sâmbătă, ianuarie 16, 2021

“Laur” de Evgheni Vodolazkin – note de lectură

Romanul Laur: un soi de Minei romanțat în stil post-modern, moralist și nu prea.

Un copil crescut de bunicul lui într-o lume imaginară, izolată, a tămăduitorilor cu ierburi, isi ascunde relația cu fata Ustina, apărută din cimitirul lângă care locuia, față de sătenii pe care îi servea ca vraci. Ustina moare la nastere impreună cu copilul în pofida rugăciunilor omului. Omul caută să facă bine în numele Ustinei toată viața lui, traversează experiențe interminabile și traumatizante, iar finalmente se călugărește sub numele de Laur retrăgându-se într-o peșteră din zona de unde plecase la începutul romanului. Tămăduiește, dar acum nu cu ierburi, ci doar cu rugăciuni. O fată însărcinată e claustrată social de moștenitorii acelorași săteni și se ascunde în peștera lui Laur. Sătenii o caută s-o ucidă, punând pe seama ei, păcătoasa, nenorociri de care aveau parte. Laur își asumă paternitatea copilului încă nenăscut, după modelul comportamental din vieților sfinților, pentru a o salva de la linșaj. Sătenii se retrag, dar Laur suferă oprobriul public. După nașterea copilului Laur moare cu el în brațe, însă alter-ego-ul Ustinei și copilul ei supraviețuiesc. Sătenii află finalmente cine era tatăl copilului și că au avut de a face cu un sfânt. Oamenii care l-au condamnat nu cu mult timp înainte îl duc acum cu sfințenie la gropă târându-l de picioare cu o sfoară. De ce? „Păi nu, nici noi nu înțelegem”, asta e ultima rostire din roman. Fatalism, mai degrabă decât destin asumat.

Oarecum pe schema din filmul Оstrov, dar fără autenticitatea din acesta (Părintele Rafail Noica se întreba dacă actorii din acest film sunt doar actori, sau chiar călugări). Aici nimeni nu se întreabă dacă e ceva autentic, naratorul ne face cu ochiul mai tot timpul. De exemplu un mort care-și spusese deja ultimele cuvinte se trezește să mai adauge un P.S. (sic) prezicând soarta personajului central. Dar astfel de ironii tipic postmoderne nu sunt dese. Doar cât să te dezmeticești. Ar fi vorba zice autorul pe coperta a patra de sugerarea inconsistenței timpului istoric. Nu știu dacă inconsistența acestuia se poate vedea printr-un soi de mașina timpului.

Scriitura prinde, te poți scufunda în ea, deschide orizontul spre Rusia de azi și de ieri, dă indicii despre spațiul cultural care o îmbracă, exotic prin conținut, dar apropiat prin ortodoxie majorității românilor. Pentru omul grăbit ancorat în responsabilitățile prezentului este însă cam lung. Humanitas l-a tipărit cu caractere foarte mici.

O prietena care a citit mai cu atenție construcția a găsit în ea forta faulkneriană “de a demonstra, destul de convingator, ca lumea e, in esenta, „zgomot si furie.””. Alt prieten în spirit deplângea drama istorică a acestui popor în fața profunzimii și frumuseții culturii ruse.

Citindu-l fragmentar m-am întrebat dacă e o lume locală acolo, către care s-ar apleca cineva doar din curiozitate, sau una universală, dacă l-aș fi citit nefiind ortodox și nefiindu-mi recomandat de cineva la a cărui părere ține. Sincer, cred că n-aș fi ajuns vreodată la el, dar ajungând am descoperit o lume regională și viața culturală alternativă a spațiului estic cu nimic mai prejos decât romane occidentale contemporane. Cultura rusă se structurează din mers după tendințele stilistice occidentale. Nu știu în ce măsură poate ea însăși transmite un mesaj asimilabil de către occident.

M-a frapat mai degrabă discordanțele duhovnicești. Celor neinițiați care vor să se apropie de realitatea ortodoxă într-un stil accesibil n-aș ezita să le recomand înainte de această lectură Patericul egiptean. Altminteri s-ar putea să rămână cu un gust al imposibilității trimiterii sensului existențial de la cei cu viață îmbunătățită către oamenii obișnuiți. Ori asta e realmente fals, sensul se poate transmite, cu carul chiar.

Mesajul romanului Laur îmi pare în esență unul pesimist, iar ceea ce atrage este mai degrabă exotismul lui. Morala e că suntem condamnați la suferință. Poate că aceasta ține de spiritul rusesc, poate că ei sunt condamnați la suferință, iar avatarurile istorice par să arate asta, îndeosebi din partea lor înșile, dar spiritul ortodoxiei românești e mai degrabă cel reprezentat de un Arsenie Papacioc: credința aduce o supraomenească bucurie. Românii sunt oameni veseli.

Dar este bine să cunoaștem că la est de noi sunt oameni care trăiesc într-un spațiu amniotic tragic, că au o gândire magică în sens semiotic, mediată de un terț care seamnă cu transcendentul creștin, dar care are și elemente precreștine asiatice consistente, oameni decuplați parțial de legile naturale la modul propriu, prin voința și blocarea lor identitară într-o anumită schemă a lumii. Nu știu dacă alt popor în atari condiții geografic și geopolitic nordic-asiatice ar fi putut să evolueze cultural altfel.

E bine să cunoaștem, iar Laur ne ajută, și pentru noi, și pentru aceștia. E bine pentru a putea avea compasiunea firească față de ei și a le menaja sensibilitățile devenite stuctură de ființă celor prezenți.

Ceva ne unește cu rușii, dar prea puțin pentru a merge de bună voie împreună în istorie.

Libertatea : asta e ce mai trebuie să avem în comun.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Ultimii oameni veseli i-am vazut in Corfu acum un an jumate. Aveau un vaporas cu care faceau excursii cu turistii. Da nu erau romani … Pana atunci si de atunci eu personal nu am vazut romani veseli … si m-am plimbat ceva. Probabil stau ascunsi :)

  2. Bizare gusturi literare,dle autor :) !
    Whatever,toata lumea trebuie sa traiasca,chiar si amicul Evgheni,n-am nimic impotriva daca-si vinde capodopera!
    Problema mea e ca face subiectul unui articol pe acest site…surprinzator.

  3. Un comentariu pentru prietenii filosofi și oameni de știință.

    Unii amici par siderați că operez cu terminologia ortodoxă într-o parte din publicistică. Din punctul meu de vedere discursurile științifice, filosofice și religioase sunt suficient de decuplate în termenii presupozițiilor ontologice și epistemice pentru ca fiecare să aibă o zonă de autonomie funcțională destul de consistentă. Această zonă corespunde unei părți din lumea în sens larg, fenomenologic.
    Ce mă interesează pe termen mediu și lung ca program de cercetare în filosofie este care sunt structurile transcendentale care fac posibile toate aceste tipuri de realități și modalitățile lor de cuplare. Am speranța că se pot identica limitele „naturale” ale fiecărui tip de reprezentare și posibilități „firești” de raportare reciprocă interpretativă.

    Surpriza și neînțelegerea vin din dezvoltarea capacității de reprezentare a lumii predominant dintr-o singură perspectivă, științifică, filosofică sau religioasă. N-am cum să explic unui om cu cultură doar științifică modul de interpretare a teoriilor evoluției, la fel cum unui teolog fără background filosofic nu îi pot lămuri de ce creaționismul nu are caracterul unei teorii științifice.
    Cineva m-a sunat săptămâna trecută că dorește să ilumineze oamenii cu privire la teoria evoluției și să avem o discuție ca să nu venim cu perspective divergente, ceea ce ar reduce eficiența transferului cunoașteri științifice.

    Ideea de iluminism în sens clasic mi se pare depășită. Am convingerea că transferul cunoașterii științifice în sens strict fără transferul simultan al modului de interpretare al limitelor acesteia este un factor de destructurare socială pe termen lung, ducând la speranțe deșarte și infatuări fatale.
    Cu alte cuvinte, un bagaj consistent de cultură filosofică este absolut obligatoriu pentru orice om de știință care dorește să acționeze public. Nu și pentru cei care se rezumă la a acționa în zona lor de specialitate, strict în comunitatea oamenilor de știință.

    Dacă acum o să încerc să duc la final teza în filosofie este nu pentru un orgoliu personal, sau încă un Dr. alături de cel existent, ci pentru a putea contribui cu maximă eficiență formală la dialogul indispensabil dintre oamenii de știință și filosofi, la cuplarea proiectelor culturale specifice acestor două comunități importante de deținători ai „adevărului”.

    • Oricum e bine ca scrieti de lucruri de acestea. Eu citesc romanul si ma mir ca se mai scrie astfel.
      Dar ma bucur ca pretuiti libertatea.
      Din pacate multi nu o vor, nu stiu ca exista si ca e dar de la Dumnezeu.
      Apropo de asta, Panta rhei a lui Grossman spune ca un neam care a trait in sclavie de sute de ani, nu are nevoie de libertate. De ideea ei s-au folosit criminalii sa parvina la putere ca sa amplifice si mai mult sclavia.
      Felicitari pentru nota de lectura.

  4. Am facut eforturi supraomenesti sa termin de citit LAUR la indemnurile semiviolente si ardente ale unor prieteni care fusesera iluminati irevocabil de epifaniile traite in urma lecturii…..M-am simtit cumplit de prost atunci cind le-am spus prietenilor mei, dupa cum ma simt si acum, ca maestrul rus scrie precum iubitul de mase Coelho, doar ca un pic mai bine……..Incercarea de a pune la un loc, adica pe aceeasi pagina, iubirea, pe Dumnezeu, atemporalitatea, aspatialitatea, intertextualitatea, oamenii de rind, religia si toate celelalte intr-un efort de a se adresa unor cohorte de cititori daca se poate cit mai variati, nu a fost pe gustul meu, dar chiar deloc……. Dar, dar, cu siguranta nu am reusit eu sa inteleg profunzimea textului……

  5. O intrebare pentru cei care au terminat cartea: are scriitorul obiceiul de a insera Easter Eggs in carte, sau e o greseala de traducere: „Pe sub zapada se zarea toata neingrijirea padurii – frunze de anul trecut, zdrente care isi pierdusera culoarea si STICLE DE PLASTIC palite” (pag. 53).
    Parca actiunea se petrecea in secolul al XV-lea…

    • si pe mine m-a socat putin imaginea sticlei de plastic, dar am gasit urmatoarea explicatie : „În descrierea unei păduri într-o primăvară din secolul al XV-lea, în romanul meu apare o sticlă de plastic. Apare acolo pentru că am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp. Principalul mijloc prin care încerc să exprim acest lucru este limba.“
      Evgheni Vodolazkin ”

      Sursa: http://www.romlit.ro/evgheni_vodolazkin__laur

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Stânga europeană iubeşte de fapt neoliberalismul şi corporaţiile, cu condiţia să fie chinezeşti

Chiar pe 31 decembrie, când lumea punea şampania la rece, UE a semnat cu China un acord comercial cu cântec. Comisia –...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Populismul conspiraţionist, ruperea relației de încredere popor-tehnocrație și criza democrației liberale. Trei scenarii pentru guvernările viitoare

Despre criza democrației liberale se vorbește deja de mai mulți ani, nemaifiind o noutate. Ne referim aici doar la spațiul occidental, unde...

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

A patra întrebare: Când intrăm în blackout?

Se îndesesc zilele prin care ne trece glonțul “energetic” pe la ureche. Aceasta, de fapt, era a treia întrebare a articolului de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.