După căderea lui Saddam, „pentru sunniți nu a existat stimulentul de a susține noul Irak, ci de a i se opune, și asta pentru că noul Irak îi luase casa, locul de muncă, pensia, mândria, până și poziția sa în societate“. (David Petraeus)
Granița dintre Irak și Siria s-a pulverizat, harta Orientului Mijlociu redesenându-se. Armata irakiană se dezintegrează. Milițiile șiite, în special temuta „armata Mahdi“ controlată de Moqtada al Sadr, revin în prim-plan, mobilizându-se pentru apărarea Bagdadului. Pentru mulți observatori Irakul amintește mai degrabă de Europa Evului Mediu sfâșiată de războaie religioase. Ce-i de făcut? O călătorie în istoria recentă poate să contureze câteva răspunsuri.
Resetarea relaţiilor dintre comunităţi
În aprilie 2003, generalul David Petraeus, pe atunci comandantul Diviziei 101 Aeropurtate, a primit ordinul de a-și desfășura cei 20.000 de militari din subordine în Mosul, al doilea oraș ca mărime din Irak. Printre primele sale preocupări a fost aceea să se asigure că administrația locală (birocrația, spitalele, penitenciarele, poliția) continuă să funcționeze. Totodată, a înțeles imediat că ingredientul cheie pentru a menține mașinăria administrativă funcțională era un guvern reprezentativ, care să reflecte datele „demografice“ esențiale ale locului (partide, triburi, grupuri etnice și confesionale). Totul într-un context în care lustrația elementelor fostului regim (procesul de de-baathificare) devenise un principiu fondator al lumii post-Saddam. Peste noapte, zeci de mii de membri de partid se treziseră aruncați în stradă, fără un loc de muncă, fără pensii, lipsiți de drepturi în noul Irak. Pentru mulți dintre aceștia „pacea“ era eminamente injustă, punitivă. Însă Petraeus a ales o cale diferită față de directivele centrului, considerând că, „dacă mergem prea departe și tragem linia prea jos, nu va mai rămâne nimeni în guvern“. A fost un experiment în arta compromisului, dar și un exercițiu de includere în procesul de guvernare a celor mai reprezentative forțe politice locale. Pentru Petraeus, lecția care-l va însoți pentru tot restul deceniului era simplă: „trebuie să le dai oamenilor speranță și mai ales să îi stimulezi să sprijine noul Irak, nu să se opună acestuia. Dacă nu oferi astfel de stimuli, să nu fii surprins că vei avea o insurgență în dimineața următoare“. Era o componentă esențială a rețetei de pacificare a Irakului.
Un alt episod din istoria campaniei de stabilizare a Irakului post-Saddam s-a derulat în Tal Afar (un oraș de 300.000 de locuitori, majoritar sunnit), din mai 2005 până în februarie 2006. Ca și astăzi, insurgența era formată din elemente sunnite locale și elemente de import Al Qaeda. Sectarizarea și enclavizarea orașului erau la ordinea zilei. Poliția locală, dominată de șiiți, era percepută ca fiind un „escadron al morții“ utilizat exclusiv în scopuri sectare. Tiparul operațional aplicat de unitatea condusă de colonelul H.R. McMaster (un istoric versat în multiplele fațete ale războiului din Vietnam) avea să urmeze succesiunea clasică a unei campanii de contrainsurgență: curăță-menține-construiește. Protejarea populației, răspândind punctele de control adânc în mijlocul comunităților și restabilind serviciile administrative minimale, a transformat securitatea orașului. Însă o inițiativă esențială în tot acest efort, necesară pentru dezvoltarea unei fundații stabile, a fost regândirea forțelor locale de law enforcement, în sensul reprezentării la nivelul recruților a demografiei confesionale a orașului, dincolo de monopolul șiit. A fost nevoie de o amplă implicare și curtare a liderilor sunniți, în scopul cooptării lor. Ulterior, la încheierea programului pilot, 60% din componența noii forțe de poliție era sunnită. Era o încercare de resetare a relațiilor dintre comunități, blocate într-o logică de sumă zero, dar și mai importantă era definirea graduală a unui proiect comun, simbolic pentru o nouă ordine politică. În cele din urmă, astfel de mecanisme au consolidat un climat de încredere interconfesională, reușind temporar readucerea sunniților în procesul politic mainstream din Tal Afar.
Triburile – agenţii principali ai stabilizării
Dar de departe cel mai important episod pentru stabilizarea Irakului a fost reprezentat de campania din Ramadi începută în vara anului 2006. În imaginarul conflictului a fost un moment tectonic, generând unde de șoc în toate direcțiile și schimbând chiar cursul războiului. O oportunitate unică s-a dezvăluit atunci, imediat speculată de americani. Un clivaj aproape insesizabil apăruse între sunniţi și Al Qaeda. Excesele și radicalismul militanților Al Qaeda ajunseseră în timp să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii triburilor sunnite de agenda acestora. Mai mulți lideri americani obișnuiți să navigheze teritoriul tribal au înțeles că trebuie să creioneze o ofertă irezistibilă, capabilă să rupă decisiv alianța dintre Al Qaeda și sunniți, altfel motorul insurgenței în cea mai mare parte a Irakului. Ceea ce a schimbat decisiv calculul liderilor locali a fost nu doar extremismul Al Qaeda, prezența trupelor americane gata să protejeze comunitățile sunnite, dar mai ales disponibilitatea americanilor de a împuternici triburile, de a negocia cu acestea și de a le trata drept agenți principali ai stabilizării: „triburile reprezintă poporul irakian… oricât de imperfect ni s-ar fi părut sistemul tribal, acesta era capabil să ofere ordine și control acolo unde structurile formale guvernamentale erau prea slabe“, rezuma colonelul Sean MacFarland strategia americană de a lucra direct cu formele organice de legitimitate existente la firul ierbii. Astfel s-au identificat cu precizie chirurgicală forțele gravitaționale, liderii care puteau influența decisiv opțiunile comunităților, personalitățile capabile să electrizeze triburile, precum șeicul Sattar Abu Risha, eroul „deșteptării din Ramadi“. Ulterior, sprijinită de forțele americane, pe fondul suplimentării anunțate de președintele Bush la începutul lui 2007, deșteptarea din Ramadi, cultivată și hrănită atent de generalul Petraeus, s-a transformat în timp într-o revoltă a triburilor sunnite împotriva Al Qaeda. A fost o veritabilă epidemie a schimbării: „ceea ce doream să atingem era o masă critică de astfel de deșteptări locale, care, în timp, ar fi amorsat o reacție în lanț, răspândindu-se în toate zonele sunnite ale Irakului“, explica Petraeus ideea care ulterior se va materializa în crearea mișcării „Fiii Irakului“ și care va aduce în jur de 100.000 de forțe tribale (și în proporție de 80% sunnite) de partea guvernului. În mod esențial, pentru Petraeus era o ocazie să repete ceea ce începuse în 2003 în Mosul, o oportunitate de a-i aduce în interiorul sistemului politic irakian pe sunniți.
Succesul „la firul ierbii“
Nu am ales accidental repovestirea deznodământului campaniilor derulate în Mosul, Tal Afar sau Ramadi. Dimpotrivă, toate aceste așezări urbane se află astăzi mai mult sau mai puțin pe harta statului virtual controlat de ISIS. În același timp, toate evidențiază o rețetă posibilă de rostogolire a câștigurilor operaționale ale grupării inspirate de Al Qaeda. Cheia stă în reînvățarea de către guvernul central a lecțiilor evidențiate în Mosul (vara lui 2003), Tal Afar (mai 2005-februarie 2006) sau Ramadi (toamna lui 2006). În fiecare dintre acestea, pacificarea este corelată cu disponibilitatea de a coopta grupările alienate, lăsate în afara sistemului, care asigură accesul la resurse și putere. Este marea lecție a stabilizării reușite de americani în 2008. Succesul de atunci stă mai puțin în suplimentarea forțelor, ci „în suplimentarea intelectuală, a ideilor. A fost o schimbare de strategie. Iar cea mai importantă dintre toate ideile a fost reconcilierea. Nu poți să ai un segment de 18-20% din populație care se simte marginalizată, care nu are o miză personală în succesul noului Irak, ci, dimpotrivă, în eșecul său“, rezuma generalul Petraeus atitudinea fundamentală chiar săptămâna trecută. Or, resetarea relațiilor de sumă zero, reintegrarea și partajarea beneficiilor sistemului cere timp și depinde de flexibilitatea politică și voința centrului. Mai mult, ele nu pot fi implementate de o putere din afară sau de la Washington. Totul depinde de performanța „guvernatorului local aflat la firul ierbii“.
Pârghiile Washingtonului
Toate aceste ingrediente, inclusiv întreaga arhitectură de acorduri mediate de Washington între Bagdad și triburile sunnite gândite să apropie cele două comunități confesionale și să panseze rănile războiului civil au fost subminate în ultimii ani de logica sectară a politicilor premierului Maliki, care a revenit în forță după retragerea trupelor americane. Reatroactiv, putem spune că retragerea forțelor americane a fost prematură. Ca și în Balcani, rolul lor era acela de menținere a păcii, de echilibru și descurajare a războiului interconfesional. În acest context, nu este o surpriză faptul că o grupare inspirată de Al Qaeda (și chiar aflată în competiție cu organizația lui Zawahiri) pactizează și speculează frustrările antisistem acumulate de triburile sunnite după 2011 și care văd în Bagdad chintesența puterii șiite. Totodată, nu e de mirare că atât Obama, cât și Petraeus vorbesc astăzi la fel. Amândoi vorbesc de necesitatea unui guvern reprezentativ, în serviciul tuturor elementelor etno-sectare ale societății irakiene. De aici avertismentul lui Petraeus pentru Bagdad, că America nu poate să fie „forța aeriană a unor miliții șiite“. Însă Washingtonul nu poate face mare lucru, atât timp cât Bagdadul rămâne orb și surd față de imperativele reconcilierii, proiectând o atitudine care exclude orice partajare a puterii. Pe de altă parte, spațiul de manevră politică al premerului irakian este limitat de propriile constrângeri interne. O deschidere, o atitudine reformistă față de insurgenții sunniți ar putea fi o sinucidere politică. Va reuși oare America să-l determine pe Maliki să se comporte mai mult ca un om de stat irakian și mai puțin ca un simplu lider șiit? Data trecută pârghiile disponibile Washingtonului erau substanțiale. Astăzi, actorul care ar putea fi decisiv este însă Teheranul, o putere șiită.
Articol aparut in Revista 22
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dumneavoastră ați folosit expresia „lecții uitate”- dacă e să ne raportăm la comportamentul guvernului actual de la Bagdad, ele de fapt nu au fost învățate niciodată. Cum spuneați, a fost un success al schimbării strategiei trupelor de ocupație americane. Dar trebuie întărit că a fost o reușită a unui Deus ex machina și nu o inițiativă a liderilor șiiți de la Bagdad. Despre însăși aflarea acestui Deus ex machina în Irak în primul rând, ar fi multe de spus, în alt cadru.
John Kerry tocmai a avut o întrevedere cu conducătorul kurzilor- mă întreb ce ofertă imposibil de refuzat a adus cu el în servieta diplomatică. Un stat kurd indepedendent este sigur o soluție mai bună pentru locuitorii lui decât federalizarea Irak-ului. Dar e o soluție mai bună doar în condițiile în care poate ființa pașnic- ori toate țările vecine sînt ostile acestui proiect. Oricum, însuși Barzani a declarat că Irakul de azi este altul- printre rânduri, ar trebui să citim că într-o soluție federală, kurzii nu vor accepta mai puțin decât de a trata de la egal la egal cu celelalte etnii sau curente religioase. Nu știu dacă Humpty Dumpty mai poate fi relipit, dar ieșirea enclavei kurde din structura și așa fragilă a Irakului ar fi de facto o pecetluire a dispariției statului trasat de britanici pe hartă după primul război mondial. Și oricum, chiar și în condițiile unei federalizări in extremis, nu e sigur că poporul kurd va renunța la ideea unui stat propriu- în fond, l-ar merita.
Nu înțeleg foarte bine politica turcilor- traditional nu au agreat un stat kurd (iar acesta este un eufemism). Prin tot ceea ce au întreprins până acum în ultimii doi ani, au favorizat indirect tocmai această opțiune statală care ar afecta direct cea mai importantă minoritate a Turciei.
Istoric, în afara Iranului, șiiții au fost tratați prost cam peste tot- e oarecum natural să vrea să-și savureze victoria, mai ales după masacrele și prigoana lui Saddam, care au culminat cu baia de sânge urmând războiului din Golf. Nu sînt un expert în etnologie, deci nu pot să spun cât anume din populația actuală a țării se identifică în primul rând cu noțiunea de „irakian” și nu cu apartenența tribală sau religioasă.
Assad, sprijinit și sfătuit de consilierii lui ruși/iranieni, poate contribui la stingerea conflictului, tăind rădăcinile siriene ale fundamentaliștilor- pentru aceasta însă, ar trebui sacrificate forțele insurecționale moderate și nu știm dacă Vestul sau alți susținători sînt gata de a merge până acolo. Oricum, e un atu pe care liderul sirian îl va tine în mânecă, arătându-se gata să coopereze la restabilirea ordinii și echilibrului în zonă. Din această cauză, cu cât lucrurile degenerează în Irak, cu atât „ajutorul” lui ar deveni mai „prizat”.
Mâna de insurgenți fundamentaliști/foști militari/demnitari ai lui Saddam, nu poate amenința enclava kurdă, dată fiind disparitatea numerică între cele două tabere. Iordania în schimb a fost și este un stat foarte vulnerabil- iar relația ei cu Irakul a fost mereu „incomodă”, cu regatul hashemit pus mereu în inferioritate față de mai marele vecin de la răsărit. Dar dezechilibrarea posibilă a Iordaniei este cel puțin la fel de periculoasă ca și ce se întâmplă în Irak, pentru că ar atrage Israelul în conflict- iar aceasta ar fi o complicare la puterea a zecea față de ce avem acum.
Un punct de vedere pur personal- nu văd Iranul ca pe sursa tuturor relelor în regiune iar restul țărilor arabe/musulmane, drept niște „influențe pozitive”. Majoritatea grupărilor islamice teroriste/fundamentaliste sînt sunni și finanțate de Saudia și alte state ale Golfului. Al Qaeda este sunni și din punctul lor de vedere un musulman șiit e la fel de bun de căsăpit ca și un occidental.
De acord. Cu exceptia statului kurd. Stat pe criterii etnice? Kurzii sunt raspinditi in cel putin 5 state. Cu unele din ele SUA are relatii speciale. Stat kurd doar pe teritoriul Irakului? Precedentul Kosovo nu cred ca are valoare aici.
„Statul kurd pe teritoriul Irakului” există deja, doar că nu „proclamat”. Cum ziceam, și cum scrieți și dumneavoastră, vecinii se opun vehement acestei noțiuni. Sînt aproape 30 de milioane de kurzi împrăștiați de istoria colonială în geografia politică a zonei. Dar e un vechi popor și aspirația către un stat propriu îmi pare firească. Există în mod evident un excedent de teocrație în zonă- din pricina asta, un stat etnic mi se pare normal și catalizator de normalitate (prin prisma mea europeană, nu neapărat aplicabilă mentalității zonei :)). Oricum, kurzii sînt un bun liant în Irak, tocmai datorită faptului că enclava (care va persista indiferent de desfășurările ulterioare) nu este alcătuită pe criterii religioase sau fundamentaliste- altfel, ar complica ecuația și mai mult. Dar când Barzani declară că nu mai există revenire la status quo ante, trebuie să înțelegem că în cel mai optimist scenariu noul Irak va fi un stat arab super-federalizat. De aici și până la cantoanele Elveției, mai e o bună bucată :).
Se poate. Teoretic totul este posibil. Chiar daca, cred eu si spunetzi si dvs, un asa zis stat (se foloseste prin analize sintagma zona kurda) kurd exista in Irak (pe principiul majoritatii etnice intr-un anume areal geografic) el nu e un stat in adevarata acceptiune a cuvintului . Este, pe undeva, zona de existenta moderna a unui trib/etnii. Cam asa ar arata peste multi ani situatia din Afganistan. Dar revenind la kurzi, pe care arabii ii considera cei mai vicleni si de neincredere inca din povestile Seherezadei, si pe care militarii turci din zonele de granita ii casapesc in incursiuni peste granita (e vb de granita cu Turcia), nu stiu daca si ei vor un stat sau le e mai bine asa. Adica dispersati. dar in atentia comunitatii internationale si a celei nationale si, implicit, sustinuti financiar. Pe undeva situatia seamana cu a palestinienilor. Dar spre deosebire de ei, carora le convine atat existenta in taberele de refugiati cat si in cele doua zone din interiorul granitelor Israelului (in pofida deciziiei ONU de partitie a Palestinei), kurzii sunt integrati cat de cat in statele altele decat Irak.. Ce vreau sa spun este faptul ca doar timpul poate rezolva, in modul in care va rezolva, situatia kurzilor. Credeti ca statul Kosovo este un stat? Eu zic ca a fost un diktat. Ca la noi intr-o anume perioada neagra a istoriei.
Nu cred că cineva este mulțumit să stea într-un lagăr de refugiați- cel puțin din ce am văzut la televizor. În ce privește ura reciprocă și „caracterizările”, regiunea e plină- poate nu mai puțin decât Europa, cu diferența esențială că la noi toate aceste prejudecăți nu sînt letale (ori nu la nivelul intensității de acolo). Iranienii nu pot să-i sufere pe turci. Iranienii nu-I suferă nici pe arabi. Toți arabii îi urăsc pe kuweitieni ș.a.m.d. Nu pun așa de mare preț pe toate aceste prejudecăți. Dar să știți că Saladin a fost kurd și reprezenta spiritul cavalerismului musulman la acea vreme- din motivele astea, a și devenit un personaj preferat pentru trubaduri, alături de Richard Inimă de Leu.
1.SUA n-a rezolvat si nu va putea rezolva niciodata problema stabilizarii politice in Irak, deoarece nu are o conceptie si viziune de ansamblu a ceeace are de facut.Rasturnarea lui Sadam a presupus ceva mai mult decit o schimbare politica, iar un nou echilibru global in tara presupunea constructia unui edificiu politic, economic si social NOU, convenit cu ,,triburile” si integrate institutional in aceasta prefacere.
Simplele strategii militare, ale lui Petraeus si succesele locale dinTal Afar sau Mosul nu puteau tine locul unui nou echilibru national irakian, care sa uneasca triburile in jurul unui ,,proiect national” de reconstructie economica si sociala.
Numai un astfel de proiect cuprinzator, era ,,incluziv” si facea ca interesele divergente dintre triburi, ca urmare a pierderii de catre unele sau cistigarii de catre altele a unor pozitii privilegiate in noua structura politica si economica, sa fie inexistente.
Lipsita de stiinta economica a unei constructii (sau reconstructii economice) a unei tari, SUA bijbaie in tehnici militare si strategii locale – incapabila de a trata economic, ,,bolile” arabilor, care consta in imense dezechilibre sociale si politice, mai ales in tari ca Irakul post-Sadam.
2.Pina cind SUA nu va poseda un proiect cuprinzator, politic economic si social de schimbare/stabilizare a tarilor arabe in care a intervenit militar,sacrificiile sale umane si financiare, in ,,slujba” omului arab vor fi inutile.De fiecare data, dupa retragerea armatei americane, clanurili/triburile isi vor relua vechile animozitati de natura religioasa,politica si economica, daca ele nu vor avea un obiectiv comun:dezvoltarea economica.Daca competitia intre triburi nu va fi transferata de la confruntari militare si politice, la competitie economica si satisfacerea nevoilor de trai ale membrilor acestora, nu-I niciodata pace… sub americani.Esecul deceniiilor de ocupatie este cu atit mai rasunator, cu cit Irakul avea si resursele nationale (energetice) de sustinere a acestei evolutii economice pozitive.
3.Daca in domeniul militar SUA este imbatabila pretutindeni, ea este ,,repetenta” la viziuni transformatoare a lumii arabe si la ,,proiectele” care trebuie construite si implementate, pentru stabilizarea politca, economica si sociala – care conditioneaza pe cea religioasa.Dupa victoria armata, esentiala este victoria contra saraciei si sistemului economic arhaic, care trebuie adus la starea de performanta si functionalitate a epocii moderne, la care se raporteaza aspiratiile si nevoile populatiilor, indiferent de stadiul semifeudal sau tribal, la care sint gasite si de la care sint ,,dizlocate” prin inlaturarea unui Sadam sau Gadafi!
Domnule Manea, va aduc aminte de actiunile domnului Paul Brener , seful misiunii americane de „reconstructie” care, cu buna stiinta , impotriva sfaturilor militarilor si expertilor, a decis desfiintarea armatei irackiene, desfiintarea administratiei centrale si locale, inchiderea fabricilor si intreprinderilor si trecerea la programul de „privatizare” a economiei si resurselor minerale, petrolul. Ce s-a intimplat cu populatia?? Practic au fost aruncati in strada, nu locuri de munca , nu asigurari sociale, nu armata si administratie, energie, alimentare cu apa, etc.etc. Cine a fost domnul Brener?? Un lacheu al globalistilor, „colaborator” al lui Kissinger. Domnul Brenar nu a venit sa organizeze o tara cucerita , cum a fost cazul Germaniei sau Japoniei , domnul Brener a fost trimis sa distruga o natiune , o tara cu rezerve de petrol care vindea petrolul in euro( nu in dolari) intr-un program ONU. Ideea diviziunii Irackului pe baze etnice a fost proferata de acum 10 ani de aia de la Council on Foreign Relation. Se pare ca si ISIS este tot „opera” globalistilor de a diviza si, de constituire a unui nou conflict sunny-shia care sa macine tara sa slabeasca influenta Iranului si, sa perpetueze razboaiele civile din Irack si Siria. PM izdraelian a spus-o cum nu se putea mai bine : cand doi dusmani se bat , nu are rost sa ii opresti , din contra cel mai rational este sa-i lasam sa se distruga reciproc !
De fapt „succesele” locale au fost succese de tactica nu de strategie. Ceea ce a lisit si lipseste este tocmai o strategie pe termen lung si referitoare la ansamblul societatii Irakiene. Americanii nu au tinut (si nu tin nici acum) seama de „specificul local”. Au impresia ca oricine este fascinat de modul de viata si de democratia de tip occidental. Acestea sint atractive pentru societati cu un anumit trecut si o anumita educatie. Ori islamul nu contine rudimente de democratie si desi are aceleasi radacina cu crestinismul nu se asemana cu acesta mai deloc ca filozofie a vietii. De aceea orice incercare de a impune modul de viata occidental se va izbi de o opozitie feroce (a se vedea Egiptul!). In afara soluitiei cinice – lasa-i sa se bata pina or obosi si daca incerca sa iasa de acolo da-le peste bot pina crapa – orice altceva este un balet pe sirma si de lunga durata pe care nu cred ca Ocidentul este capabil sau doreste sa il joace. Asa ca problema va persista decenii (ca si in Sudan si alte locuri similare).
Da. Prin anume cercuri cand se ajungea la ce va fi si cum va arata o anume zona, un mucalit avertiza intotdeauna ca americanii nu prea au imaginatie. Aplica manualul.
prostii … multă vorbărie pentru aproape nimic!
pretinsa pacificare și incluziune socială bazată pe triburi din irak dată ca mare succes american n-a fost altceva decît o încercare primitivă de mituire și corupere!
n-a fost nimic misterios în ce s-a întîmplat în irak! americanii după deruta inițială, disperați și în căutarea unei soluții au făcut un lucru simplu și-au cumpărat liniștea!
scăderea insurgenței sunnite irakiene nu s-a făcut datorită incluziunii sociale sau a creșterii democrației ci s-a cumpărat direct cu bani! asta e ce avea unchiul sam fără număr! bani! mulți! și atunci inteligenții generali americani s-au dus direct la ăia care le puneau bombe sub cur zilnic și le-au dat bani să o lase mai moale cu bombele! cum respectivii aveau nevoie și de bani și prin contactarea directă agenții cia le-au demonstrat faptul că îi cam știu pe toți n-a fost greu să ajungă la o înțelegere
evident succesuri pe toată linia în ambele tabere, teroriștii puteau raporta în sus pe scara ierarhică faptul că i-au fraierit pe inamici și puteau livra și dovada, adică banii, la pachet cu ceva bombe dar mai rar, iar americanii mare minune mare, puteau raporta cu mîndrie faptul că au pacificat irakul!
ce s-a întîmplat după ce au plecat americanii? s-au terminat banii! chiar mai mult americanii vroiau să păstreze armată regulată în irak dar nu mai vroiau să dea bani dimpotrivă, au cerut așa cum era normal ca irakienii să dea banul pentru serviciile asigurate nu ca pînă acum tot ei! deaia nu s-au înțeles și deaia a plecat licuriciul cu coada între picioare din irak! iar guvernul dominat de șiiți n-avea chef să continue cu subvențiile către teroriști și astfel s-a strica jucăria, a reînceput distracția!