De-a lungul istoriei sale, Rusia a cunoscut trei momente de libertate. Vroiam să spun „mari și late” deși mai potrivit ar fi „puține și scurte”. Prima orânduire cu caracter democratic din Europa pre-modernă, Republica de la Novgorod, se întindea, din secolul XII până în secolul XV, pe un teritoriu mult mai restrâns decât cel al Rusiei de azi. Cât despre perioada de libertate începută la câtva timp după revoluția din 1917, ea era prin 1923 sau 1924 deja încheiată. Nici libertarianismului lui Gorbaciov și al lui Elțîn din prima jumătate a anilor 1990 nu i-a fost dat să dureze…
Libertatea e un bun extrem de precar, fie că e vorba de libertate politică, fie că e vorba de libertate de gândire. În cele ce urmează, voi arăta de ce nu poate fi niciodată altfel. Mai exact, voi arăta de ce libertatea, oricare ar fi ea, nu poate reprezenta niciodată regula, ci doar, într-un sens precis, excepția. Iar dacă într-adevăr libertatea constituie o excepție, și încă fragilă, atunci ea trebuie apărată cu orice preț, fiindcă regulile și legile naturii se mai apără și singure.
Liberul arbitru se exercită în sfera a ceea ce e posibil și în același timp contingent.
În plan politic, sfera libertății coincide cu „tot ceea ce e în același timp permis și facultativ”. Nu pot extinde definiția la întreg câmpul permisului întrucât, dacă de exemplu sunt aruncat pe geam, îmi este permis să cad… Din păcate e și obligatoriu: am sarcină de partid, ca Ordjonikidze [1].
Nu pot lărgi definiția domeniului libertății nici la întreg domeniul facultativului pentru că, de pildă, e facultativ să încerc să pătrund pe serverele private ale lui Hillary Clinton, dar, dacă m-ar fi chemat Guccifer 2.0., aș fi aflat pe pielea mea că era nu doar opțional, ci și interzis: opțiune indisponibilă.
Ceea ce, într-o societate, este în același timp permis și facultativ se află între obligatoriu și interzis —- adică la mijloc, simetric față de amândouă, la fel de străin și de ceea ce este „musai” și de ceea ce e „poprit”.
Registrul libertății politice — registrul a ceea ce e și permis și facultativ — desparte sfera constrângerii (obligatoriului) de sfera tabuului (neîngăduitului). Registrul libertății politice, ca și cel al liberului arbitru, este de fapt o frontieră, o separare. Chiar acesta și este statutul ontologic al libertății și al liberului arbitru. Așadar, simbolul libertății este frontiera, zidul despărțitor. De bună seamă că nu puterile statului îi garantează individului niscai libertăți, ci separarea lor!
Cu un fost coleg din clasa întâia primară, care ulterior „a bifurcat” spre jazz, ascultam împreună, zilele trecute, On the corner a lui Miles Davis (nume legat, printre altele, și de free jazz). Prietenul meu din copilărie îmi spune că cel mai greu lucru, când improvizezi, e să fii liber: „Ori te cramponezi de canoane și atunci improvizația ta nu e nici liberă și nici nu prezintă vreun interes, ori te desparți de ele total și atunci improvizația ta e penibilă sau mai bine zis nu e deloc, cade în neființă.”
„Evident”, îi răspund. „Zona libertății e circumferința. Nu e nici interiorul nici exteriorul ei. Dacă ești în afara cercului, improvizația ți se aseamănă cu celebrul tablou pictat de coada muiată în vopsea a măgarului lui Roland Dorgelès: măgarul improvizase neținând cont de canoane deloc.”
Poate că unii cititori își mai aduc aminte de acele rotocoale care, pe caietele din clasa întâia primară, se intersectau (sau nu) și care reprezentau mulțimi de obiecte. Teoria mulțimilor se învăța cu ajutoare vizuale, cu diagrame [2]. Obiectele erau niște puncte, un fel de „purici” aflați fie dincoace fie dincolo de linia ovalului ce reprezenta mulțimea despre care vorbea învățătoarea. De exemplu, „mulțimea de arici cu proprietatea că pogonici”. (Ori au această proprietate, ori n-o au.)
Teoria „naivă” a mulțimilor merge într-un paralelism strict cu logica propozițională clasică — cea în care funcționează principiul terțiului exclus. De pildă, intersecția a două mulțimi se traduce, în logica propozițională, prin conjuncția „și„. Dispui de două picioare și n-ai aripi, ești un biped apter, adică un om. Reuniunea a două mulțimi se traduce prin conjuncția „sau„. Alăptezi sau te-ai ouat, ești un ornitorinc, dar nu neapărat. Poți fi și găină sau bou (mai precis vacă).
La școală, punctele nu erau niciodată pe linia ovalului. Erau fie înăuntrul lui, fie înafară. Așa cum am spus: ori erai utecist ori nu. Ori ori… (Se luau în considerare doar uteciștii din ziua respectivă, nu și refegiștii de a doua zi, vom vedea îndată de ce.)
Atunci când te folosești de aceleași diagrame, luând însă în considerare și rotocoalele însele — adică punctele ce formează frontierele mulțimilor reprezentate prin aceste diagrame — dai peste reprezentarea vizuală nu a logicii propoziționale clasice, ci peste reprezentarea vizuală a logicii modale, cea care pune în evidență relațiile logice dintre obligatoriu (necesar), permis (posibil), facultativ (contingent) și interzis (imposibil).
Când te afli într-un punct de frontieră, nu ești nici utecist nici refegist. Ești un posibil utecist și, totodată, un posibil refegist. Te poți înapoia în țară și rămâne sau deveni utecist, poți însă deveni și refegist. Numai acolo, la frontieră, alegi, te hotărăști. (Hotarul e bineînțeles în capul fiecăruia.)
Spun toate astea pentru a-i pune în vedere cititorului că reprezentarea libertății ca frontieră nu e nici o metaforă, nici o fericită dar fortuită coincidență care mi-ar permite mie să fac speculații în direcția în care, chipurile, am chef, ci o realitate fizică [3] și metafizică foarte profundă.
Acum devine clar de ce libertatea și liberul arbitru sunt excepția și nu regula. Acum devine limpede de ce la scară individuală acțiunile cu adevărat libere — necondiționate de nimic — sunt atât de rare. Și tot acum devine evident de ce libertatea politică este un fenomen atât de minoritar în geografia și istoria omenirii. În comparație cu spațiul în care se instituie frontiera libertății, ea are, ca orice frontieră, o dimensiune lipsă: hotarele au lungime, nu și arie. Suprafața aburindă a ciorbiței de văcuță — ca și cea a tabloului pictat de Dorgelès cu ajutorul măgarului — are arie, nu și volum…
Că vrei, că nu vrei, e greu să te menții pe o linie de frontieră. Nu demult, presa relata că, din pură nebăgare de seamă, trei afgani aflați la frontiera serbo-română au intrat în scumpa noastră patrie și, aflând unde au ajuns, au început să plângă. Reamintesc această tristă întâmplare nu fiindcă imediat după ce li s-a spus unde au nimerit cei trei au fost arestați, pierzându-și astfel libertatea și liberul arbitru deopotrivă. Nu. Ci doar ca să arăt, printr-un exemplu bine ales, cât e de greu să te menții pe o linie de frontieră.
Pentru cine nu mă crede, iată un exemplu la fel de bine ales:
https://www.youtube.com/watch?v=e3QFLaxOzmE
Și acum, să fim un pic serioși:
Cine nu mă crede poate consulta, după ce termină de citit prezenta expunere, și
https://www.contributors.ro/cultura/dreptul-de-a-bate-la-uși-deschise-sau-marea-alunecare-spre-totalitarism/
Oricare ar fi granița și oricare ar fi zonele pe care ea le separă, mulțimea punctelor de frontieră, deși nu e vidă, e o mulțime, cum se spune, de măsură nulă. (Mulțimea punctelor de pe un oval, spre deosebire de interiorul ovalului însuși, are aria zero…) În rândul unei mulțimi de măsură nenulă, elementele unei submulțimi de măsură nulă sunt, sub un anumit raport, excepția și nu regula.
Civilizația europeană s-a preocupat dintotdeauna de excepții, ce-i drept de excepțiile cele mai importante, de cele care, într-un anume sens, au valoare universală: vechii greci au nutrit o adevărată pasiune pentru numerele raționale — această mare raritate printre numerele reale. Asta în timp ce cetățile grecești inventau acea rarisimă anomalie a istoriei umanității pe care au numit-o democrație și în timp ce locuitorii acestor cetăți descopereau gândirea pe cont propriu — o altă mare anomalie. În secolele XVII-XVIII, în vreme ce Europa reinventa democrația, matematicienii europeni se lăsau cuprinși de pasiune pentru funcțiile analitice, care în rândul funcțiilor (reale sau complexe) sunt excepția cea mai importantă. În vreme ce democrația se dezvolta, pasiunea s-a deplasat spre funcțiile derivabile, apoi spre cele continue, apoi spre cele calculabile ori recursive. A fost mereu vorba de excepții. Și totdeauna, într-un anumit sens, de cele mai importante, de cele cu valoare universală. Civilizația occidentală a descoperit toate cele trei corpuri continue și toate cele douăzeci și șase de grupuri sporadice. Tot civilizația occidentală a descoperit că altele nici nu pot exista (teorema lui Pontriaghin, respectiv teorema de clasificare a grupurilor finite). Civilizația europeană l-a mai descoperit și pe Ramanujan, care nu era occidental, dar obișnuia să descopere excepții cu valoare universală…
Pe fundalul sonor general al „muzicii popoarelor”, muzica tonală și post-tonală europeană este și ea o excepție — poate tot cea mai importanță dintre cele imaginabile. Suntem, toți muzicienii occidentali, urmașii polifoniei și ai contrapunctului, pe care Karl Popper îl numea „cea mai mare realizare a gândirii umane”. Popper explică foarte bine de ce.
Doar odată cu scriitura contrapunctică, vocile polifoniei își dobândesc autonomia și încep să „gândească” pe cont propriu. (Spre deosebire de omofonie, în care vocile aveau compartament de cireadă.) Ca și în exemplele de mai sus, e vorba aici de o derogare de la „media statistică”. O derogare, o singularitate cu valoare de universalitate. Tocmai asta mă face să susțin că valorile universale sunt cele mai puțin împărtășite.
Calea spre universal trece prin acest soi de excepții. De pildă, deși concepția occidentală despre drepturile omului e universală, ea este, în același timp, o singularitate: de-a lungul existenței sale, umanității numai de drepturile omului nu i-a ars. Cine s-a sinchisit vreodată de dreptul individului de a gândi pe cont propriu, de dreptul la apostazie? Așa universală cum e, concepția europeană asupra drepturilor omului e o abatere neîmpărtășită de nimeni, o „anomalie” contestată la ONU de alte anomalii, de alte concepții, pe cât de înfeudate unor prejudecăți, interese și regimuri locale, pe atât de arbitrare și de lipsite de semnificație reală. Concepția noastră în privința drepturilor omului e universală în plan logic, nu geografic. E normală din punct de vedere logic, din păcate nu și statistic.
În spațiul libertății, orice mișcare e o acrobație. Ca mersul pe sârmă. Aproape toată lumea stă, se uită, te soarbe din ochi și vrea să te vadă cum cazi, cum reintri în spațiul necesarului și al obligatoriului (așa cum era cât pe-aci să i se întâmple lui Ordjonikidze). Lupta împotriva libertății, lupta în favoarea constrângerii se va da în numele tribalismului, al comodității și al gândirii leneșe. În numele turmei, al cârdului și al cirezii. În această luptă, ideologia supunerii pornește cu un avantaj, și încă mare. Fiindcă te îndeamnă să cazi acolo unde tinzi să te prăbușești oricum. Ideologia supunerii are de partea ei, printre altele, gravitația, care nu trage niciodată nimic în sus, ci doar spre hăul obligatoriului și al interzisului. Ideologia supunerii bate într-o ușă deschisă. Cu atât mai mult, lupta pentru apărarea libertății se va da au nom de l’honneur de l’esprit humain.
NOTE____________________
[1] Sergo Ordjonikidze n-a luat în seamă sarcina de partid și s-a împușcat. Nu se știe dacă au mai tras și alții.
[2] Se numeau „diagrame Euler-Venn”. Renunț să mai pomenesc aici și de diagramele lui Lewis Carroll: semnificația lor e exact aceeași.
[3] În fizică, mai ales în fizica cuantică, lupta conceptuală dintre superdeterminiști și adepții liberului arbitru este și ea, se pare, pe muchie de cuțit. (De Teorema liberului arbitru a lui Conway am aflat prima dată de la Solomon Marcus. Tot de la el, că funcțiile calculabile constituie o mulțime neglijabilă. Rezultatul îi aparține unui elev al lui Marcus, Cristian Calude. Memoriei lui Marcus ar fi trebuit să-i închin acest text!)
Nici nu ştiu ce să fac.Să râd sau să plâng.Periculoase gânduri îi mai trec prin cap acestui autor româno-francez.
Principiul Libertăţii individuale este chiar definiţia existenţei umane.Nimeni în afară de OM nu are acest principiu înculcat în însăşi fiinţa lui.Dacă am apela la religie-Vechiul Testament-am constata că Omul a fost condamnat la moarte de către Dumnezeu tocmai din cauză că a mâncat din pomul cunoaşterii Binelui şi Răului,adică,păcătuind,şi-a câştigat Libertatea.Paradoxal,apoi,Dumnezeu a acceptat situaţia,ba chiar a ajutat Omul să-şi consolideze Libertatea cea păcătoasă(…).
Aici,poate,ar trebui să discutăm despre cele două idei religioase majore:Libertatea(Vechiul Testament) şi Iubirea(Noul Testament) şi implicaţiile lor asupra societăţii umane.Nu voi intra în detalii dar rezultatul a fost doar unul:societatea actuală(democratică) este guvernată de principiul Libertăţii din Vechiul Testament şi NU de ideea Iubirii creştine a Noului Testament.
Şi totuşi,de ce se simte nevoia relativizării principiului Libertăţii?
Probabil că sistemele democratice actuale au limitat Libertatea la libertăţi(din ce în ce mai puţine şi,cum zice autorul,aruncate la marginea interesului social într-un fel de echilibristică periculoasă şi nenecesară…)
Probabil că avem nevoie de o altă filozofie.Numai că,orice altă filozofie trebuie să aibă ca principiu fundamental,principiul Libertăţii.Fiindcă,altfel,Omul nu poate exista.Şi nici societatea umană.
Interesanta ideea celor doua teritorii pe care le ocupa In Biblie, Libertatea si Iubirea. De acord si cu celelalte asertiuni dar doresc sa adaug ca odata cu mancarea marului paradisiac, omul a intrat in zona duala nontranscedentala fiind izgonit din zona naturii unare in care se afla restul anmalelor . Atunci pentru om apare ratiunea care impune existenta binara a lui unu(totul, existenta ) si a lui zero(nimicul, nonexistenta).
Asa apare binele si raul, adevarul si minciuna , uratul si frumosul si toate celelalte notiuni care fiecare are un complement dupa cum multimea tuturor multimilor are drept complement la infinit nonmultimea multimii tuturor multimilor. Asadar Lbertatea l-a izgonit pe om din zona Unicului indivizibil care este de fapt zona Dumnezeirii (cel care este cel care este) tautologice pentru ratiunea noastra duala care elimina tautologia identitatii prin cealalta fata a foii dialectice care este noncontradictia.
Dar Libeetatea nu-si era suficenta singura fiind amorala si deci inumana (omul cerand bivalenta) si asa a venit la noi Iubirea si nu degeaba a venit prin cel ce se numea Fiul Omului(o codificare clara a ce spun inainte) .
Astfel libertatea inteleasa si traita in Rai prin producerea Libertatii a devenit fiinta si existenta prin iubire.
PS Poate ca nu este tocmai intamplator ca in Romania traieste azi, cum mai traiesc inca si altii care s-au nascut in puscaria comunista, o femeie numita insa, de mama ei la nastere, Libertatea.
O-ho,ce comentariu!Într-adevăr,Libertatea şi Iubirea sunt transcedentale,deci filozofic vorbind sunt de natură metafizică.Discuţia poate fi extinsă,numai că,pentru a mă referi la autor,eu am limitat-o la sfera socială,mai precis la eficienţa celor două concepte în structurile democratice actuale.Şi am zis că Libertatea a fost formalizată în structura teoretică a statului de drept(la care şi-au adus contribuţia curente filozofice ca raţionalismul şi iluminismul de tip masonic),a cărui esenţă(a democraţiei) este tocmai asigurarea libertăţilor(la plural) civile.Sigur,totul este imperfect şi incomplet faţă de conceptul transcedental de Libertate,dar este totuşi un mod de punere în practică(…).
Relativ la noţiunea creştină de Iubire s-a încercat şi cu ea instituţionarea statală în sensul conducerii sociale(cam până la anii 1600-1800) dar eşecul a fost evident(vezi Evul Mediu dar şi fanatismele religioase europene sau genocidurile din America de Sud).În acest sens,parabola Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov de Dostoievski este edificatoare.
În concluzie,evoluţia umană a adoptat Libertatea ca valoare socială principală şi nu Iubirea(care a rămas numai o valoare individuală…)
Rămâne problema ridicată de autor,şi anume DE CE societatea democratică actuală nu mai este satisfăcută de principiul libertăţii sociale(şi parţial de libertatea individuală) şi relativizează,chiar periferizează acest concept care,de fapt,a produs dezvoltarea întregii umanităţi.Ne-am săturat de Libertate?Vrem altceva,dar CE?Dacă se renunţă la principiul Libertăţii omul nu va mai fi om.O nouă filozofie este necesară dar ea trebuie construită având la bază tot principiul Libertăţii.
De unde concluzia asta bizara ca marul cunoasterii este de fapt cel al libertatii ? Libertate , cunoastere , iubire nu au o baza foarte clara ? Va dau niste citate, partial lamuritoare, chiar din prezentele comentarii :
„In realitate, fiecare trebuie sa-si cucereasaca singur libertatea si trebuie sa fie gata sa moara pentru a si-o apara. „(Mongolul)
„Alegerile pe care le face omul in decursul vietii sunt totdeauna libere intrucat esenta nu cunoaste mintea societala.”(Vlad) si „…se poate spune ca idealul libertatii politice este unul european si probabil ca asa va ramine .”(Luc.Andrei)
Nu exista libertate absoluta pentru om. Omul este o fiinta dependenta, care e libera sa traiasca intr-un anumit cadru de legi fizice si morale care guverneaza universul.
In Eden, omul nu si-a „castigat libertatea”, ci si-a exercitat-o. A fost creat ca fiinta libera. Si-a exercitat libertatea de alegere si a ales rau, a ales sa nu asculte.
Esti liber sa faci rau, dar cand faci rau nu devii liber, ci sclav al raului si al degradarii care duce la moarte. Omul s-a condamnat singur prin alegerea pe care a facut-o (desi a fost avertizat cu privire la asta), nu l-a condamnat Dumnezeu. Orice alegere are consecinte.
Libertatea si Iubirea sunt prezente in egala masura atat in Vechiul Testament, cat si in Noul, la o lectura mai atenta. Cadrul si modul de exprimare sunt diferite.
Societatea actuala e guvernata de alegerile majoritatii, teoretic. Practic e guvernata de alegerile celor mai influenti si mai puternici, care ii manipuleaza intr-un fel sau altul pe ceilalti. Oamenii la randul lor sunt guvernati de egoism, pofte si rautate.
E frumos sa vorbim de Libertate si Iubire la nivel teoretic. Mai greu e cand incercam sa aducem poezia si utopiile la nivel practic si sa le definim concret. Atunci libertatile incep sa intre in coliziune si incep conflictele.
Nici o filozofie nu poate sa aiba succes, pentru ca omul o corupe. Nu e nevoie de o filizofie noua, ci de oameni noi. Filozofia veche, biblica, e foarte buna, daca e respectata, nu folosita.
Libertatea, asa cum e inteleasa ea de majoritate acum, duce la dictatura si la o societate tip Big Brother. Si toate astea, pentru ce? Pentru niste libertati minore si penibile? Pentru libertatea de a ne auto-distruge? Merita?
Sa notam ca revolutia bolsevica din 1917 a adus libertatea , care a durat pe tot regimul ( comunisto-libertarian ? ) lui Lenin ! Libertate more geometrico .
Ați făcut din topologie o sursă de inspirație și un instrument de gândire. Există prospețime în aceste reflecții, ele sunt stimulante, interesante. Mă întreb cât de lungă e bătaia topologiei în filosofie. Judecând cu Hegel, aș zice că nu prea lungă. But it is fun while it lasts.
Probabil ca autorul a gandit titlul asa cum ai spune ca si omul este pentru regnul animal o anomalie si probabil de aceea va trebui sa-l incadram intr-un regn al libertatii caruia sa-i spunem in lipsa unui termen mai potrivit, regn uman. :)
libertarienii eltin si gorbaciov. Ce’i asta? un spirit ales de ironie?
in franta lenin, castro e ceva romantic …, ei nu stiu ce au facut oamenii acestia in realitate … Ai auzit vreun francez sa condamne comunismul? Ai auzit sa vorbeasca tare despre deportari, lagare de concentrare comuniste? copilul acesta e nascut in 88, stie din carti despre comunism
Romania fascismului pufos a reusit sa reinvie Volksgemeinshaft-ul nazist si asa libertatea a ramas doar un subiect de eseu filosofic.
„În spațiul libertății, orice mișcare e o acrobație. Ca mersul pe sârmă. Aproape toată lumea stă, se uită, te soarbe din ochi și vrea să te vadă cum cazi, cum reintri în spațiul necesarului și al obligatoriului”.
Excelenta sinteza a Romaniei! Desi probabil nu la asta s-a gandit autorul.
„Asa face toate lumea!”
„Nu se poate schimba nimic”
„Sa nu deranjam ca e mai rau”
„Se vor razbuna pe noi”
„Asa merge sistemul!”
Este un privilegiu să îți readucă cineva aminte ce nu ai prea învățat la școală. Îi înțeleg, parțial, pe antioccidentali la capitolul complexului de inferioritate, motorul principal al doctrinei lor.
Fragilitatea relației noastre păci, bunastari și libertăți ne reamintește ca trăim o perioada fasta a istoriei, amenințată de feudalii imperiilor coloniale rus chinez sau de califii statului islamic sau Ankarei. Iliberalismul este răspunsul dictatorilor cleptocrati la egalitatea în fata legii. Libertate, neapărată, poate sa fie oricând pierduta. La vot, ca în Germania în 1933, sau în România după alegerile din 1990. Doar presiunea Lumii Civilizate ne-a ferit de o revenire rapida la o ,,tiranie luminata,,. Vedem cat de puternici sunt fesenistii lui Trump sau ai lui Dragnea.
Novgorodul a fost liber, atit cat putea fi liber un stat medieval.
Grecii nu au descoperit democratia… Dar la ei sunt primele stiri scrise despre~.
Daca vreti sa stiti unde a aparut democratia, mergeti nitel mai inainte de antichitate si vedeti organizarea societatilor razboinice tribale. Vechi sau noi. Si conceptul de „democratie militara”. In care toti cetatenii erau inarmati si -in virtutea armelor purtate si proprietatii posedate- participau la adunarile obstesti ce alegeau liderii militari si civili. De altfel, democratia greaca aici isi are originea.
Liberatatea omului? Tinind cont ca este o fiinta sociala si excluderea lui din comunitate (ostracizare) are drept consecinta moartea sau viata in sclavie -in alte tinuturi-, nu prea cred ca exista in mod absolut.
Daca acceptam ca omul e un „zoon politikon”… trebuie sa acceptam limitarea conceptului de libertate umana.
Mai nou, „corectitudinea politica” arata cat de liber poti fi -cu adevarat- in societate. Chiar democrata.
Rusia… a avut intotdeauna o corectitudine (politica) impusa -„de sus”- pentru membrii de rand. Si imunitati pentru lideri.
Dar „libertatea” este o idee violata de toti politicienii de vreo 200 de ani incoace. Ba chiar si de filozofi. Dreapta sau stinga, este mai putin important. Toti proclama libertatea si declara ca doar ei -si partidele lor- o pot cuceri si garanta, pentru toti. In realitate, fiecare trebuie sa-si cucereasaca singur libertatea si trebuie sa fie gata sa moara pentru a si-o apara. Cine nu reuseste, este doar sclav, paria. Dar ascunde aceasta stare de fapt sub mantia optiunii proprii, in numele libertatii….
Religia este o alta dimensiune, care interfereaza, sau nu, cu libertatea individului. Depinde de religie…
Interesante observatii .Daca-mi permiteti : democratia miltara a vechilor germani era , totusi , una aristocratica : ca si la spartani egalitatea era intre homoioi , un razboinic e prin excelenta un om liber . Acest ideal al libertatii si demnitatii omului caracterizeaza civilizatia si cultura europeana , din cele mai vechi timpuri : grecii ii dispretuiau pe orientali , pe persani , tocmai pt. ca ii considerau sclavi , barbari ce acceptau regimuri despotice . Atit grecii cit si romanii republicani au respins monarhiile , conducerea unuia singur ( autocratia ) : atenienii aveau arhontii , spartanii aveau doi regi , de fapt conducatori militari , romanii doi consuli , chiar si in Imperiu au devenit obisnuite triumviratele si , initial , imparatii au evitat sa se lase asimilati cu monarhii ( in regimurile orientale nu exista ceva similar Senatului ) . Alegerea Imparatului s-a mentinut pina tirziu , in Evul Mediu , cind puterea politica a ramas divizata intre Imparati , regi , principi , seniori si Papalitate . Exista o granita politica si civilizationala intre Occident si Orient ( aparata constient de vechii greci in razboaiele medice ) si se poate spune ca idealul libertatii politice este unul european si probabil ca asa va ramine .
La nivelul esentei omul se naste liber. Imediat dupa nastere apare educatia. Prin educatie esenta capata un strat functional si referentiabil intr-un limbaj comun: mintea societala.
Alegerile pe care le face omul in decursul vietii sunt totdeauna libere intrucat esenta nu cunoaste mintea societala.
Daca omul alege in virtutea constrangerilor conditionarilor societale, fara un resort in fiinta lui, isi construieste cel mult o masca.
Libertatea presupune indepartarea straturilor impuse de mintea societala si recastigarea esentei.
Eliberat omul traieste in lume fara sa mai fie parte din ea. Lumea traieste in timp, prin prisma mintii societale care are un trecut. Iesind din lume, omul eliberat iese din timp.
Ciudat!Înseamnă că oamenii cu adevărat liberi sunt pustnicii?
Daca prin libertate intelegeti fuga de cele materiale …
Nu chiar exact. Ştiţi că la curtea regilor cel care avea cea mai mare libertate de exprimare, dar şi de a face ce-i trece prin cap, era .. bufonul regelui. El se situa pe „dunga” regatului, ca să spun aşa, mai plastic, adică nu avea nicio demnitate, nicio funcţie socială. Era la marginea societăţii. Astăzi, însă, bufonii sunt bine reprezentaţi până şi în parlament. Dar există, totuşi, şi acum ceva asemănător lor: nebunii întru Hristos. Ei sunt cei ce stau pe „dunga lumii” şi au lepădat până şi morga de creştini. Nu se ţin după nişte reguli exterioare, pe dinafară nu par deloc creştini, dar inima lor arde în Hristos.
ati vrut sa spuneti ceva?