joi, iulie 29, 2021

Libia are în sfârșit oportunitatea de a reveni pe calea dreaptă, a stabilității

.

La data de 5 februarie, după luni de discuții și negocieri, fumul alb și-a făcut apariția la Geneva. Acesta anunța formarea unui nou guvern de unitate națională în Libia, rezultatul celei de-a doua runde de vot al Forumului Libian pentru Dialog Politic (FLDP) reunit sub egida Organizației Națiunilor Unite. Noul cabinet este responsabil în primul și în primul rând de conducerea țării către alegerile generale stabilite pentru luna decembrie a acestui an și de la care se așteaptă să reprezinte încununarea eforturilor diplomatice și politice din ultimii ani. Cu toate acestea există suspiciuni cu privire la viabilitatea noului guvern și la capacitatea acestuia de a păstra un mediu de relativă stabilitate în Libia.

Instabilitatea post-Primăvara Arabă și reîntoarcerea la război civil

            Intervenția militară condusă de NATO în 2011 a dus în cele din urmă la căderea regimului condus de Muammar al-Qadhafi după 42 de ani de dictatură. Din păcate lipsa unui plan de partea comunității internaționale în ceea ce privește Libia și tranziția spre democrație în perioada următoare schimbării de regim a aruncat țara nord-africană în haos. Instabilitatea a persistat în ciuda eforturilor confuze de a direcționa Libia pe calea democratizării prin organizarea de alegeri la mai puțin de un an de la uciderea lui al-Qadhafi de către rebeli. Acțiuni violente cu caracter sectar, acte de vandalism și distrugere a patrimoniului cultural, atacul asupra consulatului american din Benghazi, soldat cu uciderea ambasadorului Statelor Unite J. Christopher Stevens, și blocajele politice au reprezentat natura situației din Libia post-Qadhafi.

            Momentul cheie avea să vină în vara anului 2014 când au fost organizate alegeri pentru un nou corp legislativ, Camera Reprezentanților, care urma să preia atribuțiunile coruptului și ineficientului Congres Național General (CNG) format în 2012. Rezultatul alegerilor a stârnit furie în rândul partidelor islamiste care nu au recunoscut noua instituție, iar suporterii înarmați ai vechiului CNG au ocupat capitala Tripoli forțând noul parlament să se relocheze în orașul-port Tobruk. Din acel moment, Libia avea să fie cuprinsă de un război civil sângeros între două parlamente rivale care va atrage numeroase intervenții regionale și internaționale în sprijinul diferitelor facțiuni implicate în conflict.

            Mai mult decât atât, în martie 2015, Khalifa Haftar, oponent al lui al-Qadhafi reîntors în Libia în 2011 din Statele Unite ale Americii unde dobândise inclusiv cetățenie americană, este numit în funcția de comandant al Armatei Naționale Libiene care avea să se rupă pe parcursul aceluiași an de armata libiană, controlată de Guvernul de Acord Național, recunoscut de către comunitatea internațională drept unica autoritate executivă legitimă în Libia și format în urma unei inițiative conduse de ONU, și să intre în conflict cu aceasta.

            Instabilitatea din Libia a atras intervenția unor numeroase puteri regionale și internaționale care au accentuat condițiile deja precare și nefavorabile democratizării în țara de la Marea Mediterană. Emiratele Arabe Unite au devenit probabil cel mai important susținător al lui Khalifa Haftar sprijinindu-l financiar și militar. Rusia și-a detașat armata de mercenari ai companiei private Wagner Group, deținută de un oligarh apropiat lui Vladimir Putin, în sprijinul Armatei Naționale Libiene. Nu în ultimul rând, Egiptul a decis să se implice militar în conflictul din țara vecină sub pretextul riscului crescut de răspândire a activităților teroriste din Libia. Nu în ultimul rând, Haftar a beneficiat de suport tacit din partea Statelor Unite și Franței, în timp ce fluxul de armament este în continuare scăpat de sub control în ciuda unui embargo impus de ONU și monitorizat deficitar de o misiune navală a Uniunii Europene.

            De cealaltă parte a baricadei, Guvernul de Acord Național condus până recent de Fayez al-Sarraj și recunoscut de comunitatea internațională a beneficiat de sprijin mai degrabă diplomatic decât militar. Turcia a fost probabil principalul furnizor de forță armată către guvernul libian, lucru care probabil a facilitat rezistența în fața ofensivei conduse de Haftar pentru cucerirea capitalei Tripoli ce a durat mai mult de un an și a luat sfârșit oficial printr-un acord de încetare a focului semnat în octombrie 2020. Ankara s-a alăturat Qatarului și Italiei, ambele sprijinind prin acțiuni diplomatice guvernul lui al-Sarraj.

Consiliul prezidențial: probleme și provocări

            Semnarea acordului de încetare a ostilităților în octombrie anul trecut între Khalifa Haftar și Fayez al-Sarraj a oferit un moment de avânt în dialogului politic inițiat de Organizația Națiunilor Unite cu scopul soluționării conflictului. În noiembrie a avut loc, în capitala Tunisiei, o întâlnire a Forumului Libian pentru Dialog Politic, o formațiune care aduce la un loc 75 de reprezentanți ai celor două tabere rivale împreună cu câțiva independenți. Negocierile au decurs în mare parte lin sub abila conducere a reprezentantului special al ONU în Libia, Stephanie Williams, iar membri delegațiilor au decis asupra formării unui consiliu prezidențial. Săptămâna trecută au fost aleși drept șef al acestui consiliu Mohamed Yunus al-Menfi, diplomat de carieră, și Abdul Hamid Mohammed Dbeibeh în funcția de prim-ministru care are la dispoziție trei săptămâni pentru a forma un guvern interimar. Celelalte două funcții de adjuncți din cadrul consiliului sunt ocupate de Abdullah al-Lafi și Musa al-Koni, reprezentanția ai regiunii vestice și, respectiv, sudice a Libiei.

            Deși alegerea unui consiliu prezidențial ca urmare a lunilor de negocieri din cadrul FLDP poate fi interpretată drept o reușită majoră, o privire mai atentă ne poate da motive de îndoială cu privire la perspectivele de viitor ale nou-creatului consiliu care, alături de guvernul ce urmează a fi format, se va confrunta anul acesta cu presiuni și șanse de a eșua în păstrarea unui mediu politic și militar calm până la data stabilită pentru alegeri generale.

            În primul rând, există numeroase divergențe între membri consiliului prezidențial. Dbeibeh este cunoscut drept un apropiat al regimului de la Ankara cu numeroase afaceri dubioase în Turcia. A menținut, de asemenea, legături foarte strânse cu regimul lui al-Qadhafi în perioada căruia a beneficiat de pe urma rețelelor de clientelism și a fost implicat în acte de corupție. Pe de altă parte, al-Menfi este cunoscut pentru înclinațiile sale ideologice accentuate și alinierea cu numeroși politicieni libieni islamiști. Mai mult decât atât, nu este un reprezentant al curentului politic dominant în estul țării, regiune pe care, teoretic, ar trebui să o înfățișeze. În aceste condiții, lipsa unei visiuni politice comune în cadrul consiliului prezidențial va duce foarte probabil la disensiuni și blocaje care au capacitatea să amâne alegerile programate la finalul anului acesta.

            În al doilea rând, o mare parte din cei 75 de membri ai delegației care a votat în alegerea noului consiliu au fost aleși de către ONU pentru a asigura reprezentarea anumitor părți sau segmente ale populației sau pentru a acomoda interesele unor puteri externe. Acest lucru duce însă la o lipsă de legitimitate în rândul populației și în special în zonele centrală și de est aflate sub controlul armatelor și milițiilor conduse de Khalifa Haftar. În plus, votul nu a fost neaparat pentru lista Menfi-Dbeibeh ci mai degrabă unul împotriva listei dinozaurilor politici Aqila Saleh și Fatih Bashagha, doi politicieni influenți care au reușit în ultima perioadă să-și întoarcă proprii susținători împotriva lor și care, pe plan intern, sunt principalii pierzători ai procesului coordonat de ONU.

            Nu în ultimul rând, poziția lui Khalifa Haftar este deosebit de importantă în ceea ce privește stabilitatea următoarelor luni de zile, cruciale pentru alegerile din decembrie. Cu siguranță nu ne putem aștepta ca acesta să îmbrățișeze noul consiliu prezidențial și probabil că nu ar face acest lucru nici chiar dacă acesta ar fi alcătuit din oamenii perfecți pentru simplul fapt că are nevoie de dușmani în vest pentru a-și păstra sprijinul în rândul populației din vastele arii pe care le controleaza în estul țării și partea centrală a Libiei. În același timp, o nouă ofensivă militară fără sprijin extern este destul de puțin probabilă în condițiile în care atât Egiptul cât și Franța sunt principalii pierzători în ecuația FLDP, primul având acum nevoie să-și refacă strategia cu privire la Libia în timp ce a doua se află în fața unui consiliu prezidențial și guvern în viitorul apropiat extraterestre și mai apropiate de Turcia prin intermediul prim-ministrului Dbeibeh.

Care ar trebui să fie prioritățile consiliului prezidențial?

            În ciuda numeroaselor probleme cu care se confruntă Libia la momentul actual, consiliul prezidenția condus de al-Menfi și guvernul noului prim-ministru Dbeibeh va trebui să se concentreze asupra celor mai presante chestiuni pe termen scurt fără de care alegerile din decembrie anul acesta vor fi amânate datorită izbucnirii unor noi valuri de violență. În primul rând, guvernul trebuie să deschidă un canal de dialog cu principalii actori din estul țării pentru a-i asigura că punctele de vedere și interesele le sunt luate în considerare pe parcursul procesului decizional. În aceste condiții, al-Menfi, spre exemplu, poate deveni mai implicat în chestiunile regiunii de est a Libiei în calitatea sa de reprezentant al zonei și ar trebui să conducă întâlniri cu toate părțile interesate, inclusiv Aqila Saleh și Khalifa Haftar.

            În al doilea rând, este crucial ca în formarea noului guvern să se aibă în considerare numirea de miniștri din toate regiunile țării în vederea evitării dezechilibrelor politice care pot duce la manifestări violente din lipsă de reprezentare și participare în activitățile executivului. În euforia de după alegerea sa în funcția de prim-ministu, Abdul Hamid Dbeibeh a declarat că “guvernul va fi format din tehnocrați” însă imediat a adăugat că “oricine s-a dovedit eficient [în guvernele precedente] se va regăsi în echipa guvernamentală.” Mai mult decât atât, Dbeibeh a anunțat înființarea unor “comitete de reconciliere între oameni, triburi și secte rivale” concluzionând prin afirmarea menținerii unei relații de solidaritate cu Turcia și jurând să reconstruiască Libia. Dacă cele spuse sau promise de influentul businessman din Misrata vor fi într-adevăr puse în aplicare rămâne de văzut în următoarele luni.

            Nu în ultimul rând, stabilitatea și menținerea securității în Libia în următoarea perioadă este într-o bună măsură responsabilitatea puterilor externe implicate în țara bogată în petrol, în special Emiratele Arabe Unite, Turcia și Rusia. În calitatea lor de principali sponsori și distribuitori de armament către cele două principale tabere, acestea vor trebui convinse să renunțe la practicile anterioare. În acest sens, măsurile pentru implementarea embargoul introdus de către Consiliul de Securitate al ONU prin rezoluția 1970 din 26 februarie 2011 trebuie intensificate. Până la ora actuală, atât eforturile Organizației Națiunilor Unite cât și cele ale Uniunii Europene s-au dovedit total ineficiente, lucru ce a permis înarmarea aproape fără nicio problemă a diverselor miliții și grupări implicate în războiul civil. În același timp, aceasta a permis continuarea ostilităților și prelungirea conflictului armat între diferite facțiuni.

            Așadar, încununarea lunilor de negocieri intense conduse de Organizația Națiunilor Unite prin intermediul reprezentantului special al ONU în Libia Stephanie Williams prin alegerea unui consiliu prezidențial, care va conduce țara în drumul către alegerile generale programate pentru luna decembrie a acestui an, este departe de a fi un succes. Desigur, faptul că s-a reușit implementarea și susținerea unui acord de încetare a ostilităților între Guvernul de Acord Național și forțele conduse de Khalifa Haftar precum și numirea consiliului prezidențial și a unui prim-ministru care va forma un nou guvern sunt reușite semnificative în procesul de pace. Cu toate acestea, divergențele în rândul membrilor consiliului, lipsa de reprezentare și legitimitate în rândul unor segmente ale populației și poziția lui Khalifa Haftar pot pune foarte mari probleme fragilei stabilități și au capacitatea de a bloca eforturile noului guvern de a adresa anumite chestiuni cruciale care, odată rezolvate sau măcar ținute sub control, pot asigura liniștea pe parcursul următoarelor luni până la alegerile din decembrie.

Concluzie

            În concluzie, în anul 2011 când Consiliul de Securitate al ONU mandata pentru prima dată în istorie NATO să conducă intervenția militară în Libia, principalele puteri internaționale, care au luat parte la acțiunea militară ce a dus la sfârșitul a 42 de ani de dictatură marca al-Qadhafi, nu aveau niciun plan pentru Libia. Lipsa de strategie și implicare din partea acestora în era post-Qadhafi a condus la eșecul tranziției țării nord-africane spre democrație și la scurt timp, lupta pentru putere a dus la izbucnirea unui nou și sângeros război civil care continuă până în ziua de azi.

            Comunitatea internațională are acum o ocazie unică de a-și repara greșelile și de a susține o soluție politică la criza din Libia prin luarea de măsuri concrete în această privință. Procesul și pașii sugerați de Forumul Libian pentru Dialog Politic sunt departe de a fi perfecți sau suficienți însă reprezintă o evoluție semnificativă care are nevoie de suport pentru a se perfecționa și a deveni eficientă în stabilizarea situației interne. Din perspectiva intereselor Statelor Unite și a aliaților săi în zona Africii de Nord și a Mediteranei, stabilitatea Libiei este crucială, fie că vorbim despre bogatele resurse naturale pe care aceasta le deține sau din punctul de vedere al exportului de terorism și instabilitate în statele vecine, Tunisia, Algeria și Egipt. O problemă presantă pentru Uniunea Europeană este reprezentată de rețelele de trafic de persoane care beneficiază de pe urma poziției geografice a Libiei de legătură între regiunea Sahelului și Europa și obțin profituri imense facilitând tranzitul refugiaților înspre continentul european, însă lipsa stabilității și a unor instituții performante care să lupte împotriva acestui fenomen în Libia face orice efort de a stopa fluxul de refugiați efemer.

            Inconsistența și pasivitatea din perioada administrației Trump cu privire la Libia trebuie să ia sfârșit. Joe Biden, vice-președinte la momentul în care Washingtonul a lansat campania militară împotriva lui Muammar al-Qadhafi în 2011, beneficiază acum de un mediu relativ favorabil pentru a îndrepta lucrurile și a susține tranziția spre stabilitate și procesul de democratizare în Libia. Biden poate lucra îndeaproape cu partenerii europeni pentru a încropi o abordare comună cu privire la situația din Libia. De asemenea, administrația de la Casa Albă poate lucra împreună cu aliații din regiune, în special Egipt și Emiratele Arabe Unite pentru a stopa sprijinul militar oferit lui Khalifa Haftar, lucru ce ar putea determina Rusia să facă la fel. În situația de față un singur lucru este clar: și anume că după un deceniu de instabilitate și lupte sângeroase, Libia are acum oportunitatea de a reveni pe calea cea dreaptă. Iar în acest context, Statele Unite și Uniunea Europeană nu își pot permite un nou eșec care să producă noi valuri de violențe și atrocități deoarece revenirea la conflict armat va distruge posibilitatea stabilizării Libiei pentru o perioadă nedeterminată.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Ceva parca lipsește din articol: Stabilitatea pre-Primăvara Araba.
    Revoluțiile sunt bune daca nu se soldează cu sute de mii de morți si daca in final oamenii ajung la o viată mai buna. Astfel de revoluții sunt extrem de rare.

    • Există, desigur, o dezbatere aprinsă pe tema stabilitate sub regim autoritar vs. (posibilă) instabilitate (sau chiar război civil) într-un experiment de democratizare. Acea stabilitate pre-Primăvara Arabă nu putea dura la infinit pentru că însuși regimul care o guvernează la un moment dat va cădea (fie va fi răsturnat prin violență, fie va avea loc o tranziție pașnică). Pe de altă parte nu cred că este vina revoluțiilor în sine cât este vina felului în care regimurile răspund la aceste revoluții. Și da, din păcate revoluțiile de succes, non-violente, sunt extrem de rare.

      • Ecportul de revoluție este un sport periculos. L-au practicat rusii in Afganistan, americanii in Afganistan su Iraq, iar francezii și britanicii in Libia. Nicăieri n-a ieșit bine revoluțiile trebuie sa creasca organic, abia atunci au o șansă cand populația este matură pentru schimbare.
        Revoluția libiana realizata cu marina britanică și parasutisti francezi nu prea avra sanse sa iasa altfel decat prin război civil. Mai grav este ca miopia lui Sarcozy și Cameron a creat un influx uriaș de emigranti economici din Africa sub sahariana spre Europa. Iar oalele sparte le plătesc italienii si nu francezii sau britanicii. Iar între timp Sarcozy incearca disperat sa scape de pușcărie fiind acuzat că a luat zeci de milioane de dolari de la Gadafi.

  2. E foarte greu de pacificat Libia ! Din exterior nu vor cei care spera sa controleze petrolul libian : Rusia , SUA , Franta , Turcia , etc. Din interior nu se poate din cauza rivalitatilor intre provinciile libiene Fezan , Cirenaica si Tripolitania. La toate acestea adaugati si mentinerea unor grupari tribale de beduini , a unor grupuri de ciadezi in zona Awbari si aveti tabloul complet.
    Am mai discutat cu fosti colegi de munca si va pot spune ca regreta „dictatura” lui Ghadafi !O duc mult mai greu acum decat sub „dictatura” !
    Precizez ca am lucrat in Libia din 2008 pana in 2014 !

Dă-i un răspuns lui Raul Pintilie Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Raul Pintilie
In 2017 a absolvit studiile la nivel licenta in cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai specializarea Studii de Securitate. Lucrarii de licenta e concentrată pe interventia militară in Libia din 2011 si modul in care aceasta a fost dezbatuta in cadrul Adunarii Generale a ONU cu referire la principiul Reaponsabilitatii de a Proteja. In 2019 a absolvit studiile de masterat in cadrul Universitatii Saint Joseph din Beirut, Liban, specializarea drepturile omului si democratizare. A petrecut un semestru in Amman, Iordania unde a scris dizertatia avand ca subiect de cercetare interventia militara a Arabiei Saudite in Yemen din 2015 si modul in care aceasta a fost motivata de sauditi, dar si felul in care dinamicile regionale au fost afectate de aceasta interventie si de razboiul civil care a urmat.

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

 

Recomandare Contributors.ro - Musica Ricercata Festival Op.3

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24929744-23-iulie-incepe-musica-ricercata-3-festival-despre-muzici-pierdute-regasite.htm

Intre 23 si 25 iulie, la Sibiu, va avea loc un festival foarte interesant, Musica Ricercata Festival Op.3. Titlul este un joc de cuvinte care pornește chiar de la crezul proiectelor Musica Ricercata: aducerea la lumină a unor muzici pierdute în biblioteci și arhive. Descoperirea lui Joseph Haydn (denumit și “părintele simfoniei”) dintr-o perspectivă a Transilvaniei este punctul de pornire a periplului, muzica devenind o mașină a timpului prin care reușim să pătrundem din perspectiva culturii transilvănene în centrul Europei. Vezi programul festivalului in articol.

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

În ultimii 40 ani, temperatura medie anuală din România a crescut cu circa 2°C

În baza de date întreținută de NASA la Goddard Institute for Space Studies (NASA GISS), care funcționează în New York, pe lângă...

Orfani de știință

Undeva în Transilvania. Masca obligatorie pe stradă și în instituțiile publice. Unitatea militară, la intrare. În uniforme și în civil, un grup...

Locomotive Diesel-electrice realizate la Craiova sub licenţă elveţiană şi exportate în Republica Populară Polonă (1)

O analiză referitoare la achiziţionarea unei licenţe de fabricaţie ar putea stârni discuţii în contradictoriu între inginerii români. Unii dintre ei pot...

Așa grăit-a Cîțu

Poate ar fi mai rațional ca Primul Ministru să pună capăt banilor risipiți pe nu-știu-câte instituții (începînd cu Ministerul) menit(e) a se ocupa de cercetare (pe mentenanța cărora și pe banii de salarii ale personalului se duc sume masive de la buget) și să organizeze anual un concurs de proiecte, cu jurizare internațională, ai căror câștigători să beneficieze și de o minimă vizibilitate (grație subvențiilor de la guvern pentru diverse televiziuni, deja alocate).

Energie și Geopolitica – Pe unde este România în relațiile energetice cu Moldova și Ucraina?

În ultimile zile s-au petrecut două evenimente care ar putea influența situația energetică regională. Prima și cea mai importantă...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro