joi, martie 28, 2024

Libertatea de expresie – subminarea din interior

Niste oameni au desenat niste caricaturi provocatoare și alți oameni i-au ucis pentru asta. Este o frecventă narațiune a tragediei de la Charlie Hebdo, desi e una simplificatoare. Atentatul de la Charlie Hebdo e despre mult mai mult decât despre libertatea de exprimare – e despre politicile post-coloniale, despre eșecul metropolei de a integra migranții din fostele colonii și despre costurile razboiului global împotriva terorii. Totuși, tragedia re-aduce în discuție problema libertății de exprimare și a limitelor acesteia, deși aceasta ar trebui să fie o temă marginală în economia dezbaterilor.

Crima este abominabilă, spun unii, dar și cei de la Charlie si-au căutat-o cu lumânarea; dar și libertatea de exprimare trebuie exercitată cu responsabilitate; dar și jurnaliștii făceau uz de violență – violență simbolică; dar nici să te iei de cele sfinte nu e acceptabil. Dar, dar, dar … Astfel de reacții vin din multe direcții, foarte eterogene ideologic – o dată dinspre o formă radicală de ortodoxie, care arată cu degetul spre secularismul occidental, care naște monștri. Disprețul societăților occidentale pentru formele religioase a făcut posibilă această crimă abjectă. Atacatorii sunt vinovați, dar responsabilitatea nu e doar a lor. Alte de reactii vin dinspre zona laică, uneori chiar de stânga – deși pornesc de la alte premise decât religioșii, laicii ajung la aceeași concluzie, susținând că libertatea de exprimare, o valoare eminamente occidentală și un apanaj al puterii Occidentului trebuie regândită atunci când se manifestă sub forma disprețului față de cei slabi.

E aproape un truism să spui că libertatea de exprimare are limite. Ca și libertatea în general, libertatea de expresie NU este absolută. Limitele libertății noastre sunt trasate acolo unde începe libertatea celuilalt. Ce înseamnă, însă, și cum definim libertatea celuilalt e un subiect pe care e greu să atingem un consens, aflându-se la sursa multor tensiuni și dezbateri. De fapt, marea provocare a tuturor societăților și a guvernelor e definirea zonei de libertăți în raport cu zona de non-libertăți. Cum libertatea – și libertatea de expresie – intră adesea în conflict cu alte valori pe care societatea le consideră importante la momentul respectiv, acest lucru poate rezulta într-o limitare a libertății de exprimare.

La prima vedere, și în cazul Charlie Hebdo avem un conflict între libertatea de expresie și libertatea de religie. Întrebarea care se pune acum este : trebuie să înceteze libertatea mea de a mă exprima acolo unde începe libertatea de religie a altuia? Cât de legitim e să insult și să fac mișto de o figură sau o idee care pentru celălalt e sacră ? Problema pe care o ridica aceste întrebări se refera, pe fond, la cea a recunoașterii – a recunoașterii celuilalt, a alterității ca subiect egal în statut și în drepturi cu mine. Adesea, lipsa de recunoaștere generează inegalități sau nedreptăți crase – de exemplu, nerecunoașterea femeii ca subiect politic egal se traduce prin limitarea dreptului la vot. Nerecunoașterea indivizilor care aparțin unei rase ca subiect cu drepturi egale duce la diverse forme de discriminare politică sau economică. Lipsa de recunoaștere a alterității produce uneori inegalități majore. Dar alteori nu produce. În speță, faptul că eu nu iți recunosc dumnezeul tău nu te împiedica pe tine sa iți exerciți libertatea de religie, atâta timp cât nu iți obstrucționez, desigur, accesul la diverse forme de viață religioasă, interzicând mersul la biserică sau rugăciunea. La fel – faptul că cineva refuză să recunoască ideile mele politice nu îmi produce nici un prejudiciu, atâta timp cât sunt liberă să mi le exprim sau urmăresc. Așadar, nu orice lipsă de recunoaștere se traduce prin discriminare : discriminarea survine atunci când lipsa de recunoaștere împiedica exercitarea in condiții de egalitate a unui drept.

Așadar, în cazul Charlie Hebdo e un fals conflict între libertatea de religie a unora și libertatea de expresie a altora. Este imposibil de argumentat că prin caricaturizarea lui Mahomed a fost prejudiciată libertatea de religie a unui grup. Nu a fot adusă atingere nici unei libertăți religioase ; a fost atinsă o coarda sensibilă, atâta tot. Dar libertatea – inclusiv cea de exprimare – nu poate fi limitată de zonele sensibilității fiecăruia, fie ca vorbim de sensibilități culturale sau personale.

