Limita de Interacțiune. Pledoarie pentru Rutină

În majoritatea ei, viața fiecăruia dintre noi se desfășoară într-o monotonie absolută. Puține sunt evenimentele care ne impresionează, iar cele care fac excepție ajung să fie numărabile pe degete: câteva evenimente mondene și ieșiri cu prietenii, o reîntalnire după mai mulți ani, o drumeție la munte și alta în Grecia. Cam atât se poate aduna într-un an. Viața omului normal se regăsește, în majoritatea ei, pe traseul serviciu-casă, iar cele doua extreme ale acestui traseu au activități specifice și de obicei repetabile. Printr-un comportament încurajat de societatea de consum și de natura economiei, în decursul unui anumit interval de timp – mai lung pentru “joburile interesante” și mai scurt pentru celelalte – activitatea de la serviciu este de o rutină greu de îmbunatățit. Aceeasi factori stau și la baza comportamentului de acasă, rutinier, redus de obicei la un minim de energie și creativitate. Astfel descrisă, rutina apare ca opusul vietii; traiești ca un fel de automaton care repetă un set de instructiuni până la ieșirea din ciclul care îl controlează.

Cu foarte puține excepții – de obicei cuceritori, vedete “It Girl” sau oameni de stat excentrici – atât viețile celor mulți cât și viețile celor mari au cunoscut rutina zilnică. Giacometti, de exemplu, avea un program de o rutină incredibilă pe care nu l-a abandonat nici atunci când a ajuns la o oareșce notorietate: se trezea la 9, lucra până la 1, își lua prânzul la braseria (acum bancă) de la intersecția Rue Didot cu Rue Alesia, după care lucra pana la 6-7 seara. După cină, de la 8 seara până aproape de miezul nopții lucra din nou avândul ca model pe fratele sau Diego, urmând ca orele mici ale dimineții să-l găsească alcolizat, în Montparnasse, alături cunoștințe, prieteni de pahar și necunoscuți. Prins în această rutină Giacometti a definit sculptura figurativă, reprezentând ființe umane introspective, tăcute și singure ca Femme de Venise II (1956). Un pic mai târziu și mai la Est, în ziua de 9 Noiembrie 1989, atunci când Zidul Berlinului se prabușea sub presiunea istoriei, Dr. Angela Merkel prefera să păstreze șablonul unei zile de Joi obișnuite: după programul de lucru de la institut, saună cu o prietenă și o bere în oraș. Între timp, concetațenii ei năvăleau fericiți în Germania de Vest și se apucau serios să colecționeze cutii goale de sampon și Coca-Cola. Acest calm în fața istoriei avea să-i caracterizeze șirul de mandate de Cancelar al Germaniei început șaisprezece ani și treisprezece zile mai tarziu.

Cele două exemple de mai sus par în flagrant contrast cu tipul automaton. Vieți învaluite în rutină conduc la destine diferite. Atunci când istoria încerca s-o ia pe sus pe doamna Merkel, ea și-a pastrat calmul cotidian. Atunci când faima batea la usa lui Giacometti de pe Rue Hippolyte-Maindron, el se încapățâna să-și transforme existența în rutină. Astfel de caractere caută necontenit șablonul, rutina și sunt conștiente că ceea ce au în jurul lor este mai pretios decât noul, fastul sau adrenalina.

Nu cred că suntem facuți să interacționăm cu impersonalul, cu știri, cu viețile care nu ne ating în mod direct existența, cu ceea ce iese din sfera vieții noastre. Viteza cu care ne mișcăm prin lume, finitudinea vitezei noastre de interacțiune cu lumea și cu ceilalți este constanta determinantă a vieții noastre interioare. Merg pe stradă și vad un accident. Este acolo, mă implic, dau telefoane, resuscitez. Dar asta se întampla o data la zece-cincisprezece ani. În rest mersul meu este liniștit, tulburat doar de cele sapte carari ale ocazionalului bețiv și de sirena mult prea zgomotoasă a mașinii de pompieri. Cu excepția accidentelor, trecerea de la o stare la alta este dată de viteza cu care mă deplasez prin lume, iar această viteză este, în mod normal, mică. Dar dacă deschid televizorul, calculatorul sau telefonul, de la un pas la altul trec de la tragedie la drama, de la razboi la pace și de la nebunie de neînteles la umor de situație. Zapping-ul sau scroll-ul devin modalitatea de a căuta starea interioară fără efortul de a o obține prin muncă, dedicație sau deplasare. Mă binedispun apasând un buton. Ma întristez apasând altul – sau pe același. Eu însumi devin erou neînfricat cu un joc cool pe smartphone sau prin caracterul din Game of Thrones care moare răpus de foc, sabie sau otravă, câteodată de toate la un loc. “Winter is coming”! Mă infrigurez. Îmi trag șosetele, mă pitesc sub patură și aștept să-mi fie induse sentimente și stări în timp ce singurul pericol real vine de la supraîncalzirea computerului cu care împart acum patul…

Toate aceste sentimente vin dintr-o lume situată în afara granițelor mele, una pe care ecranul mă forțează să o iau în serios, și sunt, cel mai adesea, neadecvate situației în care ma găsesc. Cu modul lor simplu și captivant care deseori se adresează parții emoționale din noi, tehnologiile moderne ne scot din propriul nostru destin, din noi, și ne aruncă în ceea ce nu ne este propriu sau aproape. Într-o clipă ne trezim vizionând alte vieți, scăldându-ne în grijile sau bucuriile altora. Mă înspăimânt, o iau razna, mă apucă depresia sau sar de pe scaun într-o explozie de fericire că “un alt necunoscut de-al meu” – al câtelea? – s-a fotografiat la Buzău. Vieți cu care nu am intrat niciodată în contact ajung să-mi determine ziua și starea, să mă împingă spre sentimente pe care nu este cazul să le am aici, acum, la birou, la serviciu, în fata temei de casă, în autobuz sau în această cameră liniștită.

Această descentrare frecventă duce la parcursuri aleatoare, la o viață interioară dezordonată, la cheremul întâmplării și al haosului lumii îndepartate. Putem, în principiu, să stăpânim dezordinea inerentă care apare în viața oricui și schimbările pe care acesta le produce în noi. Acestea vin din imediata noastră apropiere, din vecinătatea familiară, uneori ciclică și rareori surprinzătoare. Fiecare cu cât poate duce. Fiecare cu micro-universul său. Dar a-ți lua pe umeri greutatea întregului mapamond nu mi se pare rațional.

Singura menire a atenției este supravegherea lumii imediat înconjurătoare, dar într-o lume hiperconectată, este responsabilitatea mea să-mi definesc realitatea înconjuratoare. A presupune că pot digera spectacolul lumii mari, că imi pot stăpâni lumea interioară atunci când o expun ora de ora intemperiilor, este dincolo de rezonabil. Ființe plăpânde, neobișnuite cu drama, cu tragedia sau cu bucuria continuă prezentă pe rețelele de socializare, lumea noastră interoară o ia razna în fața monstrului lumii extinse. Fugim necontenit de alții, de noi, ne îngrijorăm pentru copiii din Tanzania sau pentru victimele vreunui dezastru natural. Ne apucă patriotismul stând în fața televizorului.

Trecând dincolo de limita mea de interacțiune, încerc nefirescul, mă scot din armonia rezonantă pe care o am cu Cosmosul. În timp, în locul construcției venite dintr-o rutină direcționată spre un scop, răsare un homunculus speriat și gata să fie devorat în orice moment de Univers. El nu lasă nici o urmă, nu are nici o împlinire consistentă. Este aici doar pentru a consuma ceea ce lumea îi oferă. O existență fară rutină este una lasată în bătaia vântului, una care va da naștere unui destin puțin dezirabil.