Exact cu cîteva ore înainte să fie publicat pe Contributors textul lui Vladimir Tismăneanu despre vizita lui Mario Vargas Llosa la Caracas, făceam ultimele corecturi la ceea ce veti citi mai jos. Recent am citit cartea lui Carlos Rangel despre relația sudamericanilor cu nordamericanii. Apoi, pentru că în general vreau să văd și partea adversă, am citit niște articole ale lui Manuel Caballero care îl acuză pe Carlos Rangel de propagandă pro-americană într-o revistă spaniolă de stînga din 1988 (din această sursă, m-am ales însă cu o altă lectură extraordinară, Theodor Geiger, cartea despre ideologie și adevăr apărută în Germania în 1953, în varianta ei spaniolă din 1968).
Apoi am citit niște fragmente dintr-o altă carte, “La gestación de Hugo Chávez”, din 2001, în care Manuel Caballero, stîngistul de mai sus, se întîlnește și chiar coincide cu pro-americanul Rangel în ceea ce privește toxicitatea recent dispărutului președinte venezuelean, plîns de atîtea și atîtea minți care, nu încetez să mă întreb de ce, nu citesc nici măcar lucrurile enumerate de mine mai sus înainte de a omagia memoria ”bolivarianului”, binefăcătorului maselor oprimate. Apoi am citit, ca să văd cum a fost înainte de Chávez, cîteva lucruri despre Rómulo Betancourt. Apoi am găsit pe net colecția revistei La Ilustración liberal și cîteva articole despre Rangel, de data asta nu negative.
Apoi vineri am citit despre vizita lui Mario Vargas Llosa în el País și tot vineri am văzut-o pe Elena Poniatowska la Institutul Cervantes. Apoi, absolut autentic (i-aș da și numele dacă mi-ar permite-o politețea) am stat de vorbă cîteva ore bune cu o doamnă născută în Caracas, profesoară de istoria artei în Spania, cu care m-am întîlnit din cu totul alte motive, dar cu care am avut una dintre cele mai lungi și pasionante conversații despre ce se întîmplă efectiv în Venezuela în acest moment. Așadar, redau mai jos un fel de conspecte din lecturile și întîlnirile ultimelor zile.
Marchizul Vargas Llosa la Caracas și studenții teroriști care dau foc camioanelor cu alimente
Mario Vargas Llosa are 78 de ani, nu cu mult timp în urmă a refuzat postul de director al Institutului Cervantes (l-ar fi avut superior doar pe rege căci Juan Carlos este președintele de onoare al Institutului Cervantes, ca șef al statului spaniol), nu mai scrie cu asiduitate în presă ca înainte, s-ar putea crede că a ales o retragere liniștită, de scriitor împlinit pe deplin (a luat Premiul Nobel în 2010) și că preferă liniștea frumoasei zone madrilene în care locuiește, în apropierea Palatului Regal și a Teatrului de Operă. Însă departe de a-și savura luminoasa senectute, Mario Vargas Llosa se află în aceste zile acolo unde mai nimeni nu și-ar dori să fie în acest moment: în Caracas, Venezuela. Așa cum specifică El País în ediția de vieneri, Mario Vargas Llosa se află la Caracas nu pentru a-și promova vreo carte, ci pentru a-și demonstra sprijinul față de revoltele studenților împotriva actualei situații politice din Venezuela. Din același articol aflăm că Hugo Chávez îl numea pe Llosa intelectualoide. Scriitorul, în urmă cu mai mulți ani, a fost de acord să participe la un dialog public cu Chávez pe teme politice și a călătorit chiar în Venezuela în acest scop. În ultimul moment, Chávez s-a răzgîndit și a anunțat că, pentru a discuta public cu Vargas Llosa, acesta trebuie mai întîi să fie președinte în Peru, un intelectual, pe deasupra și liberal declarat, nefiind un interlocutor pe măsura. Mă întreb, în perspectiva celor spuse recent de Toma Pavel, cum i s-ar fi părut aceluiași Chávez teoriile lingvistice ale lui Noam Chomsky, dacă le-ar fi citit. Probabil extrem de intelectualoide.
Mario Vargas Llosa este protejat la Caracas, în această vizită, de Ramon Muchacho, unul dintre opozanții regimului succesorului lui Chávez și va vorbi într-un centru cultural aflat în zona populat`în majoritate de cetățeni care nu-l sprijină pe urmașul lui Chávez, Nicolás Maduro. Restul agendei vizitei sale a rămas secret, probabil din motive de securitate. Presa reia în repetate rînduri mesajele inechivoce de susținere ale scriitorului către studenții și populația care manifestează de săptămîni împotriva situației în care a ajuns Venezuela. De partea cealaltă, presa care susține regimul se exprimă așa: ”El marqués Vargas Llosa viene a solidarizarse con la lucha ”épica”, (aunque nada ética), de los terroristas venezolanos.” Llosa e numit disprețuitor ”marchiz” pentru că în 2011 a primit acest titlu nobiliar din partea regelui Spaniei pentru merite culturale, așa cum l-a primit, tot atunci, și antrenorul echipei naționale, Vicente del Bosque, pentru merite sportive. Llosa a spus în acea ocazie că se bucură că ”los cholos han llegado a la aristocracia española” și că ”seguire siendo un plebeo, pero agradezco el cariño del rey”. Cel care spune despre Llosa că a venit să susțină teroriștii este o persoană aparent în deplinătatea facultăților mintale, Roberto Hernández Montoya fiind actualmente președintele Fundației “Rómulo Gallegos”, fundație de stat care i-a acordat acest prestigios și foarte bine remunerat premiul lui Llosa în 1976, e adevărat, într-o cu totul altă epocă a Venezuelei.
Cum acest amestec de onorabilitate și minciună tendențioasă mă intrigă (și-mi amintește de stilul de presă din comunism pe care îl tot studiez de vreo zece ani), fac o lectură extinsă din numeroasele articole semnate de domnul Roberto Hernández Montoya și ajung la o chestiune concretă (vorba lui Theodor Geiger, un fapt, ceva empiric care nu poate fi suspect de ideologie) și anume: penuria de alimente din Venezuela. Faptul există și nu poate fi negat de nici una dintre tabere. Și iată cum explică președintele fundației această situație: ”No llegan alimentos porque quienes protestan por la escasez queman camiones de comida”. Așadar, cei care se se plîng, respectiv studenții, cetățenii, în fine oamenii care nu-l iubesc pe Maduro și nici nu cinstesc cum se cuvine memoria lui Chávez, nemulțumiții, răsculații, terororiștii nu doar protestează, ci dau foc la camioanele cu alimente pentru ca întreaga țară să moară de foame. Ce nu se înțelege este dacă incendierea e un fapt recent (articolul lui Montoya e din aprilie 2014) sau este o acțiune continuă, organizată, pentru că lipsa alimentelor nu este o realitate de ieri, de azi, ci de cel puțin șase, șapte ani. Și cam cîte camioane ar trebui arse pe zi (și de unde vin ele? poate din Cuba unde, cum se știe, agricultura e înfloritoare!) pentru ca nu doar în Caracas, ci în întreaga Venezuelă oamenii par să nu prea aibă ce pune pe masă…
Argumentul lui Montoya cu alimentele arse și distruse de dușman pentru a destabiliza țara seamănă cu acela conform căruia în Cuba nu se găsește pește pentru că, deși Cuba este o insulă și în jurul ei colcăie mii și milioane de făpturi acvatice, acestea nu trag decît la momeala imperialiștilor pro-americani.
În caz că cineva e interesat de niște argumente intelctualoide, cam complicate și lipsite de carismă, ca orice explicații plauzibile: regimul lui Chávez și al urmașilor lui a impus prețuri pentru orice marfă și a limitat drastic producția internă; a introdus Venezuela în Mercosur, o piață comună în care țări mai bogate și mai bine administrate, ca Argentina și Brazilia au făcut ca agricultura Venezuelei, și așa destabilizată de acțiuni de naționalizare și directive artificiale, să decadă vertiginos. Într-o analiză judicioasă a cazului Mercosur, Oscar Hernandez Bernalette explică dezavantajele economice pe care le-a produs această decizie, contradicția ideologică – pentru că Chávez și urmașii sînt, la nivel declarativ, împotriva structurilor supra-naționale – și adevăratele motivații politice pentru care Chávez a luat această decizie catastrofală economic, într-un total dispreț față de poporul mult iubit. Că Mercosur funcționează ca o mașinărie de PR numai bună de apărat ”democrația” din Venezuela, este evident din protestul trimis zilele acestea de Mercosur împotriva ”teroriștilor” care destabilizează Venezuela și amenință mandatul președintelui Nicolás Maduro.
Cît despre peștele care preferă cîrligul imperialist din Cuba, se poate citi următorul articol, care pare de altfel o proză de ficțiune. Pe scurt: trebuie să ai o barcă ca să pescuiești, permisul pentru barcă se dă foarte greu pentru că există suspiciunea că vrei s-o iei spre Miami, apoi permisul de pescuire propriu-zisă, care se dă și mai greu, apoi, dacă te prinde cu o cutie de pește legată pe bicicletă, poți fi direct împușcat, pentru suspiciune de speculă, apoi prețurile sînt oricum stabilite de stat, iar o conservă din export costă cît salariul pe trei zile, apoi tot ce se prinde din mare, de către întreprinderea de stat de exploatare piscicolă care a venit o dată cu revoluția, merge la export, apoi… amănuntele sînt kafkiene și se găsesc pe net, las la latitudinea cititorilor care vor avea timp să le caute părerea cu privire la autenticitatea lor.
Dar desigur, întotdeauna va fi mai ușor de explicat și mai ușor de crezut, pentru mințile simple și în consecință doritoare de simplitate, că teroriști plătiți de imperialist dau foc la camioanele cu mîncare și că, eventual, cubanezii se ocupă cu dansatul și cîntatul, în loc să pescuiască și să se gospodărească, asta în plus față de embargoul susținut de cei care au tot interesul să dovedească că în Cuba se moare de foame pentru a putea mai vîrtos exploata în stil capitalist restul lumii.
Elena Poniatowska, despre un bătrîn urît și un animal superb
Chiar în aceste zile se află la Madrid și Elena Poniatowska (a avut joi și vineri două mese rotunde de un imens interes, în Institutul Cervantes și la Casa del Lector), această doamnă de 82 de ani fiind ceea ce în spaniolă se numește ”una persona sin pelos en la lengua”, adică cineva care nu prea se încurcă în eufemisme. Poniatowska, cunoscută pentru preocupările ei față de cazurile sociale, a fost întrebată de public ce crede despre Fidel Castro sau Barack Obama. Despre primul a spus că e un ”viejecito feo” care ”s-a eternizat la putere”, iar despre Obama, că îi ”admiră mersul de animal superb”. Succesul a fost delirant. Scriitoarea care a primit recent premiul Cervantes, este și colaboratoare asiduă a ziarului La Jornada. Nu știu de ce, în ciuda umorului și a exaltării pe care o trezește mai ales în publicul feminin, în ciuda opiniilor cu privire la drepturile femeii, cu care nu pot fi decît de acord, ceva nu sună tocmai bine în declarațiile ei. Poate fi faptul că îl ridiculizează pe Fidel pentru aspectul decrepit, dar nu suflă o vorbă despre natura regimului său? Am mai întîlnit procedeul, tot în presa comunistă, din păcate. Iar a vorbi despre Obama în termeni de ”animal frumos” (înțelegem aluzia la lipsa altor calități) este exact ceea ce denunță feminismul atunci cînd vorbește despre complimentele fizice făcute femeilor inteligente, nu? Obama ar avea tot dreptul să se simtă discriminat, zic eu.
Din seria anecdotelor povestite de Poniatowska: în celebra ceartă dintre Llosa și regretatul Márquez, al cărei motiv nu-l cunoaștem, datorită discreției ulterioare a protagoniștilor, Llosa i-a aplicat lui Márquez un pumn în figură care l-a proiectat pe columbian direct pe trotuar (cei doi erau încă tineri și nici unul nu luase Nobelul la momentul altercației). Se pot face presupuneri cu privire la motivul certei din 1976, dar, în lumina ultimelor dezvăluiri despre relația dintre Márquez și Cuba, îmi rezerv dreptul să-mi imaginez că în inima lui Vargas Llosa va fi biruit pentru o clipă demonul violenței fizice stîrnit de negarea vreunui fapt empiric, vorba lui Geiger.
Elena Poniatowska, la fel ca Mario Vargas Llosa și Gabriel Garcia Márquez au primit toți premiul venezuelean “Rómulo Gallegos”, un premiu cu o istorie glorioasă și care a avut nu doar avantajul unei dotații în bani substanțiale, ci și al un discernămînt extraordinar în alegerea premianților, vîrfuri incontestabile ale literaturii (Roberto Bolaño, Carlos Fuentes, Javier Marías, Enrique Vila-Matas etc.). Despre ce s-a întîmplat începînd cu anul 2005 cu acest premiu, se poate citi în articolul publicat de Gustavo Guerrero în El País și, desigur, replicile indignate, care lasă la o parte ”faptul empiric” că, în 2005, toți membrii juriului erau mai degrabă necunoscuți ca scriitori sau critici, dar foarte cunoscuți susținători ai președintelui Chávez și ai familiei Castro. Restul, sigur, e interpretabil la infinit.
Pan para hoy, hambre para mañana
Întîmplarea face să am ocazia, tot vineri, să vorbesc despre situația concretă din Caracas cu o doamnă de origine venezueleană. Vorbim mai întîi în manieră intelectualoide, despre Carlos Rangel și Manuel Caballero, doi istorici și eseiști venezueleni pe care tocmai i-am citit, opuși în multe idei (Caballero îl considera pe Rangel propagandist pro-american, dar cu cordialitatea specifică sud-americanilor care știu să vorbească serios, politicos și în contradictoriu; ambii împărtășeau absolut aceeași viziune despre Chávez, în ciuda diferențelor ideologice dintre ei). Doamna cu care vorbesc, deși nespecialistă într-ale politicii, ca și mine, de altfel, pare că tocmai a parcurs cărțile celor doi. Spre deosebire de spanioli, care în general vorbesc despre chestiuni politice legate strict de actualitate (manifestațiile recente, Suárez, glumele regelui etc), sud-americanii sînt mult mai dedați eseisticii, fac lungi ocoluri istorice, au bibliografia la purtător, ca toți cei care au lăsat în urmă țări cu mari probleme, nevoia i-a făcut mai cititori, mai anxioși și cu o conversație infinit mai nuanțată, care poate dura ore în șir (aș îndrăzni încă o generalizare, cu toate rezervele de rigoare: însăși literatura sud-americană e mai grea, mai densă în sensul problematicii sociale și psihologice, din cauza sau datorită – depinde dacă privești din perspectiva scriitorului sau a operei rezultate – instabilității fericirii în zonă).
Înainte de Chávez au fost decenii bune de stabilitate democratică, e suficient să-l amintim pe Rómulo Betancourt, în tinerețe comunist, apoi ”democrat de stînga moderată”, nouă ani președinte al Venezuelei în trei mandate neconsecutive, cel care a avut obsesia ca niciodată bugetul armatei să nu depășească bugetul educației, cel care a alfabetizat zonele rurale, a crescut impozitul firmelor străine, inclusiv americane, din industria petrolului (de la 12% țintind la 50% la sfîrșitul ultimului mandat), a redus salariile politicienilor și era vestit pentru că plătea în regim privat (cîteodată în rate) costurile de călătorie ale primei doamne. Betancourt a făcut reforma agrară în dauna latifundiarilor și a încercat crearea unui ”cordon sanitar” care să izoleze orice țară latino-americană în care puterea nu era obținută prin alegeri libere. A rămas de asemenea celebru pentru expresia ”Dacă poporul e suveran, atunci să educăm suveranul”. Nu a putut eradica corupția și aceasta a fost breșa prin care s-a strecurat populismul, așa cum n-a putut opri nici migrația sat-oraș (în ciuda împroprietăririi cu terenuri agricole) și această bază de orășenizați care au populat favelele (interlocutoarea mea îmi spune cum în urmă cu un deceniu doar un versant al muntelui care străjuiește Caracas era acoperit cu aceste locuințe triste, pitorești doar pentru turiști, iar acum este acoperit în întregime) a constituit bazinul electoral principal al ”bolivarianului”. Bietul Bolívar, zice, era așa de departe de ce a făcut Chávez din el!
În aceste zile, zonele sînt strict delimitate în capitala Venezuelei, iar granițele sînt păzite cu arma în mînă. Răpirile și cererile de răscumpărare sînt la ordinea zilei, îmi povestește un caz concret din familie. Lumea iese de dimineață cu plasele în mînă și se așează la cozi (sună cunscut?), bunurile de primă necesitate se găsesc tot mai greu. Pașapoartele se acordă cu mare întîrziere, din cauza numărului de cereri și sînt valabile doar trei luni. Încerc să aflu care este salariul mediu, dar operația de calcul e suprarealistă, deoarece există patru cursuri de schimb: conform celui oficial, ar fi 300 de dolari americani, conform celui al pieței reale, ar fi 50 de dolari americani (mai mic în toată America latină este doar cel din Cuba, 10 dolari americani). Dacă facem un calcul în puterea reală de cumpărare de tipul cîte pîini poți cumpăra cu acel salariu, iese în jur de 65 de dolari.
O întreb totuși și despre lucrurile bune pe care le-a făcut Chávez, pentru că acesta e refrenul tuturor celor care se jenează să susțină binefacerile de netăgăduit ale ”bolivarianului”, dar vor totuși să nu să cadă în maniheisme cu iz de război rece (culpă intelectuală majoră în zilele noastre). Și îmi răspunde cu un zîmbet amar: da, Chávez a făcut două lucruri pentru săracii din Venezuela, le-a dat repede și ca printr-un miracol un fel de asistență financiară nesustenabilă pe termen lung (folosește expresia spaniolă ”pan para hoy, hambre para mañana” – pîine azi, foame mîine) și le-a lăsat moștenire o ură irațională față de cei lipsiți de trăsături indigene, ură care n-a existat niciodată înainte în această formă violentă și care a dus la sîngeroasa fractură care distruge azi frumoasa mea țară caraibeană, spune ea.
Foarte bun articolul; felicitari.
O minunata surpriza pentru acest inceput de saptamana! Un articol cu totul remarcabil: limpede ca argumentatie, deloc schematic,superb documentat, informativ si de o incontestabila actualitate politica si etica. Cum am mai scris, l-am cunoscut bine pe Carlos Rangel. M-a ajutat mult in viata. Am participat la traducerea in engleza a cartii sale despre ideologia tiersmondista (El Tercermundismo). In anii 80, am scris o carte (ramasa in manuscris), intitualata „Radical Fallacies: Marxism and Revolution in Latin America”, cu prefata de Rangel. Sper sa am timpul sa o aduc la zi si sa o public.
Gratie lui Carlos si Sofiei Imber, l-am cunoscut pe Jean-Francois Revel. Asemeni lui Octavio Paz, Rangel a fost stigmatizat pentru „neoconservatorism”. Era, de fapt, un liberal convins, un admirator al unor Raymond Aron, Isaiah Berlin si Karl R. Popper, un critic inspirat si necrutator al populismelor de orice culoare ideologica, al utopiilor cu ambitii mantuitoare, al mitologiilor salvationiste. Era bun prieten cu Mario Vargas Llosa, cu Carlos Alberto Montaner, cu Vladimir Bukovski. Tot Carlos mi-a facut cunostinta, la Caracas, in 1985, cu Teodoro Petkoff, fost comunist, fost guerrillero, devenit una din figurile proeminente ale social democratiei latino-americane. Pentru cei interesati:
http://www.contributors.ro/cultura/sofia-imber-colonelul-chavez-si-onoarea-intelectualilor/
Multumesc
Iata in citeva tuse, un tablou despre o zona politica, despre care aveam doar fragmente de informatii si de la surse de mina a 3-a !
Luminita Marcu: spaniolii sunt acum cei mai numerosi turisti, alaturi de francezi, in Cuba – sunt multe zeci de mii anual, i-am vazut la Havana si Varadero. Iberia are zboruri zilnice din Madrid si Barcelona la Havana. Spaniolii nu au nevoie de vize pentru Cuba iar cetatenii romani o obtin in 24 de ore la consulatul de langa Piata Dorobanti. De ce nu te duci sa vezi cu ochii dumitale.
Iata ce au scris doi ziaristi ASSOCIATED PRESS:
http://news.nationalpost.com/2012/10/16/cuba-allows-citizens-to-travel-mostly-freely-for-first-time-in-51-years/
Carvaszica de peste un an cubanezii pot calatori oricand si oriunde cu conditia SA-I PRIMEASCA TZARILE UNDE VOR SA AJUNGA. Nu a auzit nimeni de vreun exod spre Miami. De ce? Fiindca USA NU LE ACORDA VIZE, decat intr-o masura infima. Si au dreptate si americanii, caci in cele vreo doua milioane de cubanezi din Florida cei care traiesc la limita si in afara legii sunt o cantitate relevanta – e suficient sa citesti orice ziar din Florida. E Cuba paradisul? Nici vorba, dar progresele din era Raul sunt evidente pentru cei care, ca mine, ajung acolo din cand in cand. Varadero e la nivelul Rivierei mayase (am fost in ambele locuri) si, reversul medaliei, satele chiapas din Yucatan sunt tot atat de sarace ca si satele cubaneze dintre Havana si Varadero. La fel in „liberala” Columbie condusa de politicieni ferm pro-americani – resorturile turistice din micile lor insule caraibice sunt de top dar satele bastinasilor la fel de sarace ca in Yucatan sau Cuba – si p-astea le-am vazut la fatza locului, care si aici „era umflata”, vorba poetei.
Daca nu potzi ajunge in Venezuela du-te macar in Cuba – e plin de oferte turistice la Madrid si vezi cu propriii ochi ce foamete e acolo. E mai cinstit asa decat sa iei de bune ce scriu blogurile gusanos la care nu se mai uita nici macar intelligence-ul USA.
articolul din NYTimes e din 2012, cubanezii au deja voie sa plece, insa nu-i primeste nimeni (daca nu au bani), si SUA inca mai sustine embargo (de ce nu sustine perestroika actuala din Cuba?)
sorry, am citit „peste un an”
Buna ziua, domnule lucid, in mod normal tonul dvs. „repede varsatoriu de singe nevinovat” m-ar face sa stau de-o parte si sa nu va raspund, caci dupa stilul „barda la briu” pe care-l folositi in orice ocazie sinteti genul care nu are niciodata indoieli, deci nu poate fi vorba despre un dialog intre noi. O fac din respect pentru aceasta platforma si cu gindul la cei care vor citi aceste lucruri si poate vor avea vreun beneficiu.
Nu vad ce vreti sa demonstrati cu turistii spanioli (cunosc eu in mod direct multi canadieni, de pilda) care merg in vacanta in Cuba. Da, exista si sint multi, preturile sint bune, marea, turcoaz. Am vazut si poze, am auzit si povesti, suficient cit sa-mi fie limpede ca nu e o destinatie de vacanta pentru mine. Nu-mi plac rezervatiile si nu m-as simti bine intr-un loc pazit si in care localnicii nu au acces decit ca sa faca curatenie. Nu m-as simti bine nici sa-mi ceara sapunul pe jumatate consumat si sa vad cum biata menajera il ascunde bine sa nu fie prinsa. Nu as putea sa fac nimic pentru acesti oameni, citiva dolari pe care as putea eu sa-i dau, sau sapunul, sau hirtia igienica, nu-i vor ajuta decit putin si pe termen scurt. Cei care pot face abstractie de toate astea, probabil se pot simti foarte bine in Cuba, dar nu e cazul meu.
Pe de alta parte, da, cred ca te poti informa de oriunde, chiar si de pe bloguri si chiar si din comentariile de pe contributors, dovada ca sint aici. Nu cred ca toate lucrurile trebuie experimentate direct, asa cum ma invitati dvs, altfel ne-am petrece viata intr-o continua experimentare. Dar, da, trebuie sa ai discernamint, asta e adevarat si mai ales bunavointa.
Ca Raul e mai bun decit Fidel, asa pare, da, dar asta nu schimba cu nimic natura regimului, doar e fratele mai cumsecade, iar faptul ca din 2012 cubanezii pot calatori, e un progres desigur, dar ma tem sa nu aiba un aspect cinic acest favor care li s-a facut, avind in vedere ce venituri au bietii cubanezi.
Cit despre faptul ca mult hulitele SUA pretind viza cubanezilor, ca si Spania, de altfel. Nu intru in detalii de ce o fac, am senzatia ca ati priceput de ce. Va spun doar, asa, pentru a mai relaxa lucrurile, ca si China, si Taiwanul, si Uruguay, Argentina si Brazilia, sint la fel de rautacioase si la fel le cer viza. Si la fel majoritatea statelor lumii. Este adevarat, Rusia e extrem de amabila, nu le cere viza cubanezilor, in schimb nu au voie sa stea pe teritoriul ei mai mult de 30 de zile. Nu stiu ce sanctiuni le aplica in ziua 31, dar putem cerceta.
Asa este, uitasem de turistii canadieni – aeroportul foarte modern al Havanei este un DAR al Canadei din anii 90. Hai sa fim seriosi cu rezervatiile turistice tip apartheid. Varadero e tot atat de rezervatie ca si Punta Cana in Republica Dominicana, iar povestile cu sapunul si hartia igienica date cameristelor sunt pura poveste – -o fi fost in anni 70-80, dar dupa 2000 nici vorba de asa ceva, poate doar in cazul unor cosmetice scumpe. Dealtfel acum s-au unificat si banii – „interni” si „externi”, iar inca de acum trei ani cand am fost acolo ultima oara – magazinele pe banii „interni” semanau deja cu buticurile noastre din 1990 pline de „:turcisme” dar incomparabile cu magazinele ceausiste. Iar castigurile bietilor cubanezi sunt departe de ceea ce afirma propaganda anti-castrista din simplul motiv ca – la fel ca la noi cu capsunarii – mai toti au rude in Florida care le trimit nu numai bani dar si ii viziteaza de cativa ani incoace, culmea ridicolului, zburand din Miami intai la Mexico City de unde sunt cateva curse zilnice spre Havana tocmai pentru cubanezii emigratzi. Din propaganda nu se poate afla adevarul. Si nici din carti. Un exemplu „spaniol” : eu nu am reusit sa-l inteleg pe El Greco – desi aveam carti cu reproduceri exceptionale plus ca vazusem destul tablouri de-ale sale in muzeele lumii – decat ajungand la Toledo intai la manastirea-muzeu din dreapta cum urci si intri in oras si apoi, trecand pe langa fortareata colonelului Moscardo (Nimic nou in Alcazar!) intrand in Sacristia superbei catedrale toledane. Nu te poti considera intelectual decat daca judeci numai ce vezi cu ochii proprii. De aceea activistii ideologici – si de stanga si de dreapta, in fond gemeni din aceeasi tulpina – au creat celebrul banc cu ratza: ‘ratz-ai dracului de intelectuali.
Cum poate cineva sa vada ce foamete e intr-o tara mergand la Club Med e un mister.
Cum poate cineva originar din Romania,cu antrenamentul dictaturii ceausiste, sa nu dibuiasca potemkiniade e un alt mister.
Era sa uit: pumnul ala tras de Llpsa lui Gabo nu era din motive politice ci din motive patricia-ne. Dar e mai avantajos pentru UNII sa ideologizeze pana si fireasca gelozie.
Nu e interpretarea mea „erotizanta”, am auzit-o de la Mariana Sipos, o oarecum cunoscatoare a lui Gabo si Llosa. Poate da referinte despre d-na Sipos Dorin Tudoran, pe care-l invidiez sincer ca a reusit in 2008 sa refaca ultimul drum al Generalului in labirintul sau, de la Bogota pana pe malul Oceanului de unde visa sa plece in Europa, eu nereusind decat sa vad „capatul” initial al drumului – modesta casa unde si-a petrecut ultimii ani de viata alaturi de Manuelita, in Bogota, la poalele unui munte vesnic verde in varful caruia am vizitat o manastire superba plina ochi la toate slujbele (parca se chema Montserrat).
Deci o „orarecum” cunoscatoare, s-a scapat cu o „oarecum” birfa care-o face interesanta. Huh. De acord, aci pe Dimbovita, ca-ntre gentîlmeni.
Minunat articol doamna! Felicitari!
Excelent articol, foarte bine scris si foarte documentat!
Poate aruncati o privire si pe articolul de mai jos :
http://internacional.elpais.com/internacional/2013/05/07/actualidad/1367887582_786412.html
Sunt curios daca va fi dispusa vreodata SUA sa livreze gaze de sist ( de exemplu ) in conditiile financiare care le ofera Venezuela pentru petrol .
Si Ceausescu exporta tractoare foarte avantajos in toate colturile pamantului.
Tractoarele costau mai mult decat pretul de vanzare. Si mai si exporta multe.
Pierderile erau suportate de romani iar fabrica de tractoare, de competitiva ce era, nu mai exista.
Nici comentariul dumneavoastra, nici raspunsul meu n-au nici in clini nici in maneca cu articolul doamnei Marcu
Hai sa nu-l acuzam totusi pe Ceausescu de inventarea politicii de dumping si de subventii grele la export ptr.cistigarea unei piete externe. E o strategie comerciala cu f.multi adepti (sa mentionam doar China) si impotriva careia exista lupte serioase, negocieri internationale acerbe, procese la WTO, etc.
Tractoarele romanesti ca si industria Ro (in general) au intrat in faliment si ca urmare a unor conjuncturi economice nefavorabile si a evolutiei pe o piata unde competitivitatea este doar unul dintre factori si nu cel mai important. Evident ca incompetenta si mentalitatea de pradator al administratiei post-revolutionare sint cauze f.importante al tragediei industriale romanesti.
Chere madame,
nu’ş prin ce minune dar articolul mi se pare excelent. La mai mare !!!
Citeva mici observatii, totusi :-), vis-a-vis de Mercosur, de adeziunea Venezuelei si de Elena P. ( :-)) ).
Ideea unei piete unice latino-americane nu e rea de loc. La fel adeziunea Venezuelei. Doar ca asta s-a suprapus peste pierderea grava de competitivitate de catre Venezuela. Pierdere care se datoreaza unui complex de factori. Chavez nu e decit unul dintre acestia.
Din nefericire, maniheismul nu e foarte potrivit in analizarea situatiei in cauza. Ce bun ar fi fost contrariul….!!?! Stiam o treaba.
Problema cu Chavez e ca adversarii locali si internationali i-au oferit argumente din belsug. I-au confirmat cele mai fantasmagorice (la momentul acela) teorii ale conspiratiei.
Critica Mercosur vine din directia teoriei protectionismului ca factor de dezvoltare. Nu poate fi inlaturata de plano. A dat rezultate. Ramine de discutat daca e o solutie temporara sau nu. Exista dezbateri grele pe tema asta.
Trebuie sa fiu de acord ca remarcile Elenei Poniatowska ar fi cu mare usurinta interpretate ca sexism neechivoc daca le-ar fi facut un barbat. Si as mai adauga ca servesc minunat unor cinici sau nu care sustin ca starurile feminismului sint bintuite, „la greu”, de fantasmele intimitatii cu numerose „animale superbe” in dogoarea nocturna a junglei de alcov……
„…sint bintuite, “la greu”, de fantasmele intimitatii cu numerose “animale superbe” in dogoarea nocturna a junglei de alcov……”
Ups! Gura pacatosului… Un stalker cu veleitati poetice ramine un stalker Caci cum ar fi sa nu ne uitam neaparat dupa deget, ci sa privim un pic in clocotul creatiei. Iote-l!
@Pacala ramine Pacala?!?
Pai remarca in cauza, cu tot umorul de rigoare, a fost bine sesizata si de Luminita Marcu. Dati-i un alt sens si stam de vorba.
Merci ptr.psihanalizarea gratuita a”clocotului creatiei”. Detectez aici intuitii de o subtilitate si adincime vecine cu cele ale Elenei P. …. Combinate cu sensibiltatea uluitoare a radarului anti-stalker dau rezultate absolut notabile. Brrrr !!