Totuși, sacrul s-ar putea să fie mai mult decât o sensibilitate oarecare, susțin unii. Poate ar fi nevoie de o limitare – sau o auto-limitare – atunci când vine vorba de cele sfinte, de lucruri care « adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunități”. Dar ce este sacrul, cum trasăm granița dintre sacru și profan ? Sigur, sacrul face apel la transcendență, dar practic, avem suficiente cazuri când profanul suscită reacții identice cu cele pe care le provoacă sacrul. Ideologiile iau uneori forma unor religii seculare – deși nu fac apel la transcendență, funcționează după mecanisme similare si mobilizează aceleași resorturi psihologice ca și religia. Pentru unii, figura lui Che sau a lui Mandela poate fi sacră. Înseamnă ca nu putem face mișto de Che sau de Mandela ? De altfel, edificatoare în acest sens e o discuție a unei ședințe de redacție de la Charlie Hebdo, în care Wolinski isi amintește cum la L’Humanite, unde lucrase mai demult, nimeni nu îl desena pe George Marchais sau alt secretar al Partidului Comunist. Mă tem că dacă scoatem sacrul din sfera de exercitare a libertății de expresie, dacă declarăm unele lucruri sau idei infailibile, deschidem o cutie a Pandorei, ceea ce va culmina cu diverse forme de tiranie, religioase sau laice.

Ce se întâmplă însă în realitate nu e totuna cu ceea ce ne-ar impune principiile. Echilibristica dintre valorile contradictorii este complexă și e dictată atât de ierarhia normelor sociale, cât și de raporturile de putere. Revista care a precedat Charlie Hebdo, Hara-Kiri, a fost cenzurată și interzisă în 1970, din cauza unui articol considerat defăimător legat de moartea lui Charles de Gaulle, purtând titlul: « Bal tragic la Colombay — un mort ». La o săptămâna de la interzicerea publicației de către Ministrul de Interne, a fost lansată Charlie Hebdo, care titra ironic « L’Hebdo Hara-Kiri e mort. Citiți Charlie Hebdo, revista care profită de nenorocirea altora». Ulterior, în 2009, Maurice Sinet, redactor la Charlie Hebdo, a fost demis în urma publicării unui articol în care îl ironiza pe președintele Sarkozy, susținând că acesta s-a converti la iudaism din cauza problemelor financiare. Articolul a atras după sine acuzația de anti-semitism (fără să existe o sentință a unui tribunal în acest sens), întrucât ar fi insinuat că există o legătură între reușita socială și convertirea la iudaism. Sinet a refuzat să își ceară public scuze față de președintele Franței, așa cum i-a cerut redactorul șef, iar demiterea sa a fost larg susținută de un grup de intelectuali publici, cum ar fi Bernard-Henry Lévy.

Așadar, presiune publică, recurs la pozițiile de putere din stat, utilizare a raporturilor de subordonare economice – toate sunt utilizate când vine vorba de a închide gura celor de la Charlie Hebdo sau a oricui altcuiva. Glonțul venit pe țeava puștii e manifestarea unui alt tip de putere – o putere mai frustă, mai brutală și cu consecințe mult mai dure. Gloanțele și puterea politică sau economică nu fac parte din același registru (cred ca e greșit să situăm violența simbolică sau politică pe același palier cu cea fizică), dar urmăresc același scop – să reducă sfera libertății. Același lucru îl urmăresc și cererile de limitare sau auto-limitare a libertății de exprimare pe diverse criterii arbitrare, cum ar fi bunul-simț, bunul-gust sau înțelepciunea. Diferența dintre pușcă și argument e semnificativă și radicală, e de la cer la pământ, dar asta nu înseamnă că pușca și argumentul nu se situează de aceeași parte a baricadei.

Așa cum spuneam, este simplist și superficial să tratăm tragedia din 7 ianuarie doar prin prisma libertății de exprimare și a conflictului de valori. Cu certitudine, însă, libertatea de expresie – și libertatea în general, este cea care se va afla în centrul evoluțiilor post-tragedie. Libertatea de exprimare e într-adevăr amenințată – dar pericolul nu vine doar din partea fundamentalismului islamic, cât mai ales din interiorul societăților așa zis occidentale. Valorile iluminismului, pe care s-au construit societățile europene moderne, sunt contestate din interior – prin revendicările de limitare sau auto-limitare a libertății de expresie, de întărire a controlului și a supravegherii. În mod pervers, toate demersurile de limitare a libertății nu fac decât să desăvârșească opera asasinilor, ducându-ne în direcția unor societăți care, probabil, ar fi mai pe placul fundamentaliștilor decât societatea de până acum.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Felicitari pentru articol!

    Caricatura are cu atat mai multa putere cu cat este complet internationala. Nu e limitata de vreun joc de cuvinte intraductibil sau de vreun alfabet diferit, astfel incat sa trebuiasca sa fie tradusa…caricaturistul comunica direct privitorului mesajul sau.

  2. Doamnelor şi domnilor contributori, cu riscul de a părea un nazygrammar mofluz, vă rog mult, atunci cânt abordaţi subiecte precum drepturile şi libertăţile cetăţenilor europeni, citiţi in prealabil textele care le consacră şi utilizaţi termenii proprii şi originari, nu cei care vă sună mai bine. Ca atare, folosiţi, dacă nu vă e peste mână, sintagma consacrată in ştiinţele juridice „libertatea de exprimare”, iară nu artistica libertate de expresie. OK?

    citez din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:
    articolul 10
    „1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare.
    Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi
    sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
    publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu
    împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune,
    cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
    2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi
    responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,
    restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o
    societate democratică, constituie măsuri necesare pentru
    securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
    publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
    sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora,
    pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale
    sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
    judecătoreşti”

    şi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:
    art 19
    „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; […]”

    Şi incă o chestiune. Îndrăzneşte oare vreunul dintre autorii contributors să abordeze şi chestiunea limitelor libertăţii de exprimare in cazurile concrete ale imamilor stabiliţi in Europa ce propăvăduiesc o ideologie anti-europeană -islamismul- şi susţin o agendă orientată impotriva statului de drept prin opunerea şi statuarea supremaţiei legii lor islamice, şaria, in faţa normelor constituţionale naţionale? Dar despre restrângerea libertăţii de exprimare a agitatorilor islamişti care incită la violenţă in public se poate discuta? Dar propuneri pentru sancţionarea drastică şi instituirea unei circumstanţe agravante pentru personalul clerical care protejează, incurajează şi ascunde asemenea agitatori am putea auzi şi noi, infideli ingrijoraţi de expansiunea islamului in Europa? Că de critici rumâni ce tăvălesc morţii de la Charlie Hebdo in mocirla corectitudinii religioase suntem, unii dintre noi, sătui, eu cel puţin nu mai pot suporta bălăcărirea victimelor, insultarea lor post mortem, etichetarea lor aiuritoare [extremişti, nesimţiţi, obraznici, proşti agresivi, mâzgălitori netalentaţi, iubitori lipsiţi de scrupule ai banului].

    • E putin hazliu ca, in subsolul unui articol despre libertatea de expresie ( uite-asa!), dvs. vreti sa impuneti un anumit termen, doar pentru ca e folosit in documente oficiale. Desi foarte asemanatoare ca sens, cred ca, in cazul de fata, este mai buna sintagma „l. de expresie”. Dupa mintea mea, ‘exprimarea’ se refera mai mult la cuvinte, ‘expresia’ are conotatii ceva mai largi (aici erau si caricaturi). Declaratia universala a drepturilor omului, in engleza, foloseste chiar termenul „expression”.
      Gabriel Deliu, Rm. Valcea

      • expression este termenul in limba engleza. in limba romana este exprimare. corect este deci libertatea de exprimare. chiar si la ramnicu valcea!

        • Mai citeste, nu e rusine! Pune mana pe Dex! Uneori ajuta. Poti chiar sa gandesti, nu e interzis.

          Acum vad ca si d-nul Plesu, in Adevarul, tot libertate de expresie spune, de mai multe ori. Poate il certi si pe el. Si mai esti si mistocar! Jenant.

          • daca ti-ai fi citit propriul comentariu, ai fi inteles ca eu vorbeam de „expression” in limba engleza, care se traduce „exprimare” in limba romana, raspunzand, punctual, la ce scriai tu. tu te-ai grabit sa ma trimiti la DEX si sa ti-l aduci pe Andrei Plesu ca argument…..invata sa citesti inati apoi poti si sa comentezi.

            • Nu cred ca ne putem bate la lecturi. Repet: spune-i si lui Plesu chestia asta. Hai curaj, stiu ca poti!
              Dialog inchis.

    • am vazut inca odata si mi se confirma:poporul ala construit pe scheletul unei comunitati care fugea de atacatori si revenea apoi victorioasa sa i plateasca tribut ocupantului sa i permita ca unul din comunitate sa i guverneze,poporul ala care are in gene:capul plecat sabia nu l taie sau fuga i rusinoasa da i sanatoasa,dar se mindreste cu tradarea si o numeste”intoarcerea armelor” nu este compatibil cultural cu cultura occidentala.
      oamenii ascultati acolo sint de tipul plesu

    • Al doilea paragraf din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 10, il anuleaza practic pe primul: adica, sa fie libertate dar numai cata vrem noi!

      Drepturile omului sunt cele naturale iar „reputatia” nu se numara printre acestea.

    • 1. Interesant ce spui: „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o
      societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora,”

      2. E tragic si nejustificat ce s-a intamplat, dar cei care au fost omorati sunt victime, nu si eroi. Faptul ca au fost omorati de niste oameni rai, urati si antipatici nu ii transforma automat in eroi, in nobili sau in oameni buni. Castigau bani batandu-si joc de orice, in mod vulgar si obscen. Nu a fost un conflict intre bine si rau, ci intre 2 rele, una mai rea decat celalata.

  3. Excelent articol. As adauga ca sint oripilata, in calitate nu numai de femeie ci si de mama, de faptul ca oameni neinformati – nu ma intereseaza daca sint un milion, un miliard, sau o galaxie – adora, drept model uman, drept „cel mai perfect Profet” (asta e citat, nu-mi corectati degeaba gramatica) un asasin analfabet care s-a angajat personal in tortura, mutilare, omoruri si pedofilie (s-a „casatorit” cu Aisha, om batrin cu multe „neveste”, cind aceasta fetita fara aparare avea sase – SASE – ani). (Nota moderatorului: tot ce afirm aici este documentat istoric, de chiar traditia si sursele istorice musulmane.)

    Stau si ma intreb: pacatele acestor caricaturisti curajosi si iconoclasti…. se compara ele cu uritul si relele emanate dinspre subiectul caricaturilor lor, atit ca persoana concreta cit si ca influenta „spirituala”?

    Sa nu mai pomenim si de faptul ca acesti admirabili oameni, caricaturistii, i-au luat in tarbaca si pe Moise, si pe Isus, si pe altii. Un faimos artist a spus odata, parasind o incapere plina de invitati, „scuzele mele daca am uitat sa insult pe cineva”.

    A accepta ca limitele libertatii de gindire trebuie sa includa respectarea „sensibilitatilor” ucigase ale unor religionisti implicati intr-un cult al mortii reprezinta sfirsitul civilizatiei, atit cit am fost si noi, vesticii in special, dar si noi, capabili sa construim.

    Bravo, Victoria.

  4. Foarte bun articolul (mai putin soparla finala cu pericolul reprezentat de intarirea controlului si a supravegherii).
    Ar fi bine sa citeasca si d. Plesu articolul, ca sa nu mai sustina limitarea libertatii de expresie.

  5. Eu cred ca fix articolele de genul acesta contribuie la subminarea libertatii de expresie de interior.
    De ce stam sa ne punem noi intrebari, dupa ce un inapoiat a pus mana pe arma si a omorat oameni? NU E VINA NOASTRA, NU NOI TREBUIE SA NE ADAPTAM. In cazul asta, asta e tot ce e de spus. Asta daca mai putem spune albului, alb si negrului negru.

  6. Libertatea de exprimare presupune si dreptul de a scrie, spune sau desena si ce nu vor altii sa citeasca, sa auda sau sa vada.
    Altcumva nu e libertate, in cel mai bun caz e doar o etapa catre libertate.
    De aceea veti constata ca exista diferente si intre state europene in privinta limitarii legale a dreptului la libera exprimare. Chiar Franta e una dintre tarile care ingradeste prin lege dreptul de a te exprima liber pe subiecte ca holocaustul evreilor in WW2, sclavagismul africanilor sau teorii rasialiste (nu rasiste). Ceea ce nu face UK sau Olanda de exemplu.

    Nu exista libertate fara garantarea securitatii acesteia.
    Libertatea nu poate supravietui intr-o societate in care cetatenii nu sunt protejati impotriva celor care vor anihilarea libertatilor.
    Si pe tema asta avem diferente intre statele europene, unele incurajeaza religia (care nu e nici pe departe vreo prietena a libertatii de exprimare, dimpotriva), altele incurajeaza laicismul, majoritatea incearca sa pastreze o neutralitate fata de cele doua fenomene.
    Unele state din UE isi supravegheaza prin lege mai strict cetatenii, altele au mari dificultati legale in a citi un email al vreunui imam salafist.

    Iar pana nu definim de comun acord ce este „bunul simt”, e ridicol si chiar periculos sa facem apel la autocenzura pe baza „bunului simt”.
    Mai nou, dictatura gandirii unice „progresiste” si imbecilitatea asta de „corectitudine politica” indeamna fatis la autocenzura pentru a nu cumva sa „stigmatizam” adeptii unor religii sau membrii vreunei etnii.
    Asa ca dintr-o data jihadistii nu mai sunt musulmani, ca si cum cruciatii nu erau crestini, bolsevicii nu veneau din Rusia iar Mao in nici un caz nu putea fi chinez ca a fost un criminal si stigmatizam chinezii.
    Stiti ca acum in Franta ziaristii sunt indemnati de politicieni sa nu scrie „statul islamic” ci Daesh (care inseamna tot asta de fapt, in araba), si sa nu vorbeasca de „islamism”, ci de „integrism”? Ca si cum a inventa coduri de comunicare ar rezolva ceva pe fondul chestiunii, ca si cum cetatenii ar fi doar o turma de stupizi ce pot fi manipulati prin rebranduiri.

    Ironia macabra a atentatului islamist de la sediul Charlie Hebdo este ca a fost decimata floarea caricaturistilor francezi de extrema stanga, curent ideologic care contesta democratia reprezentativa si libertatile acesteia (dar din alte motive decat islamismul), un extremism care incuraja imigratia ilegala („des papiers pour tous”), majoritar musulmana, tocmai cea din care proveneau franco-algerienii Kouachi. Sa te fereasca Mao sa scrii sau sa sustii printre ei ca au existat crime colective monstruoase ale comunismului, asa cum facuse si nazismul, reactiile erau si raman pavloviene: comunism=bine, fascism=rau. Agresiunile militantilor de extrema-stanga sunt moneda curenta la orice manifestatie ale dusmanilor de clasa („la lutte continue dans la rue”), noroc ca mai intra jandarmii in ei, pretext pentru stangisti sa denunte „violentele statului politienesc”.

    Nu am nici un fel de apetenta pentru caricaturile de la Charlie Hebdo, dar sunt total de acord ca acei oameni trebuie protejati pentru a-si putea exprima cu adevarat liber opiniile, fie ele extremiste, atat timp cat acestea nu incalca cadrul legal francez. Si nu cred sa fi incalcat Charlie Hebdo vreo lege, nu exista delict de opinie intr-o democratie !
    Din nefericire, statul francez nu a reusit sa le garanteze libertatea si dreptul la viata asociat, nu au putut fi protejati si au platit cu viata indrazneala de a critica Islamul, iar asa ceva merita onorat si respectat dincolo de orice ideologie.

  7. De acord cu faptul ca atunci cand impui restrictii pe criterii religioase deschidem o cutie a Pandorei din cauza ca procedura nu este una tocmai una riguroasa precum in cazul calomniei, sa zicem. Deodata, toata lumea s-ar putea simti ofensata pe tot felul de criterii neverificabile si de multe ori neimportante.

    Ceea ce nu inteleg este urmatoare afirmatie a dumneavoastra:
    „Același lucru îl urmăresc și cererile de limitare sau auto-limitare a libertății de exprimare pe diverse criterii arbitrare, cum ar fi bunul-simț, bunul-gust sau înțelepciunea.”
    …de unde decurge aceasta?
    Daca in calitate de parte terta judeci pe cineva cum ca a fost iresponsabil, de unde decurge ca ii restrang libertatea de a fi iresponsabil sau lipsit de bun-simt sau de un prost-gust rar? Daca insistam un pic asupra a ceea ce descrieti, vad tocmai dorinta restrangerii de libertate prin blamarea unor judecati asupra carora avem cu totii dreptul (da, chiar si iresponsabilul).
    Asadar, de ce trebuie sa criminalizam pretenii inofensive de auto-cenzura? Si daca trebuie, credeti macar ca se poate?
    …Sau poate ar trebui sa ma auto-cenzurez de la a avea pretentia de auto-cenzura de la ceilalti?

    „Deși Charlie Hebdo este prețul pe care îl plătim pentru principiul libertății cuvântului, aceasta nu înseamnă că el trebuie făcut inofensiv. Puterea cuvântului într-o democrație constă în faptul că cetățenii trebuie să aibă libertatea de a critica și de a fi neplăcuți în limbaj atunci când cineva greșește. Acest lucru trebuie celebrat. Însă dacă ne dorim cu adevărat o societate bazată pe respect în vederea găsirii celor mai bune idei, nu trebuie să celebrăm lipsa auto-cenzurii, prostul gust, inconștiența și ignoranța simplificatoare. Dacă dorim să progresăm ca civilizație, nimeni nu trebuie să fie Charlie.”
    https://maseauademinte.wordpress.com/2015/01/09/qui-est-charlie/

    • „Puterea cuvântului într-o democrație constă în faptul că cetățenii trebuie să aibă libertatea de a critica și de a fi neplăcuți în limbaj atunci când cineva greșește”

      Cine stabileste ca acel „cineva” greseste, si in functie de ce criterii?

      Stabilirea binelui si a raului este profund dependenta de contextul cultural (si, de multe ori, de interese economice). Exista bine absolut, caruia sa ii putem opune un rau absolut? Sau totul este relativ si insasi relativizarea poate duce la conflict?

      Desigur, putem adopta ideea unei diviziuni geo-culturale si sa pretindem ca cei care migreaza din ratiuni economice dintr-o zona intr-alta sa adopte scara de valori a zonei de adoptie. Pe de alta parte insa, aceasta ar arunca in ilegitimitate interventiile militare in zone cu alte cu alte scari de valori, in numele variantei noastre de „bine” si de „rau”. Desigur, decizia este departe de a fi simpla si depinde in primul rand de orientarea social-politica a fiecaruia.

      N.B. Eu sunt libertarian, deci pentru mine „dilema” este transata (inclusiv cea privind trenul, despre care face vorbire domnul Mihai Damian). Se pare insa ca unii au (inca) probleme de pozitionare…

      • @iosiP
        In acel pasaj mentionat de dumneavoastra nu faceam referire la agregarea de preferinte, ci la emiterea lor pe plan individual. Cred ca veti fi de acord cu mine ca, macar pe plan etic, emiterea lor nu ar trebui ingradita deoarece astfel de comportament politic ar conduce la abuzuri.

        Consensuri largi se pot obtine cu privire la foarte putine „legi” precum faptul ca nimeni nu doreste sa fie torturat. Consensuri mai putin largi, dar totusi cimentate la nivel continental, se pot atinge pe baza religiei care de multe ori vizeaza tot deziderate omenesti neproblematice. Acestea sunt legi cu fundamentare transcendentala si sunt in general solide tocmai pentru ca nu implica problema unui relativism accentuat. Insa cele mai multe probleme nu se pot rezolva pe calea legilor transcententale.

        Ceea ce dumneavoastra aduceti in discutie este problema agregarii preferintelor: cum ar trebui sa ordonam procedurile decizionale astfel incat ele sa satisfaca niste conditii cu care suntem toti in prealabil de acord? (raspunsul difera in fucntie de situatie – votam altfel atunci cand decidem la ce restaurant mergem decat atunci cand Natiunile Unite declara razboi) Ceea ce dumneavoastra subliniati este dilema liberala – Daca cadem cu totii de acord inseamna ca rezultatul este bun? Nu. Ex. Hitler a fost ales in mod cinstit.

        Totusi, nu sunt de acord cu dumneavoastra cand spuneti ca totul depinde de orientarea noastra poilitica. Atunci cand incercam rezolvarea unei probleme de agregare de preferinte, intai cadem de acord cu privire la procedura intr-un context situational vag, dar suficient pentru a sti miza, apoi aflam problema in sine. Daca stim problema dinainte, putem in unele cazuri sa manipulam rezultatul prin varii strategii. Asadar, consider mai degraba ca este o chestiune institutionala, nu un relativism etic / de opinie / politic.

        Asadar, asa cum spun si in articolul meu, avem de ales intre libertatea cuvantului (cu limite impuse de prejudicii verificabile si cat de cat clare precum calomnia) cu pretul unor posibile probleme ce apar din cand in cand (Charlie Hebdo) si suprimarea vocilor prin cenzura, pe baza unor criterii deloc clare, ceea ce echivaleaza cu o panta alunecoasa care conduce sigur catre abuz politic.
        https://maseauademinte.wordpress.com/2015/01/09/qui-est-charlie/

        • Va multumesc pentru raspuns!

          Pe de alta parte, ati scris:
          „Totusi, nu sunt de acord cu dumneavoastra cand spuneti ca totul depinde de orientarea noastra poilitica.”
          M-am referit la abordarea dilemelor pe baza setului de principii – poate incorect spus politice – care stau la baza rationamentelor fiecaruia dintre noi. De exemplu, ma hazardez sa spun ca in „dilema trenului” doamna Stoiciu (cu orientare de stanga) ar trage macazul, sacrificand o persoana pentru binele „societatii” formate din celelalte cinci. Eu insa, ca libertarian, nu as schita niciun gest intrucat refuz sa afectez in mod constient viata altor persoane. Stiu, ramane problema celor cinci, dar asta nu este responsabilitatea mea.

          Oricum, tot ca libertarian contest legitimitatea reglementarii libertatii de axpresie pentru simplul motiv ca „dreptul la imagine” nu exista: imaginea unei persoane este doar suma/media opiniilor noastre despre acea persoana si ca atare ne apartine NOUA si nu persoanei respective.

          P.S. Am citit articolul dumneavoastra, este incitant dar prefer – eventual – sa il comentez direct acolo.

  8. DAR…

    Citind articolele din media românească despre evenimentele de la Paris, apare un tipar care este greu de ignorat. Se pare că toată suflarea ortodoxă condamnă actele teroriste, DAR vina trebuie împărțită cu victimele care aparent ar fi insultat Islamul, cu Franța, societatea laică occidentală, derapajelor create de sistemul statului asistențial, politica externă americană, etc., etc., etc….

    Este foarte dificil de procesat ce se întâmplă. Dacă mergem și mai departe, consultând ce zice opinia publică românească, avem peisajul unei societăți cu mentalul înțepenit în Evul Mediu.

    Nu atacă nimeni pe cei slabi. Se condamnă terorismul islamic, intoleranța indusă de indoctrinarea religioasă si lipsa de educatie a individului. Indiferent de religie, pentru că toate dogmele rămân stupide și periculoase. De altminteri, așa au fost mereu.

    Pentru cei cu inima tristă, le reamintesc că tânăra Hyat provide dintr-o familie musulmană cu 8-9 copii. A crescut într-un orfelinat pe banii contribuabililor francezi de la vârsta de 6 ani, atunci când mama sa a decedat. A renunțat de slujba de la casierie (pentru că i s-a interzis să poarte „niquab”) și s-a apucat de terorism. Cam acesta este traseul tinerei care acum se află în Syria.

    În conluzie să recapitulăm, ce s-a întâmplat pe mapamond în ultimele zile în numele Islamului:
    – Hamburg, Germania: sediul unui ziar a fost incendiat pentru că a republicat caricaturile celor de la Charlie Hebdo;
    – Nigeria: o fetiță s-a auto-detonat într-o piață publică, omorând în jur de 20 de persoane;
    – Egipt: un tânăr a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru că a declarat pe Facebook că este ateu;
    – Conturile de Twitter si Youtube ale Comandamentului US Army pentru Orient au fost piratate de simpatizanții ISIS.
    Înțeleg că aceasta este religia păcii…

    • Va rog, domnul Brebenel, nu deranjati cu detalii reale, bun simt si fapte concrete „narativa” de partid – extremistii sint fanatici ca oricare altii, islamul este o religie a Pacii (asa cum Iliescu era un presedinte al Linistii) precum nici o alta, caricaturistii sint la fel de… de fapt mai vinovati decit cei care au tras cu mitraliera („cuvintele ranesc mai rau decit gloantele” – tot ortodoxul e nascut poet) etc. etc.

      • :-) Din păcate așa stau lucrurile… un alt detaliu pe care ziariștii români ai momentului („specialiști” în libertatea presei) îl omit: tradiția caricaturii în ceea ce numim astăzi lumea liberă. Încă dinainte de Revoluția Americană și cea Franceză circulau atât în colonii cât și în Franța fițuici cu desene ale căror mesaje critice erau adresate puterii, scoteau în evidență inechitățile sociale, abuzurile clerului, etc. Acestea au reprezentat o armă puternică pentru a „monta” populația -în majoritate iliterată la acea vreme- pentru evenimentele ce urmau să se desfășoare.

  9. Textul este corect argumentat, insa pornește de la o premisa falsa, aceea ca conflictul care a dus la aceasta tragedie este intre religie si libertate de expresie. Desigur ca nu se pune problema prejudiciului libertății de religie ( sau a exercitării credintei ).
    Problema care se pune este aceea a limitelor libertății. Ar fi fost mult mai interesant de dezvoltat ideea aceasta, de a pune in balanța si oarecum in oglinda îndârjirea gazetarilor in fata amenințărilor si violenta ripostei adversarilor.

    • Nu cred ca ai citit atenta articolul. Tocmai autoarea spune ca e un fals confict intre libertatea de expresie si libertatea religioasa, deoarece nimeni nu a interzis practicarea vreunei religii.
      „Limitele libertatii” e un oximoron care nu-si prea gaseste locul in cazul in speta. E vorba de caricatura, ce limite vrei sa impui unor caricaturi???

  10. Daca Daech nu ar avea o problema cu femeile, as crede ca dna Stoiciu este in slijba organizatiei citind acest articol.
    Este strigator la cer sa spui ca cei de la Charlie Hebdo si-au cautat-o si ca „dispretul societatilor occidentale” pentru religie este cauza acestor crime abominabile.
    Pe acest principiu, indienii ar trebui sa trimita comandouri pe flux continuu pentru ca occidentalii apreciaza carnea de vaca.
    In spatele perdelei de fum (a se citi cuvinte), recunoastem la dna Stoiciu acelasi discurs stalinist: occidentul decadent este de vina pentru toate relele din aceasta lume. Ca atare, bine au facut acei fanatici ca i-au dat o lectie.
    Sa fim foarte clari: nimeni nu are dreptul sa se erijeze in judecatorul lui Charlie Hebdo, pentru ca este o judecata de opinie. Chiar presupunand ca este asa, ce ii recomanda pe acei teroristi si pe cei care i-au sustinut si manipulat sa fie judecatori? Crimele si decapitarile din Siria si Irak?
    In plus: pentru reflectia dnei Stoiciu: nu e vorba de caricaturile respective, este un atac la occident in general. Iar Daech nu are treaba in principal cu occidentul, ci cu adversarii din razboiul pe care il duce in Siria si Irak. Este o lupta pentru putere intra-musulmana.
    Iar in buna traditie stalinista, trebuie gasit un adversar extern, pentru a muta attentive de la probleme interne – prigonirea si uciderea cu sadism a „necredinciosilor”. Sa nu uitam ca Stalin s-a consacrat ca jefuitor de banci si terorist in campurile petroliere din Caucaz:

    http://www.goodreads.com/book/show/826564.Young_Stalin

    Pe post de incheiere, daca occidentul are o vina, nu este aceea a limitarii libertatii de exprimare, ci aceea a neafirmarii cu si mai multa tarie a valorilor pe care s-a cladit. Iar construirea societatii occidentale nu dateaza de la iluministi, ci a inceput cu mult inainte.
    Pentru o viziune mult mai profunda asupra genezei occidentului si nu numai, recomand:

    http://en.wikipedia.org/wiki/The_Origins_of_Political_Order

    • Domnule Marian GrIgore,
      In mod normal, nu se cuvine sa raspunzi celor care delireaza, pt ca sunt imuni la ratiune si argumente. Dar ma incumet, cum s-ar spune :). Dvs chiar nu vedeti ca in intreg articolul exact asta fac, aduc o critica celor care sustin ca cei de la Charlie Hebdo si-au cautat-o cu lumanarea? Buna dimineata! Mai citit o data!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Victoria Stoiciu
Victoria Stoiciu
Victoria Stoiciu a absolvit Facultatea de Ştiinte Politice din cadrul SNSPA. A publicat articole de specialitate în revista Dilema Veche, pe platforma CriticAtac si in Romania Libera. Între 2001-2006 a lucrat la Societatea Academică din România, iar din 2006 pană în prezent este director de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România.Este bursieră Transatlantic Forum on Migration and Integration (GMF) şi absolventă a Şcolii Europene pentru Democraţie din Cadrul Consiliului Europei.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro