vineri, martie 29, 2024

Libertate și disconfort

În urmă cu exact 20 de ani (decembrie 1997) scriam pentru un ziar local din Timișoara un text naiv întrucâtva și optimist până la urmă. Îi rog pe cititorii mei fideli (câți vor fi fiind aceștia) să-l parcurgă astăzi și, pe forum, să-și spună părerea dacă am avut dreptate sau dacă m-am înșelat. Eventual în ce măsură am avut dreptate și în ce măsură m-am înșelat. Promit să intru în dialog deschis cu punctele de vedere exprimate și, la rându-mi, să-mi spun părerea deschis din perspectiva celor două decenii scurse de atunci…

Dar iată textul:

Înaintea „erei noastre”, viața la serviciu era plină de comodități. Statul totalitar a fost întotdeauna grijuliu cu cetățenii săi. Grija lui de căpetenie era ca nu cumva aceștia să piară cu toții. Și atunci proceda în așa fel încât nu te lăsa nici să mori, nici să trăiești cum ai fi dorit. Nu te lăsa să mori nu pentru că te iubea, ci fiindcă avea nevoie de tine pentru a supraviețuiu EL în eternitate. Ca să nu-ți dai prea devreme obștescul sfârșit, îți azvârlea pâinea (neagră și pe cartelă), ca să nu te revolți îți oferea circul ieftin și de prost gust. Strategia nu e de azi, de ieri; o cunoșteau romanii, doar de la ei ne-a rămas expresia: panem et circenses.

În comunism nu te temeai că vei fi concediat pentru lipsă de inițiativă și performanță, nu trebuia să te lupți ca treaba să meargă bine, important era să dai impresia că o faci. Încet-încet, credința că munca e izvorul prosperității a dispărut din mințile românilor, în pofida arhicunoscutelor sloganuri, pretutindeni clamate sau cântate, precum: „educația prin muncă și pentru muncă” și altele de soiul acesta. Toți eram de acord că munca înnobilează, dar toți înțelegeam că noua societate nu avea nevoie de nobili.

Șefii nu luau decizii capitale și, dacă se putea, nu luau chiar niciuna, fiindcă orice inițiativă personală reprezenta un risc care le periclita scaunul. Și, cum pe scaun se instalaseră confortabil, preocuparea lor de căpetenie era să-l păstreze, nu să-l onoreze. Ori, eventual, să-l schimbe cu un fotoliu (ideal ar fi fost tronul, dar acesta era ocupat!); cei cu inițiative, idealiștii incurabili și de bună credință, se trezeau îndepărtați din funcții, pentru că societatea totalitară nu avea nevoie de competență, ci de obediență. Iar dacă șeful nu manifesta nicio preocupare pentru inițiativă, subalternii lui nu râvneau la ea nici atâta. Ce era totuși curios? În ședințele de tot felul, de partid, de sindicat, de învățământ politic, de… producție chiar, lumea venea cu propuneri care de care mai lăudabile. La sfârșitul ședințelor, „șeful” – totdeauna era prezent un șef – trăgea concluziile, lăuda combativitatea tovarășilor, iar participanții plecau acasă mulțumiți de consensul și de entuziasmul în care „s-a desfășurat activitatea”. A doua zi însă, totul se relua netulburat ca la început, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Omul, ca individ, era complet anihilat, căci deciziile veneau din vârful piramidei. Cel aflat la baza ei nu trebuia nici măcar să le îndeplinească. Era suficient să clameze aplicarea lor și să laude înțelepciunea celui care le-a emis. Iar emițătorul înțelepciunilor era unul singur, maximum doi. Și tot așa, viața noastră curgea în sens unic, fără speranță, scăldată într-o promiscuitate întreținută de minciună, ipocrizie și lingușeală. Conștiințele noastre devastate, spiritele noastre captive își duceau veacul în imperiul logocrației absolute și al „comodităților”, al moliciunii și al indiferenței generalizate.

Pășind „în era noastră”, am fost surprinși să constatăm că libertatea dobândită ne-a introdus în viața cotidiană un disconfort major, căci libertatea s-a dovedit mai incomodă decât dictatura. Ceea ce spun este aproape un nonsens și aș ruga cititorii să nu vadă în acest „paradox” o atitudine nostalgică. Vreau să spun doar că, în timp ce dictatura naște iresponsabilități colective, libertatea presupune responsabilități individuale. Iar responsabilitățile autentice sunt incomode. Apariția lor într-o societate e însă germenele sigur al progresului. În ciuda tuturor greutăților pe care le întâmpinăm la tot pasul, în pofida valului pesimist ce pare a ne copleși pe toți, trăiesc totuși cu speranța redresării. Trebuie să fii orb de-a binelea să nu observi că, luați individual, românii lucrează azi de trei-patru ori mai mult decât înainte, că lumea nu mai joacă table de dimineața până seara, că taclalele, bancurile și alte habitudini păguboase și cronofage nu mai au trecerea de odinioară, că timpul a devenit dintr-odată prețios, că și în România timpul înseamnă bani, chiar dacă deocamdată puțini. Nu se poate ca, până la urmă, această mutație esențială în sânul societății să nu aibă consecințe pozitive asupra tuturor. Cu condiția să nu ne plângem mereu, să nu așteptăm totul de la Stat (și nici de la… stat!), să nu-i mai poftim pe străini să ne măture pragul și vatra (românească) și, mai ales, să nu mai cerșim mila nimănui. Chiar dacă nu-i simplu și nici ușor, până acum n-am cunoscut nici măcar un singur om harnic, cinstit și bun meseriaș, care să nu-și găsească de lucru și să trăiască în sărăcie.

Așadar: oricât de greu ne este astăzi – și nimeni nu neagă acest lucru! –, oricâtă inerție mai persistă, mai ales „acolo sus”, oricâte obstacole ne stau în cale, vreau să vă propun totuși, în prag de An Nou:

SPERANȚA.

P.S. La casa bătrânească de la țară unde îmi petrec verile, vecinul meu avea un câine de talie mică pe care-l ținea legat cu un lanț greu cât pentru un bou, nu mai lung de doi metri. Îl văd prin gardul de sârmă ce ne desparte și – ce să zic? – priveliștea îmi strică toată ziua. Bănuiesc că-i e foame. Ca să mă conving, vâr prin gard o coajă de pâine uscată. O înghite pe nemestecate. Încerc un dialog cu vecinul. Îmi spune cu mândrie că de patru ani nu l-a dezlegat. Am citit undeva că un an de-al câinelui echivalează cu cinci de-ai omului și fac socoteala: 20 de ani în lanț! Mă rog de vecin să-l elibereze măcar pentru câteva minute. Se lasă cu greu înduplecat, îl dezleagă până la urmă. Câinele se îndepărtează vreo cinci-șase pași de cușca improvizată, se sperie și se întoarce în lanțul lui cel de toate zilele. Soția mea face ce face și, contra unei sume oarecare, cumpără câinele. Îl lăsăm liber în curte. Speriat, nu se simte în largul lui. Vrem să-l mângâiem, ne arată colții. Trece aproape o lună până să-i câștigăm încrederea. Astăzi mănâncă salamul selectiv: numai un anumit soi de parizer.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. P S-ul este exceptional de lamuritor.
    „Astăzi mănâncă salamul selectiv: numai un anumit soi de parizer,” pare a fi „Vrem o tara ca afara!” dar sa ni se dea.
    Articolul scris acum 20 de ani pare a fi scris azi.

  2. Si noua in 89 ni s-a inlociui acel lant scurt din povestea asta cu unul destul de lung ca asemeni cainelui sa nu -i observam capatul , ma refer la majoritati ca cei constienti l-au simtit si vazut rapid. Ei sunt cei care in timp schimba fata lumii.
    Ei trebuie pomeniti in rugaciunile noastre si daca am avea minte i-am recunoaste si i-am urma.

  3. Cele mai sincere aprecieri pentru eliberarea câinelui. Am crescut câini timp de zeci de ani, n-a stat niciunul în lanț nici măcar o oră și m-am certat serios cu bunicii pe tema asta. Pentru ei, locul câinelui era neapărat în lanț și neapărat veșnic flămând. Taică-meu a fost mai cooperant, a renunțat la a mai ține câinii în lanț, deși el personal nu vedea nimic rău în asta. Ceea ce l-a convins a fost modul cum mă înțelegeam eu cu câinii crescuți liberi de mici, ascultau ca niște copii de 4-5 ani și înțelegeau lucruri pe care câinii lui crescuți în lanț nu le-ar fi înțeles în veci.

    Revenind la oameni, la fel ca în comunism se întâmplă și în corporațiile de azi. Am avut mereu și am și astăzi dispute cu tot felul de corporații ale căror politici sunt de fapt împotriva propriilor interese, dar permit diverselor nivele de management să-și exercite puterea discreționar. Nu vreau să știu cum e să fii angajat într-o astfel de corporație, dacă ei se comportă așa cu cei din exterior (clienți, furnizori etc.).

    Problema nu ține de comunism, problema ține de natura umană, de modul bolnav în care oamenii incompetenți țin să-și exercite puterea asupra altora și contra-selecția pe care se bazează aceaste organizații. Statul comunist nu era decât o mega-corporație și se comporta exact cum era de așteptat să se comporte o astfel de corporație.

      • Nu știu dacă există soluții. Oamenii tind să-și selecteze colaboratori și subordonați inferiori ca nivel, iar tendința asta e explicabilă. Iar din exterior e inutil să le spui că greșesc, sunt ferm hotărâți să facă așa cum vor ei.

    • 1, Felicitari pentru modul in care ati reusit sa va impuneti punctul de vedere.
      Aveti ceva in comun cu fiica mea care relation extraordinar cu orice catel – este un dar.

      2. Intotdeauna relationarea dintre semeni se bazeaza pe cel putin 2 persoane si daca unul te preseaza si tu, cealalta parte, nu vrei atunci nu se intampla ceea ce urmareste primul.Dar daca ne intoarce la corporatii/stat lucrurile sunt un pic mai complicate – un individ poate sa evite sa interactioneze cu acestea, pana la un anumit moment, dar dupe nu are decat sa faca ceea ce face multimea si sa astepte sa se implineasca sorocul celor care conduc prost – dar nimic nu garanteaza ca urmeaza altii maibuni – sau sa plece. Daca doreste sa schimbe ceva poate ca ar trebuie sa miste un munte luand in fiecare zi cate o pietricica…Epuizant…

      In ceea ce priveste optimismul – speranta – si credinta autorului articolului ca orice meserias bun, cinstit si muncitor isi gaseste locul trebuie sa il indrum pe autor pe meleagurile teleormanene si dupe mai discutam.

      Personal am vazut drama celor din Braila dupa 1999, culmea nenorocirii fiind chiar intre 1997-1998 cand toate se vindeau in rate si totusi nu erau suficienti cumparatori – oare va mai amintiti de lista celor 10 sau 20 societati care urmau un anume program in 1997? Atunci 3 mari companii din Braila si-au inchis portile si orasul era cuprins de lipsuri majore – deci unde era optimismul celor din Braila pentru 1998???

      Iertare dar nu toate lucrurile se potrivesc nici macar in RO…
      Nici atunci si nici acum!

      Mai mult, exemplul din PS este unul individual si nu ne ajuta prea mult in situatia generala – si mai trebuie tinut cont de faptul ca a fost nevoie de timp – pentru schimbarea oamenilor poate sa fie nevoie de ani buni… – si de resurse pentru a-l face pe Grivei ca astazi sa fie pretentios.

      Asadar sa ne temperam in optimism si sperante , sa fim realisti, dar sa cerem ceea ce dorim!

      Carevasazica ce ne dorim???

      Si daca ne dorim sa mergem spre progres, spre schimbarea finala atunci…

      a, Cine ne da timpul necesar transformarii? Trebuie sa acceptam ca asta este situatia si sa luptam pret de cativa ani, nu-i asa??? SI nu este vorba despre resemnare – este doar intelegerea situatie…

      b. Cine ne da resurse moca pentru a putea trece peste obstacolele schimbarii daca astia mari care au cutitul in mana nu vor schimbarea???

      De aceea sunt atat de multe state care se intorc inapoi – pentru ca inainte este greu, trebuie sa existe un nucleu de lideri curajosi care vor sa mearga inainte si sansa de a merge mai inainte.

      Pana acum RO a avut sansa unui Presedinte aproape nebun care s-a luptat pentru a progresa.
      Acum avem unul mai tacut – oare a crezut ca poate sa stea linistit cand apele sunt inca tulburi?
      Cat mai putem sa mergem cu resursele stranse si sa rezistam bezmeticilor? Nu mai mult 1 an.

      Asadar este vremea unei lupte sustinute, poate fara de speranta.
      Dar mai bine sa lupti cu indarjire, aproape fara de speranta, decat sa stai sa astepti sa cada drobul de sare peste tine!

  4. Bun! Interesant articolul, interesant și post-scriptumul. Observația modestă pe care îndrăznesc să o fac este cu privire la rolul statului în povestea pe care cu măiestrie o spuneți. Un detaliu, care de fapt este esențial, pentru că pe acest detaliu se construiesc de obicei doctrinele economice.

    În patria noastră nu doar că statul nu-și restrânge intervențiile, după cum spuneți că ar trebui să se întâmple, lăsând economia să-și regleze singură mecanismele obiective și pe întreprinzători să-și facă treaba, ci acționează ca o frână împotriva proceselor ei firești. O dată, statul, prin instituțiile aparatului kleptocratic, frânează economia din pricina încurajării corupției, probabil cel mai grav eșec al pieței. Apoi, intervențiile asupra factorilor de producție, prin politici fiscale și bugetare inadecvate, reprezintă o piedică majoră în calea dezvoltării economice, altfel spus, împotriva interesului public/social la care se referă articolul. Strigătul de ajutor al celor care se simt apăsați de brambureala politicilor actuale ale statului (investitori, sindicate, antreprenori, meșteșugari, comercianți ș.a.) este ignorat de guvernanți, al căror obiectiv principal este „castrarea” Justiției.

  5. Foarte bun chiar si vingt ans après.
    Problema libertatii ca povara este la fel de veche precum omul. Adam a ales cunoasterea si libertatea si a descoperit ca viata-i devine mai grea.
    Undeva in Fratii Karamazov Dostievski spune prin gura Marelui Inchizitor ca nimic n-a fost mai greu de suportat pentru umanitate decat libertatea. Mia departe Marelui Inchizitorspune ca pacea (liniste se voia in anii 90!) si chiar moartea sunt mai pretioase omului decat alegerea libera a intre bine si rau.
    Libertatea devine o povara si mai mare in toate societatile post-totalitare unde omul prefera lenea, cultiva in continuare frica, egoismul, lipsa initiativei si, mai ales neincrederea in autoritate, iar uneori chiar sindromul Stockholm.
    Nu cred ca libertatea ca povara priveste doar societatile post-totalitare. Mai peste tot oamenii aleg solutia cea mai usoara, cea care cere implicarea personala minima, chiar si cand in strafundurile fiintei lor stiu ca nu este cea mai morala.
    Tot in Karamazovi se spune ca oamenii au refuzat liberatatea propusa lor de Isus si au preferat subordonarea unor institutii (biserica) care sa le aduca miracole, mister si autoritate.
    In toate societatile oamenii fac asta, abandoneaza implicarea directa si-i lasa pe altii sa decida in favoarea lor. Asta chiar si in cele mai avansate democratii.

    PS
    Intr-o culegere de texte din intelepciunea lumii se spune ca putem fi sigur ca Adam nu era chinez, daca era ar fi ales sarpele si nu marul. Ce pacat ca n-a fost!

  6. De acord.

    Pesimismul asta care apasa intreaga societate, in special de 1-2 ani incoace mi se pare un fenomen foarte ciudat. Nu spun ca nu-l simt si eu, dar tot e ciudat. Multi pe care ii stiu au joburi bune, au concedii, merg la gratare, copiii sau nepotii lor invata sau lucreaza, dupa caz, isi fac imbunatatiri in case, unii mai merg si prin strainatate, ori sa lucreze, ori in concedii pe bugete minime. De unde atata cenusa in cap? Politicienii fura si in Sua, si in Japonia, si cam peste tot. Nu exista tara fara lobby, comisioane, etc. Avem contracte grase pe aparare cu americanii, deci amenintarea rusa e pur teoretica. Nu avem imigranti sau refugiati. Suntem in relatii bune cu toti vecinii, si practic cu toata lumea in afara de Rusia. Criminalitatea violenta e redusa, in orasele romanesti nu mi-e frica sa umblu noaptea pe nicaieri, cu exceptia problemei caininilor maidanezi, dar si astia s-au rarit mult in orase.

    Daca ma uit individual la aproape orice interlocutor vad un contrast izbitor intre ce spune (in general „dezastru”) si cum o duce (de obicei, binisor). Nu am o explicatie plauzibila de unde aceasta ruptura. Poate presa? Poate retelele sociale? Poate traficul aglomerat? Poate raportarea la comfortul cu totul exceptional – aproape nenatural – din vestul Europei? E o psihoza, un fel de group-think national foarte ciudat. Cand intrebi pe cineva direct „vad ca o duci binisor, unde e dezastrul” de obicei trimite catre ceva vazut in presa sau pe net, deci ceva virtual. Traim intr-o lume virtuala. Poate asa e natura umana, conteaza mai putin ce traiesti direct si mai mult ce iti imaginezi, sau ce _crezi_ despre ce _auzi_, ca cineva a _propus_, despre ceva ce nu _intelegi_… Un telefon fara fir unde la fiecare pas mesajul devine tot mai negativ…

  7. Bună ziua, domnule Profesor!

    Vă citesc cu cea mai mare încântare și bucurie că încă mai există bun simț și echilibru în România.

    Vin și eu cu o fabulă cunoscută și o adăugire personală care ilustrează cele spuse de dvs în urmă cu ani:

    „Câinele și vărul său Lupul se intâlnesc la marginea pădurii:
    – Ce mai faci vere, începu Câinele, nu-ți merse prea bine iarna asta, ești cam slăbănog! Auzi, nu vrei să-ți pun o vorbă bună la stăpânu’ meu, te angajezi pe masă și casă, n-ai treabă…
    – Eh, trecu ea și iarna, zise Lupul. Văz că ție îti merse bine desi ai o groază de ani, te-ai umplut de bijuterii, colanu’ ăla de toval cu tepi de la gât îți vine la fix!

    Reloaded…
    Se despart verii și pleacă fiecare în treaba lui.
    Lupul o luă spre pădure, scrâșnind în gând: « Auzi, potaia, să mă bag la stăpân… Suflet de slugă ca și acu zece mii de ani!» Dar neatent, se trezi in fata unui stand de vânătoare la mistreț, ocupat de un vânător începator care, de frică, se scăpă pe el și ambele incărcaturi de pușcă în pielea Lupului. Acesta nici nu stiu când trecu dincolo…
    In drum spre sat, Câinele auzi bubuiturile:« Grozavul, acu să-l văd cum scapă cu cojocu’ntreg! Râde de mine că am îmbătrânit la stăpân, măcar ăla îmi dă să mănânc, chiar dacă nu lipseste păruiala de fiecare dată.
    … cu strachina de mâncare în față, gândea mirat:
    « Ce o fi fost azi cu el, nici nu m-a atins, nu m-a înjurat!» Abia când măruntaiele îi fură săgetate de durerea stricninei, intră la idei. Dar era prea târziu, lumina zilei scadea rapid pe măsură de „cutitele” din mațe îi curmau firul vieții. Abia mai avu timp de un ultim gând: « Poate mai bine ca văru’ Lup…»”

  8. ,,Libertatea dobindita ne-a introdus in viata cotidiana un disconfort major”, deoarece postcomunismul nu era proiectul de tara potrivit, UE este,,proiectul” (sistemic) in folosul Capitalului financiar si industrial mondial, iar in 28 de ani intelighentia nationala s-a multumit (doar) cu constatari si sfaturi generale, antreprenoriatul cu cereri naive si lamenteri pentru neîndeplinirea lor, iar populatia cu asteptari neimplinite de la cei doi!Asa ca, guvernele (de orice culoare) actioneaza haotic si inertial, pastrind ,,continuitatea postcomunista” in lipsa PROIECTULUI NATIONAL, care sa ne scoata din fundatura ei, adica a ,,Romaniei esuate” la toate capitolele.
    De nicaieri si de la nimeni – nu se iveste (macar) ideea asupra ,,motorului” si modului in care LIBERTATEA poate sustine progresul si bunastarea pentru sine si popor – sondajele confirmind regretul majoritatii pentru ,,epoca de aur” pierduta dupa 89…

  9. Intr-adevar, acest remarcabil text pare ca ne descrie cotidianul, nu istoria…de ce, oare?
    Sa fie doar talentul autorului, puterea lui de anticipatie…sau sa fie si aportul nostru, colectiv, de demni urmasi ai mesterului Manole infratit cu ciobanii mioritici?
    Probabil, si una si alta…
    In orice caz, pentru ca azi ma intereseaza mai mult solutiile decat problemele, am sa povestesc (pe scurt) o legenda azteca:
    …in padurea amazoniana s-a declarat un incendiu devastator. Toate animalele s-au adapostit de foc, speriate si ingrijorate de soarta lor, cu exceptia unui colibri. Acesta facea ture, intre o frunza pe care mai era putina roua, de unde lua cate o picatura de apa in cioc, si flacarile care mistuiau padurea, deasupra carora o lasa sa cada…Un tatu, agasat de agitatia colibriului, ii spune „mai, tu esti chiar prost, sa crezi ca poti sa stingi baritai incendiul cu cate o picatura de apa?” La care, colibriul, continuandu-si activitatea, ii raspunde „nu, nu sunt prost. Stiu foarte bine ca singur nu am nicio sansa de reusita, dar nici asta si nici pasivitatea voastra, nu ma impiedica sa fac partea mea de treaba!”

  10. Daca ne uitam la o ferma moderna, de oi sa zicem , fara sa-i deslusim sensul ,
    am putea la prima vedere sa spunem …ce oi norocoase .
    Nu trebuie sa se preocupe de hrana , de apa , de adapost ..de dusmani , de boli …
    Au „pacalit” niste fermieri si le asigura totul .
    Si societatile umane aduc , mai mult , sau mai putin cu aceste ferme .
    Un fel de ferme umane .
    Cele comuniste …in care primeai locuinta , serviciu , hrana ,
    cat sa poti fi activ , util „societatii ‘…un lant fizic si „mental ” scurt
    si un gard imprejmuitor …
    Acum in capitalism suntem intr-o anumita masura liberi .
    Un grup infim detine „painea si cutitul ” , resursele .
    Nu ni se mai asigura decat cel mult „ajutor social ” ,
    Putem sa ne deplasam unde dorim , unde gasim un detinator de „paine si cutit ”
    caruia sa ne vindem cat mai convenabil munca ,
    sau foarte putini reusesc ei , sa-si produca ei „painea ‘…
    Dar cu ” lanturi ” a caror lungime si fexibilitate..aparent o negociem , ne-o stabilim singuri …
    Lumea ca o suma de „ferme umane ” cu diferse forme de oportunitati ,
    si „lanturi ” de diverse categorii …

  11. Atentie la cei care doresc sa limiteze libertatile si la cei care vor sa fure sub patrafirul legii.

    Cred ca este bine sa fim realisti si nu naivi si/sau prea optimisti.
    Situatia, din punctul meu de vedere, este extrem de cotoioasa, aproape fara iesire.

    In extrem iesirea astora abramburitzi de la butoane coincide cu iesirea in decor a RO.
    Nu cred ca trebuie sa asteptam cu optimism aceea stare.

    Final de an mai fericit va doresc!

    P>S>
    Fara speranta, doar tin un cutitul in dinti ca poate, poate se sperie Grivei si pleaca in curtea vecinului…

    • Libertatea asta e tricky business, în UK e plin de exemple când o ia razna.

      Una dintre cele mai bune afaceri ale dezvoltatorilor imobliari a fost să vândă casele fără terenul de sub ele, acela fiind doar închiriat. În unele contracte recente chiria se dublează la fiecare 10 ani, astfel încât s-a ajuns în situația în care locuințe vechi de 6 ani au valoare zero pe piață, nu le mai cumpără nimeni după ce primul cumpărător s-a fript fără să înțeleagă la ce nivele ajunge chiria terenului în timp.

      Un alt exemplu din asigurările auto: poliția din West.Yorkshire se lăuda zilele trecute cum a confiscat o mașină cu care omul se ducea la serviciu, fiindcă mașina nu era asigurată și pentru făcut naveta. Până prin 2010 asigurările erau cinstite, ”any car, any driver”. Însă ulterior băieții deștepți au inventat tot soiul de restricții aiuritoare (gen poți să conduci orice mașină, dar nu a soției) iar poliția și justiția vânează la greu șoferii ”neasigurați” fiindcă e 1.000 de lire amenda și în unele cazuri se poate confisca și mașina.

      Feministele vigilantes au și ele un mod de a-și folosi libertatea: pun la cale ”ambuscade” pe internet, invitând câte un nefericit într-un loc public unde îl arestează poliția pentru intenția de a avea relații cu minore, deși în realitate nu există nici fapta și nici minora. Unul din ăsta a luat 4 ani de închisoare, deși tot ce a făcut el a fost să se întâlnească într-o stație de metrou cu o feministă de 30+ care pe internet îi spusese că are 16 ani și insistase să se întâlnească cu el. Asta fiindcă în UK (o țară fără constituție) libertatea are definiții originale.

  12. Salut dl profesor !
    Am zis odata : Libertatea este un lux costisitor de care nu isi dau seama decat cei care si-o asuma !
    Dar, voi dezvolta in continuare un model de evaluare a propriei libertati,desigur, subiectiva.,
    plecand de la o zicere a unui filozof: Libertatea este acceptarea de buna voie a unor constrangeri !
    Societatea in care traim, la noi si oriunde , impune numeroase constrangeri , sub forma de legi, norme, etc, astfel ca indivizii, manati in viata de propriile motoare, dintre care , listez cateva,: avaritia, egoismul, generozitatea, lenea, foamea, frica, etc…etc, sa poata convietui , cat mai pasnic , daca se poate. (In Germania sunt peste 500.000 de legi/reguli,), de aceeaau si o zicala : Nu exista popor disciplinat, exista numai popor amendat !

    Grupa A :Acele constrangeri impuse, pe care le acceptam , nu ne limiteaza libertatea subiectiva, desigur.
    Grupa B Acele constrangeri/limitari care nu ne convin, deci nu le acceptam , ne creaza , subiectiv, o limitare a propriei libertati..

    Total constrangeri : grupa A + grupa B
    Daca A:B este mai mare decat 1 , avem sanse sa ne stresam mai putin , si chiar o adiere de libertate ce ne face bine.

    Daca A;B este subunitar, suntem deja stresati, iar stresul ne uzeaza teribil, teribil de tot.

    Ce-i de facut ? Lumea cauta acest raspuns si cred ca, doar franturi din acesta s-a
    impus pe ici-colo.

    Personal , cred ca , numai prin educatie , raportul A:B poate fi tinul in zona mai mare decat 1.

    Rezultatul educatiei : Tot un filozof : Libertatea mea se termina unde incepe a ta.

    Una dintre teorii apartine , cui credeti , lui ESOP:
    Lumea va fi mai buna atunci cand indivizii nu-si doresc mai mult decat au nevoie!

  13. Vă mulțumesc pentru comentariile dumneavoastră pertinente și civilizate. Opiniile – divergente uneori – sunt susținute întotdeauna de argumente, ceea ce e un semn bun și încurajator. Depinde de ce-și dorește fiecare: libertatea lupului sau „lanțul câinelui” (din parabola lui V Argeșeanu).
    Dacă optezi pentru libertate, atunci asumă-ți-o și plătește pentru ea, așa cum propune, în subtext, Alexandru Cabuz (și, la telefon, un prieten care-mi citește articolele). Dacă optezi pentru „comoditate”, acceptă lanțul, dar nu te plânge că prea te strânge de gât.
    Articolul următor va fi despre Revelion:
    La mulți ani tuturor!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro