Obligat de normele etice ale profesiei sale să încurajeze respectul pentru lege și pentru instituțiile democratice, jurnalistul se găsește adesea în situația absurdă de a înghiți nedreptatea ca pe un dat fiindcă deciziile justiției trebuie aplicate fără comentarii. Când politicienii discută sentințe acuzând lovituri politice cu instrumentele justiției, presa ia poziție critică. Când Direcția Națională Anticorupție pune pe tapet cazurile de mare corupție, mass-media o susține. Cazul jurnalistei Ondine Gherguț de la cotidianul România liberă este unul din cele mai absurde: premiată recent de Ambasada SUA la București pentru curajul investigațiilor sale, ea a primit o sentință care te lasă mut în procesul intentat de procurorul Marcel Sâmpetru. Ondine Gherguț a dezvăluit în 2011 și în 2012 că procurorul a fost implicat în eliberarea lui Omar Hayssam care a fugit din țară, că solicita informații clasificate despre politicieni de la șeful DGIPI Ilfov, precum și faptul că făcea diligențe imorale pe lângă premierul Ponta pentru a obține funcția de Procuror General. Toate acestea au fost susținute cu probe: fragmente din rechizitorii și interceptări, declarații etc. Marcel Sâmpetru a fost trimis în judecată împreună cu George Bălan, șeful DGIPI Ilfov, Mihai Vlad și judecătoarea de la Înalta Curte, Georgeta Barbălată. Jurnalista a fost condamnată în primă instanţă pentru delict de presă la Judecătoria Sectorului 3. Ca urmare trebuie să îi plătească lui Sâmpetru despăgubiri de 10.000 RON și 5.000 RON cheltuieli de judecată, precum și să publice sentința de 24 de pagini în patru publicații, ceea ce ar însemna un cost suplimentar major. Care să fie conduita corectă a mass-media într-un astfel de caz? Să ia de bună, fără comentarii, sentința, sau să privească cu suspiciune situația și să critice o judecată greșită, solidarizându-se în numele libertății presei? Există o solidaritate potențială și în interiorul breslei magistraților, care a funcționat aici. Argumentul că articolele Ondinei Gherguț au lezat imaginea ”imaculată” a fostului procuror general adjunct nu stă în picioare. Ministrul Monica Macovei ceruse sancționarea sa, interceptările arată cum se tranzacționează funcțiile înalte și cum se pot folosi informații confidențiale sau secrete pentru a obține avantaje. Sigur că justiția are ultimul cuvânt, vom vedea ce spune instanța superioară în octombrie. Însă a apăra libertatea presei nu e niciodată o cauză pierdută.
Mass-media din România asistă adeseori la ignorarea legii de cei care o fac. Parlamentarii, demnitarii își permit să treacă peste reguli și legi, peste morala comună, ca și cum ar avea o imunitate specială. Cum să demonteze jurnaliștii corecți avalanșa de minciuni și manipulări ale politicienilor, debitate zilnic? Ce e de făcut împotriva nerușinării lor de a susține azi una, mâine contrariul, după interesul politic al momentului ? Presa nu poate face mai mult decât să semnaleze, ea a fost și rămâne o putere fără putere. Numirea noului Consiliu de Administrație la Societatea Română de Radiodifuziune este ilustrativă. Cu toate că Agenția Națională de Integritate l-a declarat incompatibil și a pierdut procesul la Curtea de Apel, în ciuda faptului că CNSAS i-a publicat dosarul de informator al fostei Securități, totuși Ovidiu Miculescu a redevenit președinte-director general al SRR pentru un al doilea mandat, cu susținerea PSD. Semnalul Puterii este, ca și în destule alte cazuri de numiri în funcții, că nu contează legea, morala, competența, contează că e ”omul nostru”. Într-o scrisoare deschisă, realizatorul de radio Ion Moraru, vicepreședintele FRJ MediaSind, lansează un apel către colegii din SRR să nu se resemneze, ci să restaureze dreptatea în instituție: ”Știam că la SRR este raiul incompatibililor. Adrian Moise a fost cel care a devoalat ilegalitățile și incompatibilitățile din Radio România și, în loc să fie felicitat pentru exercițiul său de înalt civism, a fost concediat (după o cercetare sumară) pe motive inventate. Este întristător ca un deputat să apere matrapazlâcurile Administrației Miculescu, in pofida evidenței, ignorând adevarul, atacându-l pe cel care îndrăzneșe demascarea fărădelegii…”. Conducerea radioului public vine cu cifre, arătând importante profituri și un management de glorie. Foarte bine, dar morala, dar legea?
În ultima vreme asistăm la o incredibilă malformare a rolului Consiliului Național al Audiovizualului, definit ca ”garant al interesului public”, autoritatea care ar trebui să vegheze la liberă exprimare, responsabilitate și etică în audiovizual. Dezvăluirile Narcisei Iorga de pe blog arată că CNA a abdicat de la misiunea sa, privilegiind posturi de televiziune care încalcă grav normele profesionale și deontologia media. Ceea ce intrigă, este că membrii CNA invocă rareori în dezbatere Legea Audiovizualului pe care ar trebui să o aplice și inventează reguli noi, împotriva transparenței instituționale. În fine, o cercetare recentă a Centrului pentru Jurnalism Independent arată că din 1220 de achiziții de publicitate de stat 993 au fost alocări directe. Adică guvernul dă bani cui vrea în mass-media, după obediența politică, dispunând astfel după bunul plac de 25% din piața media. ”Alocarea netransparentă și pe criterii neprofesionale a acestor bugete duce la distorsionarea gravă a pieței de media”, este concluzia studiului. Aici e aici: cum vor reflecta acest pericol jurnaliștii companiilor media privilegiate? Sau o să ignore subiectul…
Articol apărut și în revista 22
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nu cred că există vreo obligație a jurnalistului să încurajeze „respectul pentru lege și instituțiile democratice”. Singurul respect al jurnalistului ar trebui să fie pentru adevăr.
Nu văd nimic neetic dacă un jurnalist scrie pe șleau că o anumită lege e proastă sau că o anumită hotărîre judecătorească e greșită.
Atîta doar că aș aștepta să văd și argumentele celor acuzați că au greșit.
De pildă, în cazul procesului lui Ondine Gherguț, aș dori să știu ce scrie în motivarea hotărîrii judecătorești, cum se argumentează acolo sentința, concret ce afirmație anume a jurnalistei a fost considerată incorectă, și apoi criticile jurnalistice la adresa sentinței.
În urma cunoașterii datelor complete ale problemei se poate ajunge și la concluzia că nu neapărat sentința e greșită, ci însăși legea e greșită, și că trebuie să ne mobilizăm pentru schimbarea legii.
Eu am observat mai demult la un membru al CSM precum Cristi Danileț o gîndire foarte primejdioasă cu privire la libertatea de exprimare, conform căreia chiar și exprimări necalomnioase despre terțe persoane reprezintă încălcări ale „drepturilor” acestor terți.
http://mariusmioc.wordpress.com/2012/10/03/judecatorul-cristi-danilet-si-noul-cod-civil-primejdii-la-adresa-libertatilor-cetatenesti/
Pentru orice cititor obiectiv , faptele relatate sunt de domeniul evidentei :
” Ondine Gherguț a dezvăluit în 2011 și în 2012 că procurorul a fost implicat în eliberarea lui Omar Hayssam care a fugit din țară, că solicita informații clasificate despre politicieni de la șeful DGIPI Ilfov, precum și faptul că făcea diligențe imorale pe lângă premierul Ponta pentru a obține funcția de Procuror General. Toate acestea au fost susținute cu probe: fragmente din rechizitorii și interceptări, declarații etc. Marcel Sâmpetru a fost trimis în judecată împreună cu George Bălan, șeful DGIPI Ilfov, Mihai Vlad și judecătoarea de la Înalta Curte, Georgeta Barbălată.”
” Jurnalista a fost condamnată în primă instanţă pentru delict de presă la Judecătoria Sectorului 3. Ca urmare trebuie să îi plătească lui Sâmpetru despăgubiri de 10.000 RON și 5.000 RON cheltuieli de judecată, precum și să publice sentința de 24 de pagini în patru publicații, ceea ce ar însemna un cost suplimentar major.”
Intrebarea este de ce fel de delict de presa este acuzata ziarista ( ” articolele Ondinei Gherguț au lezat imaginea ”imaculată” a fostului procuror general adjunct ” ? ) pentru ca este foarte greu de crezut ca o jurnalista cunoscuta si cu mare experienta isi asuma in mod constient si voluntar riscul profesional ( de fapt e vorba de sinucidere profesionala ! ) si financiar de a plati o despagubire imensa unei persoane …nevinovate.
Vom vedea ce va urma.
N.B. Din nefericire, solidaritatea profesionala reala ( respectiv cea bazata pe respectul deontologiei ) este inca o utopie in societatea romaneasca si cel mai bun exemplu este chiar domeniul juridic ( cazul in care a fost implicat procurorului Panait si procurorului Lele a demonstrat suficient de clar acest lucru ).