Libertatea nu e de la Dumnezeu

Zilele acestea am văzut imagini neașteptate: peste 100.000 de oameni pe străzile Budapestei protestând împotriva unei legi care limitează accesul la Internet, și deci împotriva abuzului de putere a regimului Victor Orban, supranumit și ”victatorul”. În mai multe capitale ale Europei – Londra, Paris ș.a. -, alegătorii români, împiedicați să își exercite votul prin organizarea dezastruoasă a alegerilor prezidențiale, au protestat cerând demisia premierului și a ministrului de externe. La Londra, în fața sediului ICR din Belgrave Square 1, unde se afla o secție de vot, sute de oameni furioși au strigat ”Jos Ponta!” și au cântat ”Deșteaptă-te, române!”. Mânați de ambiții și beți de puterea obținută în alegerile precedente cu procente de peste 60% de FIDESZ-ul ungar, la fel defunctul USL românesc, cei doi Victor neglijează aceste proteste considerându-le, probabil, minore. Imaginile filmate sau fotografiate cu telefonul au circulat live pe Internet, rețelele de socializare ca Facebook sau Twitter le-au distribuit fără încetare, iar informația a zburdat necenzurată. La fel opiniile, îndemnul la vot, caricaturile, viralele. Libertatea de exprimare n-a venit cu hârzobul din cer. Acum și-au amintit și ungurii, amenințați cu taxe pe fiecare gigabyte, și românii din Londra, și protestatarii adunați în fața Ministerului Afacerilor Externe din București, când au strigat ”S-a murit ca să putem vota”. Libertățile cetățenești se cuceresc în procesul democrației, care nu este ireversibil. Erdogan în Turcia a declarat Twitter ”inamic al republicii” și a vrut să închidă rețeaua. N-a putut. Poate data viitoare? Există suficiente exemple pe glob care demonstrează că regimurile autoritare, fie și în țări democratice, n-au liniște până nu restrâng drepturi și libertăți, dintre care libertatea presei se află pe primul loc. Proiectul de lege pesedist care sancționează cu închisoare divulgarea de informații din dosare penale este un atentat perfid la libertatea presei. La case mai mari apar îngrijorări legate de supravegherea cetățenilor de către serviciile de informații. Nici casa mică numită România nu scapă de temeri similare, după scandalul agenților acoperiți din presă și politică. Acum câteva zile, CNN semnala apariția unei a doua surse după Snowden din interiorul National Security Agency care dezvăluie pe site-ul Intercept acte abuzive de supraveghere. La americani vin alegerile generale, dotate cu forme noi de manipulare subtilă a electoratului, prin așa-numita ”neurocampanie”. Imagini subliminale înfipte în mintea alegătorului.

Șubrezită la temelii de criza economică, presa românească și-a pierdut busola etică și s-a pus adesea la dispoziția patronilor, moguli sau politicieni cu bani. De aceea, destule televiziuni și publicații iau notă mică la prezentarea alegerilor prezidențiale, pentru derapaje, inexactități, omisiuni, exagerări, părtiniri. Adică, au dat libertatea pe mălai. Că Antena 3 și RTV sunt campioane, s-a demonstrat, chiar dacă CNA nu dorește să bage de seamă. Un portret deloc măgulitor face conduitei mass-media în campanie Andrei Pleșu în Adevărul: “Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între miliţieni, procurori şi vecine de bloc. Invitaţiile la diverse „talk-show”-uri se fac, pare-se, pe bază de „abonament”. Aceiaşi inşi, cu aceleaşi păreri, prestează tenace, fără exces de imaginaţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile, obedienţe”.

Indexul cenzurii pe 2014 arată că sunt probleme la nivel global în protejarea libertății de exprimare. Nick Cohen atrage atenția asupra unui fenomen care tinde să se generalizeze în lumea democratică: dictatura companiei. Spaima de a nu-și pierde locul de muncă și clauzele din contract îi fac pe angajați – fie ei și jurnaliști – să accepte orice tabu, să tacă în fața unor inechități, să nu critice compania. Secretomania managerială este periculoasă, susține Cohen în articolul Coduri ale tăcerii, fiindcă subminează însăși esența democrației. Stimularea ipocriziei, renunțarea la propriile convingeri dijmuiesc grav libertatea individuală. Nici imensa deschidere oferită de Internet nu e inamovibilă, și aceasta trebuie protejată, fiindcă ”dacă nu suntem vigilenți, atunci când pretindem dreptul nostru la exprimare liberă, fie într-un regim democratic, fie într-unul autoritar, lumea noastră digitală riscă să fie cenzurată, monitorizată, fragmentată. Aceasta este provocarea libertății de exprimare globală a timpului nostru”, spune Kirsty Hughes în Index of Censorship.

Articol apărut și în revista ”22”