de raportare reciprocă interpretativă.

    Surpriza și neînțelegerea vin din dezvoltarea capacității de reprezentare a lumii predominant dintr-o singură perspectivă, științifică, filosofică sau religioasă. N-am cum să explic unui om cu cultură doar științifică modul de interpretare a teoriilor evoluției, la fel cum unui teolog fără background filosofic nu îi pot lămuri de ce creaționismul nu are caracterul unei teorii științifice.
    Cineva m-a sunat săptămâna trecută că dorește să ilumineze oamenii cu privire la teoria evoluției și să avem o discuție ca să nu venim cu perspective divergente, ceea ce ar reduce eficiența transferului cunoașteri științifice.

    Ideea de iluminism în sens clasic mi se pare depășită. Am convingerea că transferul cunoașterii științifice în sens strict fără transferul simultan al modului de interpretare al limitelor acesteia este un factor de destructurare socială pe termen lung, ducând la speranțe deșarte și infatuări fatale.
    Cu alte cuvinte, un bagaj consistent de cultură filosofică este absolut obligatoriu pentru orice om de știință care dorește să acționeze public. Nu și pentru cei care se rezumă la a acționa în zona lor de specialitate, strict în comunitatea oamenilor de știință.

    Dacă acum o să încerc să duc la final teza în filosofie este nu pentru un orgoliu personal, sau încă un Dr. alături de cel existent, ci pentru a putea contribui cu maximă eficiență formală la dialogul indispensabil dintre oamenii de știință și filosofi, la cuplarea proiectelor culturale specifice acestor două comunități importante de deținători ai „adevărului”.

    • Oricum e bine ca scrieti de lucruri de acestea. Eu citesc romanul si ma mir ca se mai scrie astfel.
      Dar ma bucur ca pretuiti libertatea.
      Din pacate multi nu o vor, nu stiu ca exista si ca e dar de la Dumnezeu.
      Apropo de asta, Panta rhei a lui Grossman spune ca un neam care a trait in sclavie de sute de ani, nu are nevoie de libertate. De ideea ei s-au folosit criminalii sa parvina la putere ca sa amplifice si mai mult sclavia.
      Felicitari pentru nota de lectura.

  4. Am facut eforturi supraomenesti sa termin de citit LAUR la indemnurile semiviolente si ardente ale unor prieteni care fusesera iluminati irevocabil de epifaniile traite in urma lecturii…..M-am simtit cumplit de prost atunci cind le-am spus prietenilor mei, dupa cum ma simt si acum, ca maestrul rus scrie precum iubitul de mase Coelho, doar ca un pic mai bine……..Incercarea de a pune la un loc, adica pe aceeasi pagina, iubirea, pe Dumnezeu, atemporalitatea, aspatialitatea, intertextualitatea, oamenii de rind, religia si toate celelalte intr-un efort de a se adresa unor cohorte de cititori daca se poate cit mai variati, nu a fost pe gustul meu, dar chiar deloc……. Dar, dar, cu siguranta nu am reusit eu sa inteleg profunzimea textului……

  5. O intrebare pentru cei care au terminat cartea: are scriitorul obiceiul de a insera Easter Eggs in carte, sau e o greseala de traducere: „Pe sub zapada se zarea toata neingrijirea padurii – frunze de anul trecut, zdrente care isi pierdusera culoarea si STICLE DE PLASTIC palite” (pag. 53).
    Parca actiunea se petrecea in secolul al XV-lea…

    • si pe mine m-a socat putin imaginea sticlei de plastic, dar am gasit urmatoarea explicatie : „În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp. Principalul mijloc prin care încerc să exprim acest lucru este limba.“
      Evgheni Vodolazkin ”

      Sursa: http://www.romlit.ro/evgheni_vodolazkin__laur

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro