Faptul că unii au privit restricțiile din pandemie și vaccinarea ca „dictatură medicală” nu e complet fără bază. Teama de abuzuri în numele „științei” sau „sănătății publice” își poate găsi justificarea în acte/gesturi din unele părți ale lumii – în special cele lipsite de democrație. Dacă reticența unora de pe la noi în fața „termometrizării” sau a testelor de salivă sau a măștilor poate părea un moft (mai ales când erau invocate aiureli cu radiații 5G, microcipare sau „satanism”), poate altcumva am reacționa la programul Chinei de testare COVID a străinilor cu probe nu din nas ci… anale (ex. aici). Sau în fața unor situații documentate de restricții greu de descris altfel decât disproporționate (ex. aici: oraș chinez de un milion de locuitori, închis complet după doar 3 cazuri de COVID). Pentru administrații autoritare și/sau incompetente (să spunem că e cam tot una: a fi excesiv de autoritar e o formă de a-ți afirma incapacitatea de a guverna omenește), „pandemia” a oferit ocazii bune de a justifica tot felul de nefăcute. Chiar și în zonele mai democratice, la prima vedere poate părea foarte comod să spui ca guvernant: din cauza pandemiei n-am făcut noi prea multe… că altfel făceam atâtea și atâtea, ca-n povești.
Sâmburele de adevăr e în acest fel acolo în expresia „dictatură medicală”. Și el mai e acolo încă într-un fel, mai subtil dar mai aproape de casă. Sistemele de valori și de putere din societate (și la noi și la mulți alții), bazate adesea pe elemente subiective (relație de rudenie apropiată sau de grup religios de exemplu, sau rețele de influență politică) sau pe elemente de la limita legalității (trafic de influență, mită, angajări pe pile – cunoașteți toată gama)… permit în general relativizări ale legii și regulilor „oficiale”, „ca să fie bine la toată lumea”. Mai închidem un ochi, mai iertăm că e de-al nostru și că ni se întâmplă și nouă să avem nevoie de o favoare etc. Ei bine, toate aceste sisteme s-au trezit brusc în fața unei situații în care se pretinde că trebuie să dăm prioritate unor reguli stricte, simple și la care se vede de la o poștă dacă le respecți sau nu. Înainte, aveai o grămadă de reguli „scrise” pe care le puteai încălca atunci când/dacă vrei, așa , discret, mai ales între „ai tăi”. După care… dintr-o dată asta cu masca. Brusc, o regulă despre care se vede de la o poștă dacă o respecți sau nu. Mai rău, o regulă care nu vine de niciunde din cercul tău de siguranță. Cu masca, cu restricțiile de circulație, certificatele verzi (și vaccinarea aproape-obligatorie din cauza lor) – toate au fost așa. Dacă la alte reguli știi că putem închide ochii dacă suntem unde trebuie și cu cine trebuie, că poți să-ți amăgești conștiința spunând că nici legea nu-i dreaptă și nu-i clară… la regulile din pandemie lucrurile-s prea simple: masca se vede de la o poștă, certificatul verde la fel nu poate fi evitat odată ce ai nimerit undeva unde se cere. Iar cei care ni le-au dat pretind că nu e loc de intrepretare. La legile normale bârfim: că nu e drept, că nu e corect, că mai bine ar fi invers, că e abuz, că uite ce bine le zice x și y la televizor… și înțelegem bine că e dreptul nostru democratic să ne îndoim sau chiar să nu respectăm. Iar apoi vin „ăștia” și spun sec că mască, că certificat… și partea cea mai rea: ei pretind că nu mai e loc de discuție. Că e „adevăr științific”.
Sigur, exact adevăr științific a fost într-adevăr, deși nu peste tot – că nu suntem perfecți. Într-adevăr era pandemie (știu, unii spun că îi lipsea ceva la dosarul cu șină ca să fie curat-constituțională) și într-adevăr erau de salvat multe și urgent – inclusiv multe vieți. Dar… pentru omul de rând (nu doar de la noi) a fost în primul rând o amenințare de răsturnare completă a sistemului de valori și a modului de a fi. Amenințarea era perspectiva de a nu mai fi ghidați în viață de cei pe care i-am ales/acceptat prin voia noastră (fie ei nașii, sau dom’ primar care ne-a rezolvat etc, sau vedeta aceea care le spune pe sufletul meu, sau dom’ părinte și cu doamnele de la biserică, sau șefu’, sau colegii ăia cu care mă înțelegeam așa bine etc), ci „niște unii” de care n-am auzit până acum, „oameni de știință”. Și ca să fie lucrurile și mai complicate, unii dintre oamenii de știință au și cerut (sau măcar au părut că cer) încă mai mult: statut de vedetă, sau chiar promisiunea de a-și păstra rolul important și după pandemie. De a uzurpa, adică, reperele de până acum din viața mea socială. Amenințarea la „valorile tradiționale”, adică, era pe termen lung. Și uite așa a apărut și expresia „cred în Dumnezeu nu în covid”. Ea sună stupid pentru cine înțelege și știința și religia – așa că mulți s-au uitat la ea cu surpriză etichetând-o ca prostie. Însă ea sintetizează perfect o stare de spirit foarte generală – și de aceea mesajul ei a fost și rămâne așa popular: e o reacție la încercarea de a modifica prea brusc un sistem de valori al multora dintre noi. De o parte reperele „noastre” („cred în Dumnezeu” aici la fel de bine se poate referi la oricare alt reper de putere socială dintre cele pe care le-am tot enumerat), iar de cealaltă parte „reperele astea noi” (ăștia cu covidul). Iar deviza aceasta nu a fost reprezentativă doar pentru cei needucați. Ridicarea restricțiilor a arătat de fapt multă lume dintre „elite” și „oficialități” apăsând pedala de accelerație către „reîntoarcerea la normal” cu un năduf care trădează frustrarea de a fi suportat aceeași presiune ca și oamenii needucați – pentru că aveau același tip de repere sociale ca și ei. Cu năduf ni se spune să trecem repede înapoi la normal, că ne-a secat la suflet perioada asta în care vreun terchea-berchea de cercetător fără „funcții” se pretindea – și mai rău, chiar reușea pe alocuri să fie – mai important decât un ditamai șef la ditamai patru ace coborât din ditamai fotoliul sau cocoțat pe ditamai sticla de televizor.
A, că avem nevoie de mai multă știință (în general mai bună educație) – da, asta susțin și eu. Problema în pandemie a fost că știința a apărut pentru unii prea brusc ca argument – și prea puternic. Și că n-a venit organic, prin persoanele care ne influențează de la firul ierbii (încă o dată: dom’ primar care ne rezolvă, nașu’, dom’ părinte și doamnele de la biserică, vedeta aia faină, șefu’, colegu’ ăla fain etc)… ci ocolindu-i pe aceia și lăsându-i chiar în ofsaid, sau în opoziție. Și da, de aceea măsurile sanitare au fost pentru mulți dureroase. Nu pentru că ceva-cu-masca-și-cu-CO2-că-e-botniță, nu pentru că vaccinul provoacă etc-etc, nu din cauză de prostie sau de lipsă de educație, ci mai ales pentru că ne-au amenințat că ne schimbă sistemul de valori. A fost o amenințare reală, dar greu de pus în cuvinte și conștientizat – cauză din care în loc de a vorbi explicit de ea… cei amenințați au trecut la narative adesea stupide despre masca care ucide, vaccinul care face LGBT-5G etc. Vorbele lor se poate să fi fost stupide. Sentimentele din spatele lor, amenințarea și starea de nesiguranță din spatele lor… sunt însă cât se poate de reale și naturale. Firești. Adevărate.
„Cum, Radu, vrei să spui că n-ar fi bine să fim conduși de oameni de știință în loc de politicieni?” Păi, cam așa zic, da. Am cunoscut și dintr-unii și dintr-alții – și am văzut inclusiv cum oamenii de știință se metamorfozează adesea în politicieni la atingerea magică a fotoliului de șef. La urma urmei, cu ceva mai mult efort, se pot reconcilia totuși structurile noastre sociale de putere cu știința. Avem, în fapt, nevoie de un armistițiu între ele. Pentru că război între ele a fost și este de multă vreme. Nu doar de idei, ci și cu victime concrete. Iar asupra puținilor oamnei de știință care mai spun ceva coerent public – altceva decât clișee comode comercial și politic – e aproape inerent linșajul public coordonat pe alocuri de rețele de influență politică sau de alt fel. Cu atacuri absolut mizere și care trec de online ajungând la rețeaua de cunoștințe sau rude. Asta pentru că îndrăzniseră să contrazică niște repere de putere socială.
Tabloul descris mai sus arată, cred, o bună parte a societății într-o criză de identitate și anxietate profundă, accelerată probabil de schimbările rapide de după revoluție. Acelei părți a societății i se adresează poate printre altele o anume componentă importantă a programului România Educată. Poate tocmai pentru că s-a înțeles pericolul adus de acea criză și de acea anxietate. Cum am mai spus și altă dată, lansarea programului România Educată a venit cu niște elemente criticate sever de către partea mai „progresistă” a societății: în textul primului draft predominau expresii și noțiuni legate de ordine, de control, de ierarhie, de examene – și mai puțin despre cunoaștere, cercetare, gândire, deliberare sau democrație. Criticii au mers mai departe, întrebând cu fiecare scandal de plagiat al „plagiatorilor esențiali pentru securitatea națională”, sau cu fiecare decizie controversată din pandemie: „ce fel de Românie Educată e asta?”. Mă despart de ei aici: e o Românie supraîncălzită de schimbările și da, de progresele notabile, făcute de la intrarea în UE. O Românie în care frustrarea celor lăsați în urmă, a celor încă neadaptați la mentalitățile noi, e în creștere – iar pandemia ne-a arătat cum ea poate aduce inclusiv multe, multe decese fără rost. Și poate fi încă mult mai rău – mai ales cu apostolii anti-UE folosind tancurile rusești ca tribună pro-violență.
Așa că într-un fel da, programul România Educată vede poate foarte bine o problemă urgentă a României – coeziunea socială, ordinea. Și nevoia de a le restabili prin educație. Acum, dacă acea educație s-ar putea face ceva mai bine, să includă mai multe cunoștințe cu adevărat utile, mai multă rațiune, mai multă știință, mai puțin plagiat, mai puțină impostură… dacă puținii oameni de știință din România n-ar mai fi călcați în picioare sau tăvăliți prin noroi politic (sau în cel mai bun caz ignorați) imediat ce deschid gura… dacă dintre ei s-ar găsi mai mulți care să vorbească exact cât se pricep și nu mai mult… ar fi tare bine. Și ar fi și posibil. Oamenii potriviți sunt acolo și de o parte și de alta. De-o parte, oamenii de știință dispuși să fie exact asta și nu circari sau politruci de duzină; de cealaltă, liderii dispuși să învețe din opiniile specialiștilor nu să le sufoce pe motiv că „nu e linia partidului”. Nu-s mulți, dar există. Puntea dintre ei, dintre știință și factorii de decizie ai societății, pare încă prea șubredă. Da, vremurile acestea cu amenințarea războiului nu-s deloc bune pentru construirea de punți trainice. Dar lucrurile sunt simple: ca să mergem mai departe, chiar ca să supraviețuim, avem nevoie de acea punte.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Romania educata este si ea, dincolo de decizia politica si punerea in prim planul societatii nevoia de educatie ,doar o metafora .Statul are o minimala legatura cu tot ceea ce numim educatie si asta se refera la invatamintul gratuit (si asta e un fel de a spune ) ce ofera o minima cunostere individului .Educatia ,este , in cea mai mare masura , o nevoie personala ce are in spate o decizie personala .Esti educat daca doresti a te educa .Educatia nu se poate face cu forta .Altfel zis Statul se implica in „ Romania Educata ”„ atit cit ii este plapuma .
Familia, scoala, biserica.
Cei trei stalpi ai educatiei. Care actioneaza sau nu – depinde si de mediu dar si de noi. subiectii – pentru a ne forma ca oameni educati.
Cat sunt putintele, dorinta,capacitatea fiecarui „stalp” in formarea noastra asa ne vom manifesta, fiecare dintre noi, in societate, in „lume” !
Coeziunea sociala prin educatie se face cu programe si manuale aerisite, prin profesori cu vocatie, prin clase cu 15 elevi, si 10 copii la un educator. Cand se invata norme de politete si comportament, de solidaritare, cand se fac dezbateri la clasa si se cultiva dialogul cu argumente. Acum scoala de turma nu va scoate decat niste analfabeti functionali si se pare ca Ro are mare nevoie de ei, degeaba luam atitudine pe acest blog.
Se face confuzie (voita?) intre „educatiune si instructiune”. Educatia consta in creearea de comportamente si morala (rolul principal revine familiei, cei 7 ani de acasa) iar instructiunea consta in invatare, instruire, antrenament (inclusiv profesional sau militar, pentru care rolul principal revine scolilor de toate gradele). Deci sa ne hotaram: ce vrem sa obtinem din programul Romania educata?
Cu regret, ati ramas in urma cu sistemele de invatare si educatie. Cele doua lucruri se impletesc impreuna. In Canada, de la clasa intaia, fac lectii in natura, invata empatia fata de oameni si animale, in mod practic. Daca educatia lipseste in familie, atunci profesorul este indreptatit sa arate ce trebuie si cum trebuie sa ne comportam in societate. Mai avem nevoie de modele ?!!
Minunat spus! Dar nu înțeleg cum ar putea un cercetător de top (sau un politician de top) să mai găsească și timp în afara activității principale.. .
Singura problema e ca „a fi educat” nu inseamna „a crede” in stiinta, sau in oamenii de stiinta. Stiinta nu presupune credinta, ci, dimpotriva, scepticism si indoiala. Iar oamenii de stiinta nu sunt nici zei si nici alt fel de entitati infailibile. Premisa din fundalul argumentatiei dvs. ramane oarecum reductionista, presupune ca exista adevaruri „stiintifice” clare si imuabile si ca ele sunt cele pe care reprezentantii oficiali ai „organizatiei stiintifice” le declara in comunicate :) Iar toti ceilalti, cei care se indoiesc, cat de putin, sunt in mod necesar analfabeti care se tem de cipuri 5G si atacuri extraterestre. Noi, cetatenii educati, acceptam automat si siguri pe noi adevarurile stiintifice enuntate oficial, rapid, fara discutie sau urma de indoiala. Si suntem de acord cu ele, tocmai pentru ca suntem educati. Nu incape loc de discutii, indoieli sau intrebari. Ce zice „consensul”, aia e, cine suntem noi sa ne indoim de asta? :)
Asta, evident, nu e stiinta, ci tot politica sau, eventual, un nou fel de religie.
Pentru ca obiectia principala impotriva masurilor „stiintifice”, adoptate (nu doar la noi) de politicienii nostri nu-atat-de-educati, a fost tocmai lipsa de ancorare in metoda stiintifica a acestora, arbitrariul lor si contradictiile dintre ele. Iar „consensul” se clatina la prima analiza un pic mai serioasa, ceea ce e de fapt natural in lumea stiintifica reala, in care descoperirile serioase se fac pornind de la indoieli, rezerve si scepticism, impotriva „consensului”, nicidecum pe baza acestuia. Pentru ca, orice s-ar zice, consensul e o entitate exclusiv politica, pamantul e rotund „si, totusi, se misca”.
[Dinu] da, cred că ați notat foarte corect tendința unora de a transforma știința în religie. Da, e o formă de politrucism și aceea – cu efecte de care ați comentat și dvs în privința eficienței.
corect :) Ai prezentat corect ce este stiinta, religie si politic. Majoritatea nu inteleg ce este stiinta. Am observat ca nu stiu nici oameni care au facultati si sunt profesori universitari (mai spre economie, social).
Autorul in articol prezinta o caricatura a oamenilor care au fost contra actiunilor incompetente ale statului. Dar nu este asa, nu vad pe acei oameni normali la cap, oameni care lucreaza zi de zi in lumea reala cu obiecte reale si isi mai dau seama cand politicul sau religia zic o prostie. Nu ii vad reprezentati in articol sau mass media, dar ei sunt majoritatea. In schimb metodic se caricatureaza un personaj de teatru, care nu ar putea exista in lumea reala.
[Ion, Adso von Melk]: de acord, ambii identificați corect una dintre cele mai serioase probleme din anii recenți, nu doar din pandemie. Războiul din Ucraina a venit să o accentueze și mai bine. Pare să nu mai existe loc de mijloc, de centru, sau de dezbatere onestă. Suntem împinși să alegem între dogme, iar la prima întrebare, la primul dubiu exprimat, ești ostracizat din ambele părți. În rest, din păcate pe acel personaj de teatru îl cunosc, e real și el așa cum sunt reali și scepticii onești.
politicienii au inteles, cam greu ce-i drept, ca daca mai lasa mult timp pe „oamenii de stiinta” ajunse peste noapte vedete, sa mai dea ordine si instructiuni populatiei fara sa-i fi ales nimeni, o sa aiba de-a face cu revolte populare, vazuta in ascensiunea AUR si starea de nesupunere generala din ce in ce mai mare. Nu ai voie ca politicieni sa pui la luarea de decizii pe cineva care are „tunnel vision” si vede doar si doar demeniul sau si nimic altceva, oricat de multa dreptate ar avea, este gresit in esenta. Tehnocratia in esenta ei e o prostie care tine de domenii inguste si mereu neglijeaza ceea ce e mai important de fapt, adica factorul uman, asa cum este el in complexitatea sa. Populatia nu va uita prea curand internarile fortate si teroarea cu certificatele la locul de munca aka ori te injectezi ori mori de foame, nici nemernicia de a nu avea medicamente in spitale „pentru a incuraja vaccinarea”, dar si nesimtirea vaccinarii „esentialilor” si familiilor lor in centre secrete de vaccinare fara rand, la inceputul campaniei de vaccinare. Nici aroganta si superioritatea rujatului, vela, arafat, tataru, voiculescu si epilatoarei nu vor fi prea curand uitate, nesimtirea de a amenda neconstitutional oamenii si verificarea permisului de a merge la farmacie pe proprie raspundere a militiei aservite directivelor de partid. Exista o apropiere din cauza razboiului, profitati de ea sa inchideti din rani, ca vin alegerile si AUR o sa ia mult de tot.
[fost votant PNL]: dezavuez limbajul jignitor și minciunile dvs. Dar într-adevăr aveți dreptate să notați chestiunea de bun-simț: niciun specialist dintr-un singur domeniu nu putea fi suficient la o criză așa de complexă. Nu aveți dreptate să spuneți că tehnocrația nu înțelege din principiu factorul uman: esența ei e să se bazeze pe specialiști… inclusiv specialiști asupra factorului uman. C-o fi psihologi sau sociologi sau preoți sau poli-ceva, nu știu – dar cu siguranță se găsesc. Dar asta nu are legătură cu ultimii doi ani pentru că nu am avut tehnocrație.
Ati inceput bine expunerea, punand termenii principali intre ghilimele. Un exemplu, „dictatura medicala” (altii ii spun sanitara) nu este instituita de medici ci de politicieni, prin exagerarea recomandarilor medicale si aplicarea lor la intreaga populatie. In actuala pandemie s-a modificat sensul unor termeni medicali, a unor concepte clasice etc.
Medicina se adreseaza omului bolnav (acut, cronic, contact cu contagiosii sau purtator de microbi contagiosi) si fata de ei se iau masurile necesare, diferentiate. Si numai bolnavul contagios este pedepsit legal daca imprastie boala, nu intreaga societate. Dar am asistat la o demonstratie de forta (care a provocat si o reactie contrara din partea unei parti a populatiei) ordonata de politicieni si aplicata de structurile de forta, care a avut rezultate nedorite medical, social, economic, politic etc. Statistica OMS arata ca UE si America de Nord, care totalizeaza doar 15% din populatia lumii au avut majoritatea absoluta a cazurilor de Covid-19, a complicatiilor acesteia si a deceselor aferente. In ciuda faptului ca avem cea mai performanta medicina, dar care nu pare sa fie eficienta pentru sanatatea publica. Am trait 2 pandemii reale de gripa (1957 si 1968), una falsa si cateva epidemii de gripa si urmarile in Romania au fost modeste atat dpdv medical cat si social, economic, politic. Dar acum, daca a fost ordin sa ne speriem, ne-am speriat!
As fi curios in ce categorie incadrati autoritatile australiene si neozeelandeze: autoritare, incompetente sau ambele? Pentru studiu, va rog sa luati toate datele statistice ale pandemiei.
In ce categorie intra un guvern care impune lockdown intr-un stat intreg (vorbesc de oricare din cele 8 state ale Australiei) timp de doua saptamani pentru un singur caz?
Dar un guvern care in timpul lockdown-ului nu permite cetatenilor nici macar sa iasa din casa in curtea proprie? Tot de Australia e vorba, unde cetatenilor le era interzis sa iasa afara din casa, in curtea proprietate personala.
In ce categorie intra un guvern care nu permite intrarea in propria tara a unui cetatean aflat in situatia de a fi omorat intr-o alta tara pentru ca urmeaza sa dea nastere unui copil in afara casatoriei? Despre jurnalista neozelandeza Charlotte Bellis e vorba, care se afla in Qatar si urma sa nasca, necasatorita fiind, riscand sa fie omorata pentru sarcina in afara casatoriei. Noroc cu salbaticii talibani din Afghanistan, care s-au oferit sa o primeasca.
Alaturarea unor restrictii aberante ale pandemiei cu unele masuri stiintifice este absolut gratuita. Exemple sunt suficiente, multe fiind demontate rand pe rand – a se vedea certificatul verde, care nu a oprit si nu va putea opri vreodata raspandirea virusului in interiorul granitelor unei tari sau in afara lor, masca in parc, inchiderea magazinelor la ora 18:00, restrictiile pentru circulatia de noapte etc. Nu vorbesc de unele masuri precum purtarea mastii la interior sau suspendarea evenimentelor cu numar mare de participanti, ca sa dau doua exemple care mai pot avea logica.
Daca despre autoritatile celor doua tari mai sus mentionate avem pretentia ca nu sunt incompetente, ramane un singur raspuns: sunt autoritare.
Deci a fost dictatura medicala sau nu a fost? Ca sa stim si noi.
[Legolas]: nu am urmărit Noua Zeelandă, dar Australia e ceva mai des acoperită în presă așa că acolo răspunsul era cunoscut dinainte – guvernarea prim-ministrului Scott Morrison era de ceva vreme (dinainte bine de pandemie) definită ca regim foarte autoritar https://www.abc.net.au/news/2019-11-04/morrison-authoritarian-populist-punitative-bent/11667284 e un regim foarte autoritar
Articolul e o nouă încercare de a asocia cei care se opun restricțiilor cu diverse categorii nefrecventabile, de data asta cu mica corupție, cu cei ce practică micile aranjamente. Se sugerează că oamenii nu sunt împotriva restricțiilor pentru că le consideră disproporționate (2% din infectați mor, 0,2% din populație), absurde, umilitoare (adeverința de ieșit din casă), nedovedit ca fiind eficiente (cum de n-au murit toți suedezii nemascați? state americane au reguli diferite, uneori extrem de diferite, iar cînd privim curbele de morți sau infecții rezultatul e similar), ci pentru că și-au simțit sistemul de valori premoderne („deplorables” a dnei Clinton?) amenințat.
Or pur și simplu unii n-au vrut să „sacrifice viața pentru a salva existența brută” cum s-a exprimat o filosoafă franceză a cărei nume îmi scapă.
” și am văzut inclusiv cum oamenii de știință se metamorfozează adesea în politicieni la atingerea magică a fotoliului de șef.:
O aluzie transparentă la actualul ministru al sănătății. Cazul domniei sale este ceva mai dimplu, el a practicat un grețos balet de politician înainte de a fi ministru, tocmai pentru ajunge la acest fotoliu.
Aveti mare dreptate. Actualul ministru al sanatatii, care habar n-are de s-au ridicat brusc restrictiile, in afara de „asa s-a decis in coalitie”, este de la sine explicativ. Si nu numai.
Mi-as permite insa sa mai amintesc de un anume doftor (ca „medic” nu-i pot spune dupa ce-a emis din putul gandirii), care a afirmat ca… spirtul nu e biocid.
As continua cu un alt doftor, de data asta chirurg, care, din pozitia de primar, plangea de grija soferilor claustrofobi care nu pot merge cu masinile prin tuneluri. Avea si solutie la problema asta, niste anume autostrazi suspendate. Pe care romanii cu un pic de cultura le-au priceput ca fiind „inaltate de la sol”, dar sensul lor era de fapt, asa cum s-a dovedit pana la urma, „oprite din functionare”.
Si nu mai continui, ca-mi fac sange rau degeaba. Astia sunt alesii, oglinda alegatorilor.
Epidemia din ultimii doi ani a fost o hartie de turnesol care a relevat fragilitatea angajamentelor constituționale din multe tari, s-a văzut ca puterea executivă poate oricand sa devina atat vioara întâia cat și dirijor eludand sau ignorând controlul parlamentar și aratand cat de firava este puterea judecătorească și a presei.
Mai gravă a fost implicarea in politic a puterii judecătorești. Tragic ca odata relaxate măsurile excepționale a venit invazia ruseasca a Ucrainei care n-a lăsat societății timpul necesar de a reflecta la măsuri de îndreptare a problemelor constitutionale identificate în ultimii doi ani.
Nu cred ca am avut de ales doar între politicieni (+/- incompetenți) si tehnocrati, ci si dintre aceștia și grupuri gălăgioase de oameni needucati. Între un tehnocrat și șoferi de camion finanțati de politicieni, il aleg pe primul.