miercuri, martie 3, 2021

Limita de Interacțiune. Pledoarie pentru Rutină

În majoritatea ei, viața fiecăruia dintre noi se desfășoară într-o monotonie absolută. Puține sunt evenimentele care ne impresionează, iar cele care fac excepție ajung să fie numărabile pe degete: câteva evenimente mondene și ieșiri cu prietenii, o reîntalnire după mai mulți ani, o drumeție la munte și alta în Grecia. Cam atât se poate aduna într-un an. Viața omului normal se regăsește, în majoritatea ei, pe traseul serviciu-casă, iar cele doua extreme ale acestui traseu au activități specifice și de obicei repetabile. Printr-un comportament încurajat de societatea de consum și de natura economiei, în decursul unui anumit interval de timp – mai lung pentru “joburile interesante” și mai scurt pentru celelalte – activitatea de la serviciu este de o rutină greu de îmbunatățit. Aceeasi factori stau și la baza comportamentului de acasă, rutinier, redus de obicei la un minim de energie și creativitate. Astfel descrisă, rutina apare ca opusul vietii; traiești ca un fel de automaton care repetă un set de instructiuni până la ieșirea din ciclul care îl controlează.

Cu foarte puține excepții – de obicei cuceritori, vedete “It Girl” sau oameni de stat excentrici – atât viețile celor mulți cât și viețile celor mari au cunoscut rutina zilnică. Giacometti, de exemplu, avea un program de o rutină incredibilă pe care nu l-a abandonat nici atunci când a ajuns la o oareșce notorietate: se trezea la 9, lucra până la 1, își lua prânzul la braseria (acum bancă) de la intersecția Rue Didot cu Rue Alesia, după care lucra pana la 6-7 seara. După cină, de la 8 seara până aproape de miezul nopții lucra din nou avândul ca model pe fratele sau Diego, urmând ca orele mici ale dimineții să-l găsească alcolizat, în Montparnasse, alături cunoștințe, prieteni de pahar și necunoscuți. Prins în această rutină Giacometti a definit sculptura figurativă, reprezentând ființe umane introspective, tăcute și singure ca Femme de Venise II (1956). Un pic mai târziu și mai la Est, în ziua de 9 Noiembrie 1989, atunci când Zidul Berlinului se prabușea sub presiunea istoriei, Dr. Angela Merkel prefera să păstreze șablonul unei zile de Joi obișnuite: după programul de lucru de la institut, saună cu o prietenă și o bere în oraș. Între timp, concetațenii ei năvăleau fericiți în Germania de Vest și se apucau serios să colecționeze cutii goale de sampon și Coca-Cola. Acest calm în fața istoriei avea să-i caracterizeze șirul de mandate de Cancelar al Germaniei început șaisprezece ani și treisprezece zile mai tarziu.

Cele două exemple de mai sus par în flagrant contrast cu tipul automaton. Vieți învaluite în rutină conduc la destine diferite. Atunci când istoria încerca s-o ia pe sus pe doamna Merkel, ea și-a pastrat calmul cotidian. Atunci când faima batea la usa lui Giacometti de pe Rue Hippolyte-Maindron, el se încapățâna să-și transforme existența în rutină. Astfel de caractere caută necontenit șablonul, rutina și sunt conștiente că ceea ce au în jurul lor este mai pretios decât noul, fastul sau adrenalina.

Nu cred că suntem facuți să interacționăm cu impersonalul, cu știri, cu viețile care nu ne ating în mod direct existența, cu ceea ce iese din sfera vieții noastre. Viteza cu care ne mișcăm prin lume, finitudinea vitezei noastre de interacțiune cu lumea și cu ceilalți este constanta determinantă a vieții noastre interioare. Merg pe stradă și vad un accident. Este acolo, mă implic, dau telefoane, resuscitez. Dar asta se întampla o data la zece-cincisprezece ani. În rest mersul meu este liniștit, tulburat doar de cele sapte carari ale ocazionalului bețiv și de sirena mult prea zgomotoasă a mașinii de pompieri. Cu excepția accidentelor, trecerea de la o stare la alta este dată de viteza cu care mă deplasez prin lume, iar această viteză este, în mod normal, mică. Dar dacă deschid televizorul, calculatorul sau telefonul, de la un pas la altul trec de la tragedie la drama, de la razboi la pace și de la nebunie de neînteles la umor de situație. Zapping-ul sau scroll-ul devin modalitatea de a căuta starea interioară fără efortul de a o obține prin muncă, dedicație sau deplasare. Mă binedispun apasând un buton. Ma întristez apasând altul – sau pe același. Eu însumi devin erou neînfricat cu un joc cool pe smartphone sau prin caracterul din Game of Thrones care moare răpus de foc, sabie sau otravă, câteodată de toate la un loc. “Winter is coming”! Mă infrigurez. Îmi trag șosetele, mă pitesc sub patură și aștept să-mi fie induse sentimente și stări în timp ce singurul pericol real vine de la supraîncalzirea computerului cu care împart acum patul…

Toate aceste sentimente vin dintr-o lume situată în afara granițelor mele, una pe care ecranul mă forțează să o iau în serios, și sunt, cel mai adesea, neadecvate situației în care ma găsesc. Cu modul lor simplu și captivant care deseori se adresează parții emoționale din noi, tehnologiile moderne ne scot din propriul nostru destin, din noi, și ne aruncă în ceea ce nu ne este propriu sau aproape. Într-o clipă ne trezim vizionând alte vieți, scăldându-ne în grijile sau bucuriile altora. Mă înspăimânt, o iau razna, mă apucă depresia sau sar de pe scaun într-o explozie de fericire că “un alt necunoscut de-al meu” – al câtelea? – s-a fotografiat la Buzău. Vieți cu care nu am intrat niciodată în contact ajung să-mi determine ziua și starea, să mă împingă spre sentimente pe care nu este cazul să le am aici, acum, la birou, la serviciu, în fata temei de casă, în autobuz sau în această cameră liniștită.

Această descentrare frecventă duce la parcursuri aleatoare, la o viață interioară dezordonată, la cheremul întâmplării și al haosului lumii îndepartate. Putem, în principiu, să stăpânim dezordinea inerentă care apare în viața oricui și schimbările pe care acesta le produce în noi. Acestea vin din imediata noastră apropiere, din vecinătatea familiară, uneori ciclică și rareori surprinzătoare. Fiecare cu cât poate duce. Fiecare cu micro-universul său. Dar a-ți lua pe umeri greutatea întregului mapamond nu mi se pare rațional.

Singura menire a atenției este supravegherea lumii imediat înconjurătoare, dar într-o lume hiperconectată, este responsabilitatea mea să-mi definesc realitatea înconjuratoare. A presupune că pot digera spectacolul lumii mari, că imi pot stăpâni lumea interioară atunci când o expun ora de ora intemperiilor, este dincolo de rezonabil. Ființe plăpânde, neobișnuite cu drama, cu tragedia sau cu bucuria continuă prezentă pe rețelele de socializare, lumea noastră interoară o ia razna în fața monstrului lumii extinse. Fugim necontenit de alții, de noi, ne îngrijorăm pentru copiii din Tanzania sau pentru victimele vreunui dezastru natural. Ne apucă patriotismul stând în fața televizorului.

Trecând dincolo de limita mea de interacțiune, încerc nefirescul, mă scot din armonia rezonantă pe care o am cu Cosmosul. În timp, în locul construcției venite dintr-o rutină direcționată spre un scop, răsare un homunculus speriat și gata să fie devorat în orice moment de Univers. El nu lasă nici o urmă, nu are nici o împlinire consistentă. Este aici doar pentru a consuma ceea ce lumea îi oferă. O existență fară rutină este una lasată în bătaia vântului, una care va da naștere unui destin puțin dezirabil.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Foarte, foarte, foarte corect. De aceea ne dorim cate un hobby, ca sa ne scufundam in el si sa ne regăsim pacea interioară, atât de zdruncinată. De exemplu Soția mea imi spune mereu ca ii este dor sa fie gospodina pur si simplu. Sa intre in monotonia treburilor gospodărești,
    sa spele, sa calce, sa astepte copiii de la scoala, sa croitoreasca (un hobby abandonat de multă vreme) etc., etc., in conditiile in care conduce cu tenacitate si pricepere o afacere care rezista. Mereu imi spune cat de putine si marunte lucruri ar face-o fericita.

    • Ideal este cand munca pentru care asudam sa aducem paine pe masa familiei este un adevarat hobby. In exemplul dat de autor mai sus, Giacometti, e vorba de un astfel de caz. Probabil ca asta e valabil pentru majoritatea artistilor adevarati. Noi, oamenii obisnuiti, avem nevoie de alte pasiuni ca sa scapam de rutina muncii.

  2. :) automatismul este impus de limita fizica umana. nu poti functiona fara sa maninci, respira, bea apa sau dormi. gindul / mintea nu s nici carnale nici rutinare, iar inima i zburdalnica. lumea i mai larga decit ce vezi cu ochii

  3. Coordonatele rutinei sunt: o societate in care legile urmeaza morala crestina, spiritualitatea crestina, profesiile liberale.

  4. Tre” să treacă și asta, la un moment dat.
    Dacă nu, trecem noi.
    Nu e de imaginat că gloabălizarea asta unidirecțională poate să ducă „rațța” spre altundeva decât propriul final.
    O schimbare fundamentală e obligatorie.
    Curând, sperăm. :-)
    Baftooddaa.

Lasă un răspuns la man of war Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Adrian Stan
Adrian Stan
Adrian Stan s-a născut la Brașov, este absolvent al Facultății de Fizică a Universității de Vest din Timișoara și în prezent cercetător în domeniul astrofizicii și a sistemelor cuantice multiparticulă, la Universitatea Sorbona din Paris.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

De la Imperiul Akkadian la America vremurilor moderne, Marire si decadere cartografiaza istoria lumii prin zece imperii majore. Prin prisma lor este sondata aspiratia omenirii pentru putere si este urmarita evolutia impulsului imperial de la directa agresiune militara a imperiilor antice la subtila, dar ampla influenta culturala a superputerilor de azi.

Paul Strathern este autorul a numeroase lucrari de stiinta, istorie, filosofie si literatura, inclusiv al colectiilor Philosophers in 90 Minutes si The Big Idea: Scientists Who Changed the World.

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

Top articole

Lumea, America, Waze și BigTech

Nu doar comportamentul agresiv și arogant al oligopolurilor digitale, impactul lor politic și social ci și atmosfera generală din interiorul acestora marcată...

Societățile și conectorii

Este evident că populația multor țări a devenit din ce în ce mai fragmentată, inclusiv din punct de vedere politic, social și...

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Aterizarea forţată a unui avion de pasageri Il-18 în Cipru şi fenomenul globalizării (24 februarie 1962)

Când se mai întâmplă să citesc studii privind globalizarea şi despre zgomotoşii critici ai acestui fenomen, gândul îmi zboară către un incident...

Suveranitatea economică: între sloganuri și realități

În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.