joi, martie 28, 2024

Lecţii din alte războaie civile pentru combatanţii sirieni

Statistic, războaiele civile au devenit mai numeroase din 1945 încoace iar după finalul Războiului Rece, ele sunt în mod zdrobitor dominante numeric dar şi ca durată şi intensitate faţă de războaiele inter-statale. În timp ce încleştări precum cele dintre SUA şi Irak (2003) sau dintre Rusia şi Georgia (2008) sunt excepţii, ţări din Africa, Asia dar şi din Europa (Caucaz şi Balcanii de Vest) s-au afundat în devastatoare războaie civile în ultimele două decenii. Nu ştiu în ce măsură rebelii sirieni care îşi dau viaţa zi de zi pe străzile oraşelor şi satelor cunosc istorie şi sunt interesaţi de comparaţii pertinente. Evident, oricât de limitaţi ar fi unii din ei în planul cunoaşterii istorice, măcar o parte din aceştia a auzit vorbindu-se, a citit ori a văzut la TV filme despre diverse războaie civile, aşa încât să nu cumva să creadă că al lor este primul din istoria lumii. Presupun că cel mai adesea compară cu războiul din Libia, mai ales că a avut un final fericit pentru insurgenţi. La fel, suporterii preşedintelui Assad şi acesta însuşi ar trebui să încerce să desprindă nişte lecţii din trecut. Într-o anumită măsură, acelaşi lucru este valabil şi pentru ţările care de fapt întreţin războiul: Iran, Arabia Saudită, Turcia (direct), Rusia, Franţa, Marea Britanie (indirect) şi desigur pentru SUA care ezită să intervină adică să ajute opoziţia. Preşedintele Obama nu îşi doreşte desigur un nou regim la Damasc dominat de islamişti anti-occidentali, cu toate că moralmente a condamnat atrocităţile comise din ordinul lui Asad. El a stabilit un fel de linie roşie a cărei violare ar putea atrage o intervenţie militară americană: folosirea armelor chimice. Acum e posibil ca forţele guvernamentale să fi făcut şi acest pas, cel puţin aşa susţin unii experţi militari americani, britanici şi israelieni. Iar rebelii sunt acuzaţi la rândul lor că au folosit de curând cumplitul gaz sarin. Aşa să fie oare? Ce să mai spunem de Israel care bombardează ţinte din Siria, depozite şi laboratoare folosite, în opinia sa, de mişcarea şiită Hizbollah sau de Iran? Şi nu ca să ajute pe rebeli sau guvernul ci ca să se pună la adăpost. Israelul păstrează platoul Golan, ocupat de decenii întregi, ca garanţie ultimă că Siria nu va declanşa din nou o agresiune sau că nu îl va destabiliza transfrontalier prin metode subversive. Din motive politice şi strategice evidente, Tel Aviv-ul nu poate promite rebelilor sirieni că odată ce îl vor înlătura pe Assad şi vor forma un guvern legitim le va ceda Golan-ul, nu de alta dar radicalii sunniţi care luptă contra alawiţilor în Siria nu au cum să simpatizeze Israelul şi nici nu pot anunţa concesii faţă de acesta, fără riscul de a îşi înstrăina o bună parte dintre adepţi. Dacă ar forma guvernul, rebelii ar căuta poate să se legitimeze prin retorica şi acţiuni anti-israeliene, redeschizând brutal problema Golan, faţă de Asad Jr. care s-a ferit pe cât posibil de complicaţii.

În numele unei strategii pre-emptive, vechi de zeci de ani, statul israelian caută să diminueze anticipat elementele de putere folosite de adversarii săi, în condiţiile în care Teheranul şi Hezbollahul sunt marii sprijinitori ai regimului Assad. Normal, nici rebelii sirieni şi nici „protectorul” lor clasic, Arabia Saudită, nu pot lăuda cumva atacul israelian, ca să nu îşi pună în cap „strada” arabă, tradiţional anti-israeliană. Turcia desfăşoară şi ea de cel puţin patru ani o retorică anti-israeliană virulentă şi nu poate da înapoi brusc fără a „pierde faţa”, mai ales că electoratul AKP, partidul de guvernământ (islamist moderat), a fost obişnuit cu ponegrirea pe toate tonurile a Israelului.

Revenind la rebelii sirieni, aceştia sunt sensibili la jocul propagandei, pentru că Bashar Assad încă din 2011, de la izbucnirea războiului civil, a acuzat interferenţele din străinătate ca factor major al declanşării rebeliunii. Aşadar insurgenţilor nu le convine deloc să fie consideraţi „unelte” ale Israelului, ale Turciei sau Arabiei Saudite, cu toate că şi-ar dori desigur ca măcar unele din aceste state să intervină direct şi să distugă cât mai multe elemente militare ale regimului. Îmi pot imagina la limită o situaţie în care Israelul distruge masiv la sol baze militare şi capacităţi industriale siriene, slăbind masiv puterea taberei pro-Assad, şi în acelaşi timp rebelii să aibă un ton agresiv, anti-israelian, denunţând agresiunea din exterior. Lucru pe care nu l-ar face dacă Turcia sau Arabia Saudită ar interveni în acelaşi fel. Un caz şi mai interesant ar fi cel în care, să zicem, Israelul şi Turcia ar „toca” în mod separat forţele guvernamentale siriene, prin lovituri aeriene, fără a se coordona deloc şi în zone diferite ale Siriei, străduindu-se să îşi convingă adepţii că nu există nici un fel de înţelegere secretă….

Cât despre războiul din Siria, constat că el capătă aspecte tot mai dure, se tinde către folosirea unor mijloace de distrugere în masă, în numele garantării supravieţuirii proprii se recurge la metode de ucidere în masă, la adevărate masacre şi concesiile sunt tot mai greu de imaginat şi de acceptat. Taberele au ajuns în punctul în care nu par să mai agreeze nici măcar ideea unui armistiţiu ci doar victoria totală urmată de expulzarea sau eliminarea fizică a taberei perdante. ONU estimează că au decedat deja circa 70.000 sirieni în războiul civil, plus sute de mii de refugiaţi şi nimic nu permite să se întrezărească un final altul decât o baie de sânge generalizată. S-au distrus şi numeroase situri arheologice antice (greco-romane), vestigii istorice cu valoare de patrimoniu cultural universal. Cât ar putea dura războiul sirian? Să nu uităm că în Libanul vecin, e drept mai mozaicat în plan etno-religios, războiul civil a durat între 1975 şi 1990 şi a condus la peste 120.000 de victime. În timp ce 10% din populaţia Libanului era formată din refugiaţi palestinieni, acum refugiaţii irakieni ajunşi în Siria (1,2 milioane la o populaţie de 18 milioane sirieni în 2007 cf. UNHCR) după 2003 par să fi contribuit şi ei la antagonismul tot mai greu de gestionat dintre alawiţi şi sunniţi. Odată cu aceşti refugiaţi (în general arabi sunniţi), costurile vieţii au explodat în Siria, şomajul a crescut, spitalele şi şcolile au devenit supra-aglomerate iar presiunea asupra guvernului s-a accentuat. A fost nevoie de „scânteia” Primăverii Arabe, de modelele încunutate de succes din Tunisia, Egipt şi Libia, pentru ca frustraţi de toate felurile să se revolte şi să ia armele contra regimului de la Damasc. Alawiţii, ai căror reprezentanţi controlează de atâta timp puterea, au perceput cu teamă sporirea numărului de sunniţi dar Siria, în mod exemplar, nu a refuzat refugiaţii.

Exact pe dos decât procedează azi Irakul premierului şiit Al Maliki, care adesea expulzează refugiaţii sirieni sau nu le permite accesul, spre a nu spori tensiunile sectare şi a nu vulnerabiliza intern statul. De fapt, Maliki îşi doreşte ca Assad să păstreze puterea, el primind sprijin de la tatăl liderului sirian, pe vremea când era un disident anti-Saddam Hussein. În acelaşi timp, combatanţi irakieni sunniţi, mulţi afiliaţi unor grupări extremiste, trec graniţa şi luptă de partea rebelilor în Siria vecină. Destabilizând regimul lui Assad, ei au sentimentul că sapă şi la baza regimului Maliki, deoarece politic şi demografic Irakul este dominat de şiiţi. O Sirie condusă politic de elementul sunnit ar fi o gravă ameninţare pentru Irak, aruncându-l probabil şi mai mult în braţele Iranului, ca ultimă salvare. În orice caz, Irakul se află şi el aproape de reluarea războiului civil de care a scăpat cu greu (perioada 2004-2007 fiind una a violenţelor sectare sîngeroase), prin efort propriu şi cu sprijin american. Maliki a ordonat recent forţelor militare irakiene să disperseze manifestanţi sunniţi furioşi, unii dintre aceştia fiind ucişi sau răniţi. Nu ar fi de mirare ca o parte din aceşti opozanţi sunniţi să îi ajute direct pe coreligionarii lor din Siria. Tot Maliki e renumit pentru acceptarea  tacită a politicii Iranului de interferenţă în Siria şi Liban, aceasta în ciuda cererilor americane de a nu tolera decât transporturi umanitare.

Să mai spunem că în războiul civil din Liban, Siria şi Israelul au jucat un rol masiv în prelungirea ostilităţilor (fără a neglija nici rolul Iranului), dar diferenţa majoră ar fi că taberele multiple – creştini maroniţi, arabi de stânga pro-palestinieni, arabi islamişti sunniţi, arabi şiiţi – au schimbat adesea alianţele. În cazul Siriei, se tinde către o bipolarizare: pro- şi anti-Assad, scindarea fiind mai ales pe linie religioasă şi pe afiliere politică. Totuşi, cu trecerea timpului, ar putea apărea şi alte scindări, de pildă dacă o parte din armata regulată siriană va începe să „asculte” ordinele unor generali care nu mai doresc să se supună lui Assad dar nici să pactizeze cu rebelii, ori dacă aceştia vor începe să acţioneze separat, prin miliţii locale ce nu se supun „centrului”. De asemenea, kurzii ar putea să îşi organizeze miliţii puternice, schimbând periodic taberele.

Aşadar cu ce alte războaie civile am putea compara ce se întâmplă acum în Siria? Desigur, ne gândim la Bosnia anilor ’90, la Irakul din anii 2003-2008, la Libia anului 2011. De ce nu şi la războiul civil spaniol de acum peste 70 de ani ori la cel din Rusia anilor 1918-1922?

Putem identifica aşadar câteva elemente fundamentale:

  1. scindarea populaţiei în pro-Assad şi anti-Assad, neutrii fiind tot mai rari
  2. caracterul inter-confesional: sunniţii insurgenţi luptă să anuleze supremaţia politică a şiiţilor (alawiţilor) iar luptele au un aspect „sectar”
  3. nimeni nu are forţa să se impună decisiv, conflictul se prelungeşte de pe un an pe altul
  4. au avut loc deja masacre, epurări de tip sectar mai ales contra unor civili
  5. au intervenit şi intervin state terţe (Iran, Turcia, Arabia Saudită, Israel etc.) dar şi grupări de tip transnaţional (Al Qaeda din Mesopotamia, alte grupări sunnite extremiste precum şi Hizbollahul şiit)
  6. Israelul a stat multă vreme în expectativă, a lovit „chirurgical” deşi probabil ar prefera o stabilizare în jurul lui Assad decât o victorie a rebelilor, asta dacă nu cumva va reuşi să negocieze în secret cu aceştia un modus vivendi, lucru destul de implauzibil
  7. se produce exportul de instabilitate către Liban, Irak, Iordania, state care au şi ele grupuri sunnite, şiite şi care sunt „penetrate” strategic de ţări vecine asertive
  8. există mari mase de refugiaţi sirieni în exterior şi populaţie deplasată intern
  9. se desfăşoară pe teritoriul sirian un proxy war (război prin interpuşi)  între Iran şi Arabia Saudită, dar Turcia joacă şi ea un rol major.

În afară de Liban, situaţia din Siria seamănă cu cea din Irak, prin caracterul sectar al luptelor şi prin intervenţia unor grupări afilitate Al Qaeda.

Luptele s-ar putea încheia cu restaurarea puterii lui Assad şi prelungirea „domniei” alawiţilor, ori cu succesul insurgenţilor sunniţi urmat de epurări masive şi crime ce ar deplasa forţat o mare parte a minorităţii alawite. Coabitarea între Assad şi rebeli e foarte puţin probabilă, în ciuda unor presiuni din exterior. În fine, e posibilă şi scindarea Siriei în cel puţin două bucăţi: una în care sunniţii domină, respectiv una în care alawiţii minoritari  găsesc un refugiu şi se organizează politic. Ar mai fi kurzii care urmăresc statalitatea, după modelul celor din Irak: o zonă autonomă kurdă ca prim pas spre independenţă, cu toate că Turcia se va opune din răsputeri.  Turcia a primit circa 450.000 refugiaţi şi a ajuns la capătul răbdării. Oricum, refugierea taberei perdante într-o mică parte din ţară după un război civil are deja precedente: Taiwanul ocupat în 1949 de adepţii lui Chang Kai Şek şi care a devenit un stat independent, în pofida revendicărilor formulate mereu de RP China.

Precum în războaiele religioase specifice Europei secolelor al-XVI-lea şi al-XVII-lea, s-ar putea ajunge la convertiri forţate, deportări şi crime care să „uniformizeze” religios şi implicit politic Siria. Faţă de războaiele civile clasice, purtate pentru triumful unor doctrine şi ideologii – precum a fost cazul în Rusia şi în Spania – cele „sectare” presupun o foarte dificilă convertire la ideile sau doctrina învingătorilor spre a proteja vieţile şi bunurile celor învinşi. Dacă un republican spaniol ce nu fusese în prima linie a luptei anti-franchiste putea eventual să treacă finalmente de partea naţionaliştilor, dacă un rus „alb” trecea prin lagăre şi avea teoretic o şansă de a scăpa cu viaţă, de a fi „reabilitat” şi transformat în cetăţean sovietic, în schimb un sirian alawit are extrem de puţine posibilităţi de a deveni un sunnit acceptat de comunitate. Religia lui, obiceiurile îl fac greu de convertit şi de asimilat. De asemenea, doar o presiune extremă l-ar face disponibil unei convertiri salvatoare, in extremis. Coranul cere totuşi converitirea non-musulanilor şi a ereticilor, nu uciderea lor. Însă o interpretare extremă a sa poate conduce inclusiv către crimă.

Oricum, Siria nu va mai fi o „piele de leopard”, după cum nici Bosnia Herţegovina nu se mai caracterizează prin amestecul de populaţie de acum mai bine de două decenii. Dacă sunniţii vor învinge şi rebelii îl vor alunga pe Assad, li se va reproşa alawiţilor că au fost sprijiniţi masiv de Iran şi Hezbollah, aşadar li se va nega calitatea de „sirieni” asociată religiei islamice sunnite şi opoziţiei faţă de Assad. Republicanii spanioli au fost adesea consideraţi de adversari ca fiind pionii URSS, aşa că alawiţii sirieni vor fi etichetaţi ca instrumentele Iranului şi Hizbolahului. Prin urmare, „străini” de Siria…

Nu ştiu în ce măsură Turcia şi Arabia Saudită ar putea interveni rapid şi eficace spre a apăra civilii alawiţi şi ce interes ar avea să facă acest lucru. Sau mai degrabă Iranul le-ar oferi refugiu, via Irak, ori pur şi simplu Iranul ar interveni militar tot prin Irak? S-ar putea ajunge ca trupe turceşti şi saudite să lupte cu arma în mână contra celor iraniene pe pământ sirian? În acest caz, e puţin probabil ca Rusia să seta deoparte, abandonând-şi interesele geostrategice din Siria, precum e cazul cu baza navală din Tartrus. Evident, nici Israelul nu ar putea asista pasiv la bătălia epică dintre idealul neo-otoman, cel pan-sunnit respectiv proiectul unui Iran mare.

Asta ca să nu mai spun că Armata Siriană Liberă, forţa de opoziţie atât de greu şi incomplet coagulată, a avut deja un incident cu Turcia, la punctul de frontieră Akcakale, unde mai mulţi luptători rebeli au încercat să treacă în Turcia fără să se lase controlaţi şi au rănit ofiţeri turci. O asemenea forţă compusă din fel de fel de indivizi, nu doar din tineri idealişti, prodemocraţi ci şi din islamişti radicali, bandiţi, oameni fără căpătâi, pegră socială, va ajunge să fie deranjantă şi pentru cei care sunt contra regimului Assad, pentru simplul motiv că va fi tot mai greu de controlat şi dirijat.

Aşadar, cum rămâne cu războiul civil şi ce se poate face? Cred că fie va fi lăsat să continue ani de zile, poate chiar un deceniu, iar taberele se vor epuiza reciproc şi finalmente vor ajunge la un acord prin care îşi vor împărţi pârghiile puterii sau teritoriul ţării, fie va exista o intervenţie a unuia sau mai multe state din vecinătate, urmată de o reaşezare violentă a balanţei de putere şi securitate din Orientul Mijlociu. Iar o răsturnare masivă a raporturilor de putere în zonă ar determina poate o revenire în forţă a SUA către Orientul Mijlociu, o diminuare (încetinire) a mutării centrului de greutate geopolitic spre Asia-Pacific, asta pentru că şi China va trebui să fie mai activă, măcar din teama de a nu rămâne fără accesul la petrolul din Golful Persic. Ar mai exista scenariul intervenţiei NATO, singur sau împreună cu o parte dintre membrii Ligii Arabe, dar ţinând cont de reticenţa extremă a unor state ca Germania şi de lipsa de nerv politic a Ligii Arabe, probabilitatea e foarte scăzută. Mai există necunoscuta kurdă, pentru că aceşti minoritari visează probabil un stat comun cu cel al kurzilor irakieni, şi pe termen lung şi din Turcia şi Iran. Ar putea fi tentaţi să se alieze cînd cu rebelii când cu Assad (sau cu succesorul ori succesorii acestuia), spre a obţine garanţii de autonomie ori independenţă.

Cum ar fi mai bine pentru sirieni? În prima variantă vor exista destule episoade de masacre, epurare „sectară”, deportare, schimb de populaţii, chiar convertire forţată, urmată poate de apariţia unor mini-Sirii, „pure” în plan religios şi politic, apropiate mai degrabă de modelul nazist al ţărilor europene fără evrei ori de Polonia postbelică, fără germani şi evrei. Ceea ce ar fi o nenorocire dacă ţinem cont că atâta timp Siria a fost un stat relativ tolerant în plan religios şi cu diversitate culturală deosebită. Acum au fugit mii, zeci de mii de creştini, de armeni, de circazieni, unii ajungând inclusiv în Caucazul de Nord, în Federaţia Rusă. Mai grav, mini-statele rezultate ar putea fi la fel de dogmatice religios precum Iran sau Arabia Saudită. Mi se pare puţin probabil să se democratizeze rapid, mai ales că liderii lor vor invoca pericolul din vecinătate directă spre a bloca accesul la putere al altora. În plus, ele ar purta aproape sigur în mod periodic războaie de „ajustare” a frontierei precum Etiopia cu Eritreea sau Sudanul de Nord cu cel de Sud. Şi totuşi, decât să continue violenţa sectară ani de zile, cu peste o sută de mii de morţi, parcă ar fi de preferat o asemenea posibilitate de a avea două state siriene. În al doilea scenariu, intervenţia străină pe care o anticipăm multiplă (cel puţin două state) va conduce la consolidarea fiecărei tabere pe un teritoriu, umată de epurări sectare controlate, ţinute probabil la un nivel acceptabil, urmate de schimb de populaţii şi posibil de secesiune teritorială. Aşadar rezultatul final nu ar fi foarte diferit de cel al primului scenariu, cu excepţia faptului că în al doilea scenariu, mini-Siriile respective ar fi chiar state-satelit ale Turciei, Arabiei Saudite, Iranului ori Rusiei. Din păcate, oricum am vedea lucrurile, nu se întrevede un viitor roz pentru acest popor sirian atât de încercat în ultimii ani.

Dacă aş fi ceva mai cinic, aş spune că poate nu ar fi total greşit acum să fie înarmate masiv ambele tabere că se se epuizeze reciproc şi să înţeleagă finalmente că paritatea de forţă le împiedică să triumfe. Totuşi, cred că mai bine ar fi să fie dezarmate simultan. Nu ar fi exclus treptat să înceapă tatonări pentru un acord de pacificare. În mod realist, asta însă nu se va petrece mai înainte ca taberele ostile să îşi epuizeze „flacăra”, dorinţa de a lupta şi de a muri pentru idealurile lor. Ştiu că mulţi mă vor condamna pentru această ideea dar vă reaminstesc că nu îmi aparţine mie neapărat: citiţi articolul lui Edward Luttwak, Give War a Chance (in revista Foreign Policy, iulie-august 1999) şi veţi vedea că adesea se ajunge la pace doar după epuizarea totală a beligeranţilor sau prin victoria clară a unuia, nu prin armistiţii fragile, folosite de aceştia ca să îşi refacă forţele. Lui Luttwak i s-a opus Tony Blair, fostul premier britanic, care afirma că trebuie oferite păcii toate şansele până să se treacă la intervenţia militară din exterior. Poate că măcar analiştii politici şi militari au de câştigat de pe urma istoriei. De asemenea, îmi menţin ideea că ruperea Siriei în două bucăţi nu ar fi poate o idee atât de rea, mai ales dacă ar permite o pacificare a naţiunii siriene, fie înainte fie după epuizarea forţelor aflate în dispută. Pentru că şi Kosovo s-a separat de Serbia, Bangladesh de Pakistan sau Abhazia de Georgia, actualmente nemaifind stare de război şi punându-se capăt violenţelor, pe termen lung. Există cercetători prestigioşi precum Chaim Kaufmann care susţin de ani buni partiţia teritorială (de jure sau doar de facto) ca soluţie la războaiele civile.[1] Dar graniţele ar trebui să fie cât mai „naturale” (corecte) şi acceptabile pentru părţi, şi „păzite” de forţe internaţionale, de preferat sub egida ONU. O alternativă mult mai rea ar fi ca Siria să se descompună iar teritoriile sale să fie „preluate” cumva (poate ca protectorate) de Iordania, Irak-Iran, Turcia, în numele apărării intereselor populaţiilor discriminate. Culmea destabilizării regiunii ar fi să existe război civil simultan în Siria, Liban şi Irak, plus intervenţie militară israeliană contra Iranului, urmată eventual de intervenţie turco-saudită. Opinez că Irakul, Siria şi Libanul şi-ar putea modifica graniţele operând preluări sau cedări de teritorii, unele faţă de altele, în cazuri extreme, spre a pune capăt războiului civil. Sunt utile mai ales partiţiile teritoriale care în paralel presupun schimb de populaţii, omogenizare etno-religioasă, graniţe clare şi uşor de apărat şi conduc la emergenţa unor state viabile în plan economic şi administrativ. În plus, aceste state noi trebuie să fie ferite de interferenţe nocive din exterior sau garantate de state puternice şi cu intenţii benefice. Sunt rare partiţiile făcute în condiţii ideale iar exemplele de succes se aplică mai ales unor conflicte etnice extrem de violente. Să spunem că Libanul şi Bosnia dar şi Irakul, care au trecut prin teribile războaie civile, nu s-au „spart” teritorial până acum. Chiar dacă devin omogene în plan religios şi etnic, noile state rezultate din secesiune ar putea cunoaşte forme de discriminare identitară faţă de alte grupuri (noi „inamici” pot fi creaţi spre a legitima noua putere), de eşec economic şi de dictatură politică.[2]

Orice putere din exterior care decidă să intervină trebuie să îşi evalueze atent interesele naţionale, capabilităţile civile şi militare, anduranţa, rezistenţa la pierderi şi desigur acele „exit strategies” care să nu ducă la permanentizarea misiunii. A nu se uita că e greu de oprit un război civil şi în plus există riscul sporit de a se relua cândva, dacă aranjamentul obţinut nu convine părţilor în mod clar.

Bine, veţi spune dv, cititorii, dar ce le folosesc actorilor acestui război civil sirian lecţiile trecutului? Îi vor face mai blânzi, mai cumpătaţi, mai miloşi?  Nu neapărat. Dar ar trebui să îi facă să înţeleagă virtuţiile compromisului făcut la timp şi în parametri controlabili. Eventual cu garanţii date de state terţe şi cu implicarea de dorit a unor organizaţii internaţionale. Pentru că epurările, crimele, deportările, chiar dacă aparent vor duce la „succes” pentru unii combatanţi, în realitate, pe termen lung, vor genera unul sau mai multe state sărace, dictatoriale, opresive. Iar dacă sunt cititori care cred că rezultatul e oricum acelaşi pentru că arabii, musulmanii în general, nu sunt „născuţi” pentru toleranţă civilizaţională  şi pluralism politic (baza democraţiei), cred că nici nu are rost să citească acest articol. Îi felicit că au ajuns singuri şi rapid la „adevăr”.

(www.lapunkt.ro)


[1] Chaim Kaufmann, “When All Else Fails: Ethnic Population Transfers and Partitions in the Twentieth Century,” International Security, Vol. 23, No. 2 (Fall 1998), pp. 129–156

[2] Nicholas Sambanis and Jonah Schulhofer-Wohl, “What’s in a Line? Is Partition a Solution to Civil War?”, International Security, Vol. 34, No. 2 (Fall 2009), pp. 82–118

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. …”arabii, musulmanii în general, nu sunt „născuţi” pentru toleranţă civilizaţională şi pluralism politic (baza democraţiei)”. Ma numar printre cei care cred in citatul de mai sus. Sa ne dea autorul – sau alti intelepti de ocazie – cateva exemple care infirma asta. Sunt extrem de curios.

  2. a. credeti ca Irak, Egipt Libia au fost lectii fericite ? Credeti ca irakienii si libienii o duc acum mai bine ca sub Saadam si Gaddafi ?
    b. Ruperea Siriei, dar cum ? Damas si coasta la un loc ? Pentru ca stim cu totii ca peste tot miza a fost energia nu „democratia” [ Interesant ca Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului , cea din sec XVIII nu vorbeste de democratie ci de libertate]
    c. nu ati pomenit nimic de „revolutionarii sirieni” aka mercenari straini ca antrenati in tabere USA din Jordania (stire publica de cca 3 saptamani) ce se finanteaza jefuind muzeele uneia dintre cele mai bogate/vechi regiuni de locuire umana. De asasinatele opozantilor religioasi de marca, de cca 1 m de crestini plecati. Daca in Bosnia a fost epurare etnica atunci in Siria este epurare religioasa pe o scara necunoscuta in regiune de la Cruciade. Eu sunt crestin. Asa ca ma intereseaza soarta arhiepiscopilor rapiti in Siri

  3. Pascal spunea ca razboiul civil e cea mai mare nenorocire pentru o tara si toate concesiile/compromisurile trebuiesc facute spre a-l evita.
    Dupa evolutiile ciudate din Tunisia, Egipt si Libia, unde nu se stie cine si ce a castigat, a venit randul Siriei. Toti il injura pe Assad, el este insa o marioneta in mana celor care l-au adus din cabinetul sau de oftalmologie din Anglia si l-au facut presedinte la Damasc. Cine sunt astia ?, ce urmaresc ?, cum se poate iesi – cu pierderi minime – dintr-o situatie confuza?
    Oricum, grupurile minoritare – nu e vorba doar de alauiti, sunt crestini divizati in mai multe confesiuni, druzi, kurzi , etc – se simt mai in siguranta sub regimul actual. N-au cum sa stie ce-i asteapta intr-un regim islamist.

  4. Dle S.F.Cioculescu,de ce 1945 si 1989 reprezinta doua momente determinante in declansarea conflictelor intra-statale…?
    Cred ca n-ar fi fost inutila o precizare in acest sens,pentru intelegerea fenomenului in ansamblul sau,adica DOAR asa cum il putem analiza noi,aici si acum…
    Orice lista ati intocmi,ea nu are alt rol decat sa enumere niste evenimente care n-au altceva in comun,unele cu altele,decat ca sunt consecutive acestor date majore:sfarsitul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si al Razboiului Rece!
    Evident ca puteti compara orice,Libanul cu Iraqul,Siria cu Bosnia,Coasta de Fildes cu Libia,etc.,etc.,dar ce interes intelectual sau analitic rezida intr-un asemenea demers…?
    Fiecare razboi civil este unic si complex,nu exista 2 identice,iar cele ale caror martori suntem azi,nu mai au „civil” decat numele si poate faptul ca masacrele se desfasoara intre granitele statale momentane ale unei tari…Interesele majore,beligerantii si comandatorii afisati sau „discreti” care trag sforile pe teren sau la ONU,sunt tentaculare,deoarece mondializate!
    Referitor la Siria,de ex,e surprinzator (???) de constatat ca insurgentii sunt sustinuti de Occident&aliatii sunniti,in timp ce Assad,de Rusia,China&aliatii chiiti…mai putem vorbi de un razboi civil?
    Ce va urma…?Nu stiu,probabil insa ca nu sirienii vor decide!?

    • Ela, eu spuneam doar ca dpdv statistic razboaiele civile predomina in detrimentul celor inter-statale, mai ales dupa 1945 iar odata cu terminarea Razboiului Rece s-a intensificat tendinta respectiva deoarece au proliferat statele „slabe” sau chiar „esuate”. Desi fiecare razboi civil are specificul sau, se pot face comparatii pertinente urmarind structura societatilor, doctrinele sau credintele care anima combatantii, tipul de forte combatante si desigur dimensiunea transnationale pe care ati sesizat-o. Asadar in Irak, Siria ori RD Congo e vorba tot de razboi civil cu toate ca au loc miscari transnationale de luptatori, bani si arme mai ales ca granitele sunt poroase, greu de supravegheat, aflate in zone de desert sau padure tropicala. Nu mai spun ca acelasi grup etnic poate fi separat arbitrar de granitele trasate de fostele puteri coloniale, caz in care gherilele vor recruta usor oameni si bani pe ambele parti ale granitei. Cata vreme interferenta actorilor externi nu inceteaza, e putin probabil sa inceteze conflictul, afara de posibilitatea victoriei accidentale a uneia dintre parti.

  5. Fata de moartea si abuzurile din Siria, sint imorale acum analizele lungi, cu intentii exhaustive.

    Sirienii mor ACUM. Numarul refugiatilor creste zi de zi. Dezastrul s-a instalat, dar moartea trebuie oprita repede.

    Dupa ce vor inceta crimele, mai analizam. Acum nu e timpul vorbelor multe, ci al actiunii.

    P.S.
    Daca n-avem de gind sa-i ajutam pe sirieni, mai bine sa pastram tacerea, cu respect fata de neputinta noastra in fata mortii.

    • Serios? Sa nu mai analizam stiintific ce se petrece in Siria pentru ca, spuneti dv, consumam energie pretioasa cu care am putea sa ii ajutam pe sirieni sa inceteze luptele. Interesanta logica….sugerati ca nu e nevoie de prea multa cunoastere ci doar de determinare, curaj, initiativa. Insa nu va intrebati stimate domnule Daniel cum vor reusi decidentii sa cunoasca si sa evalueze situatia din Siria si din intregul Orient Mijlociu daca nu au acces la datele de baza ale conflictului? La ce ne foloseste sa pastram tacerea? Cumva ca forma de respect fata de victime? Ciudata gandire aveti…. Eu cred ca asemenea analize le arata decidentilor romani si straini cam la ce sa se astepte si ce instrumente au la dispozitie. A nu scrie nimic = tehnica strutului care baga capul in nisip ca sa nu vada „raul” din jur.

      • Mesajul lui DanielS este identic cu cel transmis patetic anul trecut, la „Woodrow Wilson Center” din Washington DC, de către un lider al rebelilor sirieni. Acesta solicita direct arme şi muniţii de la administraţia americană, iar cercetătorii, diplomaţii şi studenţii sirieni şi palestinieni care asistau la reuniune priveau stupefiaţi şi erau jenaţi de atitudinea lipsită de demnitate a acelui lider.

        • Colegi sirieni mi-au explicat situatia din tara lor. Mi-au „cucerit” empatia si intelegerea. Pe scurt, sirienii pe care i-am cunoscut ar fi foarte bucurosi ca NATO sa intervina citeva ore in Siria, sa inlature rapid regimul Assad.

          Evident toti si-ar dori sa se poata intoarce repede in tara lor, impreuna cu familiile, chiar daca locuintele TUTUROR au fost distruse de bombardamente in Homs.

          Strict pentru interesul dumneavoastra (daca mint ei, mint si eu), sirienii sint siguri ca Iranul sustine efectiv regimul Assad cu arme, munitie si resurse. Interesul Iranului e legat de pastrarea culoarului catre Hezbollah.

          Iarasi daca va intereseaza, in Homs mai ales, dar si in general in Siria, traia inainte de razboiul civil o comunitate consistenta (peste 20% din populatie) de crestini ortodocsi. Exista monumente si dovezi arheologice (pe care sirienii musulmani mi le-au aratat cu mindrie!) ca pacea dintre musulmani si crestini e milenara in Siria. Bisericile si moscheile din fostul oras Homs (astazi ras de pe suprafata pamintului), erau una linga alta, la 0 (zero) centimetri distanta intre cladiri.

          Va rog sa-mi scuzati atitudinea „lipsita de demnitate”. Chiar mi-as dori ca NATO sa-i ajute citeva ore pe sirieni. Stiu ca e penibil, dar asa sint eu de obicei, lipsit de character.

          • Daniel, sa zicem ca in final NATO ar decide unanim sa atace in Siria si ar facilita victoria insurgentilor. Totusi nu cumva ar ajunge la conflict militar cu Iranul? Ca sa nu mai spun ca Rusia se va inflama la maxim…Nici China nu va sta calma, va asigur. Un adept al teoriei conspiratiei ar zice ca poate asta e chiar scopul, scoaterea din joc a Iranului si apoi a Rusiei. Insa la cata neputinta decizionala afiseaza acum NATO, la cat de mici sunt bugetele militare europene, greu de crezut ca ar putea interveni. In plus daca se intampla ca in Libia unde o parte din „invingatorii ” lui Gaddafi sunt islamisti anti-occidentali? Cine isi mai asuma din nou un risc similar?

            Stimate coleg Petre Opris, interesanta interventia ta si ma bucur ca ai ramas la fel de activ in aria studiilor strategice ca pe vremea cand lucrai la Institut. Normal ca acel rebel sirian dorea arme si nu discursuri. Omul era pragmatic, spera ca poate negocia direct cu Occidentul. Nu intelegea ce insemna diplomatia…

            • Situatia din Siria pare complicata. Dar daca uitam milioanele de amanunte nesemnificative, raminem cu un grup de tari puternice (NATO) care puteau inlatura un regim criminal, dar n-au facut-o de teama unui grup de tari mai putin puternice si foarte parsive (Iran, China, Federatia Rusa),

              De acuzatii sa nu ne temem. NATO, America, Europa vom fi acuzati si desemnati responsabili de situatia din Siria, si daca intervenim, si daca nu intervenim, si daca regimul Assad pica acum, si daca pica peste 10 ani, si daca insurgentii vor fi pasnici dupa victorie, si daca Siria va disparea ca stat unitar.

              Pina una alta, sirienii mor sub ochii nostrl. Ca martori ai crimelor, nu ne putem considera crestini nevinovati. De aceea ma enerveaza teribil analiza dumneavoastra lunga, cuminte si fara concluzii. Daca nu intervenim impotriva crimelor, ar fi trebuit sa aduceti argumente strategice simple in favoarea pasivitatii noastre. Trebuia sa treceti in revista raportul global de forte si dispute teritoriale, din care sa reiasa interesul nostru militar si economic pentru alte regiuni, limitele economice ale actiunii NATO. Nici macar nu era necesar sa analizati prea mult. Totusi, in favoarea pacii de durata in regiune, este imperativa stoparea sustinerii Hezbollah-ului de catre Iran. Chiar pare a fi interesul major al NATO si al Israelului.

              Scuze pentru ton. Pina la urma am cazut si eu in pacatul vorbariei lungi. Exact ceea ce va reprosez dumneavoastra si altora.

  6. Am fost in zona de mai multe ori, in perioada anilor 80-90, si pot spune ,cu mana pe inima, ca ceea ce se intampla acum acolo e o mare porcarie. Siria era unul din statele cele mai tolerante religios din zona (intamplator am cunoscut atat cetateni sirieni crestini cat si musulmani) si nu era nici un fel de problema intre ei. Dar la fel ca si in Liban interesele straine si-au dat mana sa incerce sa creeze o alta realitate, la fel de departe de interesul cetateanului simplu ca si planeta Marte… si apropo de Liban, acolo a fost chiar democratie pluripartita si multireligioasa pana la inceputul razboiului civil si chiar si dupa aceea (asta referitor la arabi si democratie sau toleranta).
    Cert e ca oalele sparte se vor sparge tot in capul omului simplu si mai ales a copiilor!

    Sa auzim (totusi) numai de bine!

    • Am fost si eu in zona dar nu in Siria ci in Liban, la sfarsitul anilor ’90, si prefer sa nu reproduc in scris opinia libanezilor despre sirieni, sau atmosfera creata de barajele militare siriene in orasele libaneze.

      Cat despre diferenta dintre zona crestina a Libanului si cea musulmana nu are sens sa comentez, ea este evidenta pentru oricine are ochi de vazut!

  7. Revin cu un mic detaliu. Ieri am primit un mail de la un cunoscut din Israel, foarte atent la ce se intampla in Siria si Liban. Imi spunea ca Hezbollahul a devenit inamic major nu doar la Israelului ( e deja de peste 30 de ani) ci si al rebelilor sunniti din Siria. Fortele Hezbollah lupta cu arma in mana in Siria, il ajuta pe Assad sa recucereasca de la rebeli orase precum Qusair. Daca fortele pro-Assad ajung aproape de victorie, imi spunea el, rebelii sirieni aproape sigur vor lansa semnale catre Israel. E doar o problema de timp. Personal cred ca e o doza de adevar in aceste reflectii. Hezbollahul a fost creat sa lupte cu Israelul ca sa apare siiti libanezi in epoca razboiului civil. Acum ca il ajuta pe Assad, asta e o chestie mai greu de digerat pentru ca il face foarte nepopular in ochii arabilor sunniti din Golf si Magreb. Efectiv Hezbollah e vazut acum ca brat armat clandestin al Iranuluitrimis de Teheran sa salveze regimul alawit (siit) din Siria. Greu de crezut ca Israelul va sta deoparte vesnic si nu va incerca sa loveasca Iranul si Hezbollahul si in Siria.

    • Exact aceasta este imaginea pe care mi-au clarificat-o cei citiva sirieni refugiati pe care i-am intilnit. Sirienii ar accepta cu disperare orice ajutor militar, de oriunde ar veni acesta, chiar si de la Israel.

      Cu lacrimi in ochi (nu exagerez) sirienii se intrebau de ce Israelul nu intervine sa-i striveasca pe luptatorii Hezbollah.

      • Răspuns la întrebarea dvs. retorico-patetică: Armata israeliană nu intervine în Siria deoarece există încă în vigoare Carta ONU şi autorităţile israeliene au învăţat lecţia războiului din Liban.
        Chiar mi-aţi stârnit interesul cu mesajele dvs. care miros a gloanţe şi sânge. Aţi fost vreodată implicat într-un conflict militar? Aţi participat vreodată la aşa ceva? Mai pe româneşte: aţi făcut armata?
        Este uşor să instigi la război din spatele unui ecran de computer, dar foarte greu să discuţi cu oamenii în teren şi să-i convingi să participe la un război care „nu este al lor”. Aţi auzit vreodată despre termenul „moralul trupelor”?

        • @Petre Opris

          Carta ONU a fost semnata in 1945 si are un caracter declarativ.
          Irelevanta pt decizia Israelului sau a oricarui alt stat din lume de a deschide sau a nu deschide un conflict armat. Dovada sint zecile de razboaie locale de la al doilea razboi mondial si pina astazi, inclusiv cele cinci dintre Israel si vecinii sai. Irelevanta in mod particular este Carta ONU in situatia de conflict asimetric (Israel-Hizbala, Israel-Hamas) .
          „Lectia din Liban” consta pt Israel in concluzii militar-operative.
          Motivul pt care Israelul nu intervine in Siria este politica de neutralitate pe care si-o asuma, ca fiind optiunea optima in conditiile date pt apararea propriilor interese.
          Irelevanta este si satisfacerea serviciului militar / participarea fizica pe front pt capacitatea cuiva de a judeca just chestiuni de ordin politic, strategic.

          @Serban Cioculescu

          Pt a doua oara, reiau postarea de ieri:
          „Tel Aviv-ul nu poate promite rebelilor sirieni …..”
          Din fraza de mai sus cineva ar putea intelege ca in opinia dvs capitala Israelului este Tel Aviv.; o mare nedreptate atit pt de atenta documentare cit si pt minutioasele dvs analize.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Serban F. Cioculescu
Serban F. Cioculescu
Şerban Filip Cioculescu (n. 1972, în Bucureşti) a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale și de asemenea profesor invitat în cadrul Facultăţii de ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti (2005-prezent). A publicat circa o sută de articole în domeniul securităţii, relaţiilor internaţionale şi geopoliticii în diverse reviste ştiinţifice prestigioase din ţară şi din străinătate. A efectuat stagii de pregătire ştiinţifică în Africa de Sud, China, Coreea de Sud, Canada şi Franţa. Preocupări: teoria relaţiilor internaţionale, studiile strategice, geopolitică, organizaţii internaţionale, diplomaţie. Volume de autor: Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti,2007, România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu Extins, Ed. Universităţii Bucureşti, 2009, Terra incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Militară, Bucureşti, 2010, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, Bucuresti, 2013 si China. De la strălucirea ascunsă la expansiunea globală, Ed. Cetatea de Scaun, Targoviste, 2018.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro