Îmi pare din ce în ce mai mult că o boală spirituală neașteptată afectează junele român al mileniului al treilea, într-atât încât ea merită trecută în toate catastifele medicale și tratată cu maximă atenție. Molima se manifestă, ce-i drept, printr-un singur efect principal, dar acesta în sine este suficient pentru a se învrednici de întregul interes al comunității. Efectul menționat este reprezentat de paralizia totală a oricărei forme de creștere , așa încât bolnavul rămâne să plutească neterminat într-un peisaj neclar, caracterizat în general de frustrare și superficialitate.
Mai nou, tot mai mulți tineri români așteaptă. Poate chiar mai bine spus, tot mai mulți tineri români se așteaptă la cât mai multe. Verbul mi se pare suficient pentru a circumscrie întreaga patologie a bolii: așteptarea, în sensul său pasiv, presupune o conduită de repaus, de lipsă a oricărui efort pentru obținerea unui rezultat. În acest sens, așteptarea este antonimul căutării, adică al asumării unui itinerariu activ în vederea ajungerii la o destinație, al zbaterii constante pentru găsirea unei căi. O astfel de stare de tolăneală suficientă nu afectează însă niciodată exigențele pe care bolnavul le are de la restul lumii, care este cumva ținut de o promisiune imuabilă de a îi oferi toate lucrurile care, pare-se, i se cuvin. O permanentizare a așteptării inerte coroborată cu o inflație galopantă a așteptărilor, cam aceasta ar fi definiția maladiei de care se face vorbire în rândurile ce urmează.
Victimele acestei boli sunt ușor de identificat: spre exemplu, zecile de mii de tineri care merg ani de-a rândul la câte o facultate din simpla dorință ineptă de a bifa o activitate care le mulțumește părinții, o încheie mândri cu câte o notă mediocră, flutură diploma la festivitatea de absolvire și apoi așteaptă să li se ofere o slujbă. Așa se vede, desigur, în toate filmele de la mall: în scena x, tânărul termină facultatea, în scena y, el e deja angajat. Când înțeleg că realitatea nu are totdeauna talentul lui Steven Spielberg, aceștia cad în frustrare, blamează tot ce le cade în cale (piața muncii – “e clar, în România e imposibil să te angajezi”, părinții, săracii părinți – “de ce m-ai pus să dau la facultatea asta? ”, profesorii – “pe mine nu m-a învățat nimeni la școală cum să fac asta”) și sfârșesc prin a se considera nedreptățiți. Magnitudinea acestei nedreptăți îi împiedică desigur să îi observe vreodată pe colegii lor care și-au bătut capul încă din anul I de studii să își găsească o slujbă în domeniu, să realizeze activități extra-academice relevante pentru un viitor angajator, ori, pur și simplu, să ia note foarte bune.
Cumva, din anumite motive, tinerii loviți de boala pe care o aminteam mai sus acționează de parcă viața le-ar fi datoare vândută: oricât de mic ar fi aportul pe care ei îl aduc propriei evoluții, e garantat că vor primi înapoi exact ceea ce așteaptă. Când viața însă, scotocindu-se prin buzunare, nu confirmă existența vreunui astfel de debit, toate resursele terțe trebuie să fie mobilizate pentru a reduce decalajul dintre realitate și expectanțe. Intră în scenă, deci, părinții, rudele și prietenii, cu misiunea sacră de a găsi tânărului nedreptățit un loc de muncă. Și cum mecanismul pile-relații-interese funcționează ca uns în România, locul de muncă apare, fără ca tânărul să fi stat măcar să se gândească o secundă la motivele pentru care nu s-a descurcat de unul singur.
Din dorința de a face bine odraslei, terții adjuvanți i-au făcut desigur mai mult rău. Fără a învăța nimic din experiența anterioară, ba chiar confirmându-i-se că orice ar face viața îi dă înapoi ce își dorește, junele se reîntâlnește în mediul profesional cu simptomele aceleiași boli. Aici el așteaptă provocări profesionale majore, remunerație precum scrie în reviste și încredere totală în forța sa intelectuală. Nu primește nimic din toate acestea, căci drumul de parcurs pentru a îți demonstra valoarea în fața unui angajator care te-a luat din obligație este chiar mai lung decât cel obișnuit pentru succesul într-o meserie. Lungimea drumului de parcurs rămâne de fapt irelevantă față de însăși asumarea lui: când primii ani de muncă nu îți găsesc în niciun cotlon dorința de a demonstra, ci doar calculul contabil indispus al lucrurilor pe care trebuie să le primești, e greu de crezut că poți progresa.
Boala așteptării inerte, a repausului interior dus până la anchilozare nu afectează însă doar prototipul descris mai sus. Spectrul de victime este cu mult mai larg – în el se încadrează și numeroșii tineri care au descoperit, mai nou, voluptatea neștiinței. Departe de a mai fi vreodată un lucru rușinos, ori o dovadă de slăbiciune, sintagma “nu știu să fac asta” devine un stindard arborat mândru de absolventul confruntat cu o provocare la locul de muncă. Ba mai mult, în loc să fie un minus profesional, neștiința tânărului angajat pare a fi, în mintea sa, o constantă cu care angajatorul este obligat să opereze. De aici și transformarea expresiei “nu știu” într-una care include, cum altfel?, diateza pasivă – „nu mi s-a spus cum să fac asta”. Din nou, junele se așteaptă să primească mereu, ca la școală, soluția teleghidată pentru obstacolele pe care le întâmpină – slujba pe care este plătit să o realizeze devine, într-o astfel de concepție, o obligație continuă de dădăceală a angajatorului, care însă nu trebuie să uite să plătească, la timp, onorariul pentru neștiința învățăcelului său.
Pomelnicul ar putea continua, spre exemplu, cu sfera miilor de restanțieri actuali ai băncilor, ale căror credite nesăbuite sunt rezultatul aceluiași imbalans între puținul avut și multul așteptat, între ceea ce viața reală le putea oferi și ceea ce ea era cumva previzionată să ofere. Dar nu pomelnicul e important aici.
Important e că deunăzi nu părea că este timp de așteptat. Într-o lume cu mult mai puține, infinit mai puține oportunități, generațiile mai vechi săreau la fiecare de parcă era ultima. Într-un univers cu mult mai puține locuri de muncă, nu se auzea nicio voce trâmbițând din prima “nu știu’, chiar dacă sarcina primită ținea de un domeniu selenar. Multe cursuri universitare se terminau cu greu din pricina zecilor de întrebări puse profesorului de către studenții interesați să înțeleagă, nu doar să noteze mecanic și plictisit o partitură care nu înseamnă nimic pentru ei.
Când am câștigat cu Nico finala Mondialelor la dezbateri academice, favorita clară a acelei competiții, o olandeză, a venit la mine să mă întrebe un singur lucru: „E adevărat că ați dormit în aeroport?”. Când i-am confirmat, am avut surpriza să o văd că zâmbește ușurată: “Greu să te pui cu foamea asta de performanță”.
Foamea, acest catalizator nemilos al căutării personale, al alertării individului înspre acțiune i-a cam părăsit pe tinerii români. Și i-a părăsit fără noimă, căci nimic din realitatea economică actuală a statului român nu îi îndreptățește să dormiteze sastisiți în hamacul existenței. Aproape imposibil de explicat cum o țară care nu reușește în mod evident și sistematic să își hrănească copiii și să își trateze bolnavii îi poate da unui adolescent siguranța căldicică a confortului garantat, indiferent de input-ul oferit de acesta societății. Cu atât mai mult cu cât un astfel de confort nu e asumat nici măcăr de tinerele speranțe ale unor societăți mult mai stabile din punct de vedere economic – fără a cădea în vreo stereotipie, e suficientă în acest sens observarea, prin facultățile lumii, a nevoinței continue de a acumula a studenților din Orientul Îndepărtat, indiferent de moștenirea care le-a fost promisă din fragedă pruncie.
Marele vis al generațiilor trecute, obiectivul primar, taliban asumat cu prețul oricărei privațiuni personale, ca urmașii lor să nu resimtă niciodată existența unor lipsuri se dovedește a fi o capcană. Crescut în beția răsfațului, a dorinței de a pune pe masă tot ce a lipsit înainte, tânărul deprinde repede și fără vreun efort personal obișnuința lucrurilor care i se cuvin. Crescut în acest mediu, cum să se mai adapteze el în afară, acolo unde, pur și simplu, lucrurile nu se cuvin?
Ținând cont de cele de mai sus, aș propune medicilor de suflete care se văd în fața unui pacient ce exhibă simptomele acestei boli să îi prescrie o rețetă de înfometare. Să îl încurajeze să regăsească semnele imposibil de ignorat ale puținului personal, ale nevoii constante de a acumula pentru a obține un (oricât de precar) echilibru. Cred că simplul moment al ieșirii din aburul autosuficient al repausului echivalează cu însănătoșirea. Până atunci, o veste oarecum bună: suferinzii respectivului beteșug nu cunosc nicio durere palpabilă, nicio dereglare fiziologică. Doar că nu ajung nicăieri.
Foarte bun articolul.
Nu am nimic de adăugat, dar este al patrulea (dacă am numărat bine) articol semnat de dumneavoastră cu care sunt întrutotul de acord, aşa că am simţit nevoia să vă mulţumesc pentru aceste contribuţii. Aşadeci: mulţumesc. :)
Aș vrea să vă asigur că sunt onorat de aceste rânduri. Vă mulțumesc, atât dumneavoastră, cât și comentatorilor de mai jos pentru gândurile și opiniile transmise.
Subscriu! Bravo pt articol.
Excelent articol! Felicitari! Din pacate cauza este una genetica – vezi Miorita.
Subscriu, la mine este al doilea. Felicitari! Ce bine ar fi ca parintii si copiii lor sa gaseasca puterea de a accepta aceste adevaruri simple si incomode pt unii. Viata este o lupta nedreapta de cele mai multe ori, dar o lupta si ar fi bine sa se stie si sa accepte asta, fara iluzii pierzatoare. Fericiti parintii dvs si ai tinerilor care reusesc sa cuprinda cu mintea acest adevar. Chiar daca ‘fiecare cu norocul lui’ , totusi nimic nu vine fara zbatere continua (sub o forma sau alta). Aceasta pasivitate de care vorbiti, rod al educatiei din familie , dar si efect al ‘adormirii’ instinctelor de supravietuire de catre media vinzatoare de iluzii (doar din asta traieste la rindul ei) este periculoasa si extrem de perversa. Latinii spuneau ceva de genul ca burta plina nu iubeste invatarea. Se mai gindeste cineva sa transmita adecvat acest mesaj inca din copilarie??? Va citesc cu placere si atentie. In afara de o ‘dreapta judecata’ , aveti si talent. Va doresc numai de bine!
Simple, da. Adevăruri? Parţial.
Mda, o colecţie de părerisme. Observaţiile la prima mână pot fi adevărate, explicaţiile sunt însă tot cam de profunzimea experienţei senzoriale.
Este adevărat că marele vis al generaţiilor trecute este acela ca urmașii lor să nu resimtă niciodată existența unor lipsuri, însă asta nu este o caracteristică a educaţiei sau a relaţiei părinte-copil de astăzi, este foarte veche. Părinţii mei au făcut tot ceea ce era posibil şi rezonabil pentru ca eu să nu resimt lipsurile din anii 80 ai secolului trecut. Din cele ce mi-au povestit, cam la fel au fost traţi şi ei, desigur într-un context istoric diferit şi probabil la rândul lor bunicii mei. De fapt, asta era şi este modul de a vedea relaţiile în orice familie burgheză sau mai înstărită de la ţară. Omul îşi zice: „acumulez, dar până la urmă de ce acumulez, nu pentru copii, nu pentru să fiu şi eu în rând cu vecinul sau chiar să-l depăşesc, inclusiv prin modul în care mi se realizează copiii?”. Ceea ce spuneţi dumneavoastră nu e, deci, deloc o caracteristică a societăţii contemporane şi nici a postcomunismului sau a capitalismului prost înţeles.
Doar această dorinţă a părinţilor ca progeniturile lor să o ducă mai bine decât ei, cât mai bine, nu explică situaţia actuală. Diferenţa faţă de ceea ce se întâmpla în trecut este că în urma egalizării societăţii în timpul comunismului şi a „democratizării economice” de după 1989 (adică a consumerismului) aspiraţia aceasta a devenit o normă în cea mai mare parte a populaţiei şi mijloacele de a o realiza tot mai la îndemână, cel puţin în aparenţă. Dacă cei din generaţiile trecute îşi doreau să poată oferi orice copiilor lor, astăzi acest lucru este sau pare cel puţin mult mai la îndemână.
Lucrul acesta e făcut posibil de societatea de consum, pe care se sprijină capitalismul global, cam de prin 1920 încoace. Impactul esenţial al societăţii de consum asupra comportamentului generaţiilor actuale, şi în special asupra celor mai tineri, este acela al primatului imediatului. A fost creată o dependenţă nu doar de consum, ci de satisfacerea imediată a unor dorinţe. Astăzi, nu calitatea produsului sau a serviciului primează, ci rapiditatea cu care el poate satisface o dorinţă. De asta ne ducem la mall, la supermarket şi cumpărăm lucruri de o calitate indiferentă, ambalate frumos, pentru că ne este foarte la îndemână, ca să nu mai zic de faptul că ambalajele şi publicitatea ne şi stimulează dorinţele şi le transformă în aşa-zise nevoi. Nevoia de „aprecieri” pe facebook e din aceeaşi categorie de necesitate a satisfacţiei imediate a unei dorinţe. În plus, toată publicitatea din spaţiul real, mass-media sau virtual se bazează pe facilitatea accesului la un prodius sau serviciu („creditul cu buletinul”, reduceri monstruoase, carduri de credit), pe comoditate şi pe crearea şi apoi exploatarea dorinţei de siguranţă în orice context (de la garantarea unui produs la asigurările de viaţă, puzderia de firme şi sisteme de pază şi la garantarea obţinerii unui loc de muncă la terminarea nu ştiu cărei facultăţi).
Într-un asemenea context, să vii şi să explici aparenta apatie a generaţiei tinere din România pe baza unui particularism românesc, a unei aşa-zise boli (am sesizat metafora, mulţumesc) naţionale, eventual pe baza unui capitalism impur, denaturat de tarele comunismului şi altele asemenea, înseamnă să rămâi cantonat în spaţiul naţional şi în studierea României şi a societăţii româneşti din perspectiva excepţionalismului românesc (poporul român e un miracol, nu? de ce nu ar fi şi blestemat în vreun fel) şi să ignori faptul că România este situată într-un context cel puţin balcanic dacă nu european şi global şi că lumea nu se opreşte la Nădlac de unde începe altceva. Sigur că la noi unele astfel de fenomene sunt mai accentuate de trecerea bruscă de la societatea subzistenţei la retorica şi societatea consumului în doar câţiva ani, dar şi în Vest unele fenomene în rândul tinerilor sunt mai accentuate decât aici tocmai din cauza istoriei mai îndelungate a familiilor de acolo în minunata lume a societăţii de consum.
Nice!
Cu tot dragul vă spun că îmi atribuiţi vorbe care nu îmi aparţin. Departe de mine gândul că problema tinerilor de care vorbeam în articol (şi pe care nu i-am considerat majoritari) se bazează pe un particularism românesc. Foarte posibil ca astfel de cazuri să existe în proporţie semnificativă şi prin Bulgaria, şi prin Croaţia şi prin Mauritania, nu ştiu, nu am trăit prin respectivele locuri. Foarte posibil de asemenea ca şi în aceste locuri să fie vorba de aceleaşi explicaţii, din nou, nu ştiu.
N-aş vrea să încep să rescriu aici un text deja scris, dar problema de la care pornea articolul de mai sus era dată de faptul că, într-o ţară cu o situaţie tot mai precară, există o relaţie de invers proporţionalitate între aşteptările unei părţi a tineretului şi efortul depus pentru a le atinge. Dacă o studiem de aproape, relaţia aceasta este într-atât de ciudată, încât aduce aproape cu orbirea.
Înţeleg că v-aţi fi dorit să vedeţi o abordare a raportului de cauzalitate dintre viciile societăţii de consum şi apatia tinerilor (“nu am găsit în textul dumneavoastră nici măcar o urmă de părere cum că ar putea exista o relaţie între “totul la îndemâna ta, doar să vrei” din societatea de consum, la acest “totul mi se cuvine” de care vă plângeţi”). În primul rând aş fi mai nuanţat, tema articolul de mai sus nu era abordarea generală a subiectului apatiei tinerilor (a se vedea precizările de mai sus). În al doilea rând, fără a fi vreun mare fan al consumerismului, nu vă împărtăşesc teza, cred că avem destul de exemple de societăţi accentuat consumeriste în care nu regăsim acelaşi dezechilibru între aşteptări şi efort.
În sfârşit, văd că ma acuzaţi de “părerisme”. Mă declar vinovat, chiar e un articol de opinie :).
Vă mulţumesc mult pentru comentariu şi vă asigur de întreaga mea preţuire.
De acord, nu spuneti explicit ca ar fi vorba de o tară a României, însă ideea asta pluteşte ca o întrebare retorică în fundalul articolului („oare de ce la noi o fi aşa?”). Nu degeaba apare spectrul Mioriţei într-unul din comentariile laudative la articol. În aceeaşi direcţie merge şi analiza dumneavoastră a problemei, care începe şi se termină cu proasta creştere din familie, adică tot o situaţie particulară societăţii româneşti.
Departe de mine gândul că educaţia în familie nu ar avea vreun rol în toată povestea asta, dar să pretinzi că faci o analiză a problemei apatiei tinerilor şi singura explicaţie care-ţi vine-n minte este aceea că e de vină familia e cam subţire, oricât de puţine v-aţi fi propus cu articolul.
Familia este acel nucleu în care se conservă valori şi în care copii sunt puşi la adăpost de adversităţile sau de schimbările bruşte din societate, dar e demonstrat că copiii, de la cea mai fragedă vârstă, sunt influenţaţi nu doar de familie, ci şi de ceea ce văd în jurul lor în societate. Or, atâta vreme cât societatea îi învaţă că trebuie să posede material cât mai multe lucruri, că trebuie doar să ceară de la părinţi ca să li se dea cam orice (reclamele de pe canalele TV pentru copii sunt absolut monstruoase), că banii se pot face uşor şi că accesul la bunuri se poate face fără efort e cam greu să dai vina doar pe familie.
Cum spuneam, influenţa societăţii de consum nu este peste tot la fel, depinde şi de viteza cu care ea s-a aşternut peste nişte relaţii sociale preexistente, depinde de aceste relaţii. De aceea, în ţările din Occident cu o mai îndelungată şi mai treptată expunere la societatea de consum e posibil ca apatia să fie un fenomen mai marginal decât în România, dar el există şi e în strânsă legătură cu falsa accesibilitate oferită de cultura consumului imediat, după cum e posibil ca această expunere să fi dezvoltat alte tare în societăţile respective.
Particularitatea României şi a altor state din jur vine din aceea că trecerea de la subzistenţă la consum s-a făcut foarte repede, nu treptat, ceea ce a luat pe nepregătite societatea şi familia. În plus, consumul la noi s-a bazat pe credit, ceea ce e bomboana de pe colivă.
Dar chiar şi în societăţile dezvolate din Vest, în acest moment există o preocupare importantă în familii şi în societate privind impactul consumerismului asupra dezvoltării tinerilor şi lucrurile evoluează şi acolo în bună măsură în direcţia limitării accesului tinerilor la bunuri care produc o satisfacţie imediată şi rezolvă doar dorinţe artificial create.
Cum remarca şi un comentator mai sus, marile mase surde din România, acelea care lucrează ca să-şi permită plata la întreţinere şi care pleacă peste hotare cu milioanele pentru că nu găsesc aici de lucru or fi ele atinse de mirajul consumului, ca toţi ceilalţi, dar apatici nu-s, pentru că nu au mijloacele care să le permită să intre în acest joc. De asta, apatia de care vorbiţi dumneavoastră poate fi localizată destul de bine la nivelul tinerilor proveniţi din clasa mijlocie, care a avut acces la resursele consumului în aceşti ani.
Cum zicea James Carville, „It’s the economy, stupid ! ” (se înţelege că nu e vreo trimitere la dumneavoastră în special, ci la noi toţi atunci când suntem tentaţi să facem analize din-astea sociale şi politice la nivel macro şi ignorăm complet substratul economic al problemei).
Ca să închei, nu am găsit în textul dumneavoastră nici măcar o urmă de părere cum că ar putea exista o relaţie între „totul la îndemâna ta, doar să vrei” din societatea de consum, la acest „totul mi se cuvine” de care vă plângeţi. Dar să spui ceva de consumerism sau să îţi pui măcar problema că ar fi ceva în neregulă cu el înseamnă să te iei de capitalism (nu mă interesează pe ce anume se baza capitalismul de pe vremea lui Adam Smith, cel de azi nu se poate lipsi de consumerism, e clar). Or, cine se leagă de capitalism, se leagă – nu ? – de democraţie, libertate, e un comunist ori un fascist sau ce-o mai fi, în funcţie de înclinaţiile autorilor.
Articolul a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine, mai ales că a oferit răspunsuri unor întrebări care mă frământă de ceva vreme.
Felicitări !
exceptional … l-am pus la statusul de mess, ca sa citeasca si altii :)
(si eu nu sunt fan „social media”;))
Impresionant. De fiecare data cand dau de tine esti impresionant. Mentine acceleratia.
Minunat articol!
Concluzia: „Nimic nu ni se cuvine!””
S-ar putea preda zilnic subiectul in familie, la gradinita, la scoala si in societate?
Daca DA, s-ar putea sa ne/fim salvam/salvati!
Multumesc pentru articol!
Chiar va sfatuiesc sa incepeti sa aplicati asta cu familia dumneavoastra, cu copii si parintii dumneavoastra. De exemplu, daca unul dintre ei va cere un pahar cu apa, o jucarie, sau să-i pasaţi sarea la masă, vă sfătuiesc să-i întrebaţi: „Şi ce primesc în schimb?” sau „Şi ce faci pentru asta?”.
Tot aşa!
Nu asta e sensul. E frumos sa il ajuti pe altul. E un lucru bun care trebuie incurajat, lucru cu care pariez ca si autorul este de acord. Ce e gresit e sa ajungi sa crezi despre tine ca ti se cuvine sa fii ajutat. Ajungi sa uiti ca mai trebuie sa te ajuti si singur.
@r2: multumesc pentru explicatii, am inteles si eu la ce se referea. Am vrut doar sa arat ce inseamna sa duci la ultimele consecinte o asemenea conceptie „nimic nu ni se cuvine”. Si asta nu dintr-o placere de a trolla sau de a taxa false sofisme, ci pentru ca (1) un copil educat ca totul este o lupta, ca tot ceea ce e isi doreste are un pret de platit va deveni un sociopat, incapabil de empatie si de solidaritate si (2) oricat de mult si-ar impune un parinte (zic eu normal) sa-si educe odrasla in felul asta, va ajunge fie sa cedeze in cele din urma in fata acesteia, fie sa aiba o relatie extrem de tensionata cu copilul si cu ceilalti membri ai familiei, cu posible grave consecinte pentru odrasla si probabil si pentru parinte. In fapt, nicio familie nu functioneaza si nu a functionat vreodata pe principiul asta pentru ca familia tocmai asta inseamna, sa il ajuti pe celalalt si atunci cand nu-ti poate oferi nimic in schimb si chiar atunci cand nu merita. Ar fi posibila o forma de organizare sociala bazata totodata pe legaturile de sange si pe o astfel de meritocratie, insa cu siguranta ea nu s-ar numi familie, ci altcumva.
Cred ca nu v-ati ocupat niciodata de educatia unui copil, pentru ca altfel nu ati fi scris acel comentariu.
Un copil vine o scriitura pe lume la care se adauga, ulterior, in primul rand, educatia primita de la parinti sai, de la cei aflati in preajma lui, si care contribuie decisiv la transformarea acestuia.
Sansa mea a fost sa am un copil cu o scriitura extrem de buna – deschis, generos, dar in acelasi timp capabil sa inteleaga ce se cuvine si ce nu se cuvine. Evident ca au existat intentii de a cere mai mult, dar de fiecare data a primit raspunsurile mele, pe care personal le consider si acum, in limita unui bun-simt normal. M-au ajutat enorm si sfaturile primite de la pediatru – el m-a invatat initial cum sa evit sau, daca nu se poate, sa ma comport in situatiile tensionate.
Si acum, ca adult, fostul copil are notiunile de baza, cred eu, incriptate. Opereaza cu ele!
Am raspuns la comentariul Dvs. putin cam tarziu, dar am facut-o pentru a lamuri situatia.
Revin la subiect: protestul meu este legat de extinderea fara de precedent a statului de asistat. MI se cuvine! – zic unii tot mai des si tot mai tare.
Imi pare ca asa strigau in urma cu ceva vreme unii pe strada!
Statul asistential, de exemplu, a fost consolidat in UK imediat dupa WWII si tot in UK a fost daramat de Margaret Thatcher.
Sa nu uitam!
Si daca se poate: sa nu repetam greselile!
Repetarea greselilor costa – si uneori erorile in alegerile pe care le facem pot intoarce roata istorie pentru o lunga perioada de timp!
Ce s-ar fi intamplat daca in primile alegeri libere de dupa 1990, RO ar fi avut ca Presedinte pe dl. Ratiu?
Atunci, nu tocmai din greseala, cu un procent de numai 70% din total alegatori prezenti la vot, a fost aleasa o alta persoana. Urmarea?
Avem acum un personaj care se mandreste cu Che Guevara!
In general comentez: Cam cat ne costa acum alegerile pe care le-am facut?
Cat timp din timpul nostru liber alocam efortului de a clarifica, pentru fiecare si pentru altii, a unor elemente importante din viata noastra de zi cu zi?
SE CUVINE OARE? – de exemplu
E delicios sa citesci articole pe contriutors.Toate sunt bine scrise, teme variate, loc pentru dezbatere, respect intre autor si comentatori etc. Asa ca te trezesti dimineata pe la un 11, dezamagit ca de obicei de tot ce este in jurul tau si te-apuci sa rasfoiesti printre noutati. Ai 27 de ani si tocmai ai realizat ca dupa cele 3-4 luni de depresie (senzatii noi si tari) ai inceput un poroces mai mult sau mai putin constient de evaluare a contextelor si deciziilor care te-au adus in neantul in care tot „astepti” (cum zice autorul). Acum vezi foarte clar cum asteptarile tale si perceptiile asimilate de la parinti sunt niste minciuni sordide, total aberante si total neadecvate realitatii. Iti dai seama ca nu ti-ai dorit nimic, niciodata, pentru ca nu ai avut de ce sa-ti doresti. Nu ai fost incurajat sa faci nimic, valorile fundamentale in care ai fost crescut fiind frica si rusinea. Ti-ai luat bacul cu 9 pentru ca era important pentru parinti, trebuia sa fie important. Ai mers la facultate dar n-ai terminat-o din lehamite. Ai fost genul de student care a trecut prin universitate fara abonament la biblioteca. In ultimul an de facultate te-ai angajat la stat, ca deh, doar acolo au parintii pile. Dupa un si jumatate de teatru absurd cu perceptia fracurata de suprarealismul institutiilor publice demisionezi si te angajezi la privat. Nici nu te mai gandesti la facultate. Privatul recunoaste in tine un individ valoros, demn de exploatare, dar din motive necunoscute nu este in stare sa-ti plateasca 200 de euro lunar. Dupa alt an si jumatate demisionezi si te retragi in „asteptare”.
Astfel te trezesti dinimeata pe la un 11 si rasfoiesti contributors. E foarte placut sa citesti contributors. Afli ca e doar vina ta, esti masura tuturor lucrurilor, esti un soi de bolnav care crede ca totul i se cuvine. Deschizi televizorul si auzi ca-n Europa sunt cam 26 de milioane de-astia in asteptare ca si tine. Pardon tu deja ai 27 de ani esti in alt interval. Oare de cate milioane? Dupa un alt an si jumatate citesti acest articol delicios.
Ei, da…Apatic Georgescu….ce dreptate aveti… (AR, 60 de ani)
:))
Lasa ca se va revigora mineritul la RM si acolo milioanele ca tine, ca mine, ca toata lumea o sa isi gaseasca leacul la boala asta numita asteptare!
Apud Mantra 67,5 a dreptaciului roman
Doar asa dupa comentariu mi se pare ca ti potriveste articolul. Intrebarea ar fi:
– de ce ti s-a oferit doar 200 euro, nu cumva nu esti slab pregatit?
– daca esti bine pregatit, nu cumva t-ai ales prost meseria?
– daca consideri ca asta vrei sa faci, de ce nu incerci si in alta tara?
– daca nicaieri in lume nu poti obtine 2000 de euro, atunci de unde idee ca se poate?
cred ca exista o alta latura mai generala a problemei care tine de modul in care privim functionarea societatii in general. avem tendinta de a vedea aproape tot ce tine de societate ca o lupta intre o victima neajutorata si un agresor rau intentionat (cetatean contra guvern, conducator auto contra politie, platitor de taxe contra fisc, alegatori contra politicieni, bugetari contra privati, elev contra sistem de invatamant, angajat exploatat contra patron exploatator etc). asta pare sa fie modelul mental prin care ne reprezentam societatea, inclusiv acolo unde nu este cazul. de partea de „foreign relations” nu mai vorbesc, numai agresori si victime si acolo. realatii neutre intre oamenii care isi vad pur si simplu de propriul interes nu par sa faca parte din model.
odata identificate „partile”, societatea va fi foarte intelegatoare cu victima si foarte severa cu „agresorul”. suntem mult mai dispusi decat altii de a acorda cuiva statutul de victima (poate pentru ca presupunem din start ca trebuie sa existe o victima). la fel, suntem mult mai dispusi sa acceptam scuze pentru un eventual esec al victimei, pentru ca, din start, odata acceptat modelul, vina trebuie sa apartina agresorului intr-o forma sau alta. acceptam pana si scuze pe care altora le-ar fi jena sa le pomeneasca (inclusiv o categorie aparte – scuzele „istorice” gen „noi n-am avut imperii”). in romania daca ai demonstrat ca tu esti victima si celalalt este agresorul inseamna ca ai ocupat „higher moral ground”, motiv pentru care unii oameni par sa se intreaca in incercarea de a demonstra altora cat de mult merita statutul de victima, intr-un fel de „race to the bottom”. in categoria asta cred ca intra si tinerii de care vorbiti.
altii privesc in mod diferit societatea. sunt mai stricti cand vine vorba de a acorda cuiva statutul de victima a vreunui agresor, motiv pentru care sunt si mai reticenti in a accepta scuzele in cazul unui esec. cuvantul „scuza” (cu acest sens, nu cu cel de a cere iertare) are o conotatie puternic negativa in alte limbi si inseamna fuga de raspundere. simpla mentionare a cuvantului la adresa cuiva echivaleaza cu o atentionare severa. in limba romana termenul are doar o conotatie usor negativa sau chiar neutra (din cate imi dau eu seama, poate gresesc). cei care nu au luat bacul au scuze (sunt niste victime, cum ne-a explicat cineva pe contributors). la fel, cei care nu au un loc de munca pe masura calificarii lor sunt si ei niste victime (ale sistemului, de parca sistemul n-am fi tot noi). tot cautand victime pe umarul carora sa planga si agresori pe care sa-i condamne, societatea a indreptat ideea de concurenta intr-o directie gresita.
Observaţii de bun simţ. Doar că în multe cazuri chiar putem vorbi de victime şi de profitori, dacă nu de agresori. Şi eu am o problemă cu victimizarea asta din societate, nu doar în România, ci în general, dar nu numai din cauzele menţionate de dumneavoastră, ci şi pentru că această relaţie victimă – agresor mai produce o categorie, aceea a salvatorului şi a apărătorului victimei şi care justifică o grămadă de acţiuni în numele apărării victimei. În plus, victima e redusă la o stare de incapabil, de sub-cetâţean/sub-stat care trebuie ajutat să-şi revină şi, de ce nu, să-l ajute pe apărător să pozeze în cetăţean/stat puternic şi moral. Rezulatul este menţinerea victimei într-o permanentă stare de persoană care are nevoie de protecţie.
Apare însă şi o altă tentaţie, aceea de a explica „victimelor” că tot ceea ce trebuie să facă este să intre şi ele pe piaţa liberă alături de „agresori” şi totul se va rezolva de la sine. Evident, e o prostie şi asta.
Notiunea de lupta presupune relatii antagoniste, rezultatul fiind un castigator si un perdant, vectorial diferenta dintre cele doua parti. In societate prefer notiunea de parteneriat, de colaborare in scopul atingerii unor obiective, aportului uneia dintre parti corespunzandu-i contributia celeilalte, relatie de tipul castig-castig, rezultanta fiind suma (nu diferenta!) acestora, tot vectorial. Calea spre progres este evidenta, insa este conditionata de justetea reglementarilor pe care se bazeaza relatiile, precaritatea acestora fiind probabil cauza omniprezentei luptei in detrimentul parteneriatului.
multumesc, interesanta ideea cu compunerea vectorilor.
sunt de acord ca exista victime si agresori, dar cred ca aceasta idee este exagerata in unele cazuri pana la paranoia (de exemplu „tara de vrea prost” – o idee pe care unii o iau in serios, sau ca altii vor sa ne tina pe noi saraci, ca sa ne poata exploata). suntem orbiti de acest mod de a vedea lumea. pentru orice lucru care nu functioneaza in Romania, cauza este „by default” un personaj negativ rau intentionat care trebuie demascat si pedepsit (de cand cu democratia, eroii negativi sunt politicienii). problemele economiei sunt toate reduse la reaua vointa cuiva (bancile nu vor sa crediteze economia, politicienii uita de alegatori etc). victimele nevinovate trebuie sa porneasca „lupta cea dreapta”, condusi de eroul salvator care vorbea cernota (multumesc). un erou salvator din asta a fost si ioan stoica de la caritas, „singurul care face ceva pentru saracii din tara asta”, cum imi spunea cineva.
o consecinta neintentionata este ca am creat o cultura care pune prea mult din raspundere pe seama altora si e prea toleranta cu esecul „victimei”. daca e vorba de exagerari, este preferabil sa exageram in sensul celalalt. ce rezolvam daca spunem ca de vina e profesorul, pentru ca nu a stiut cum sa ii atraga pe elevi si de-aia au picat saracii elevi bacul? o sa ajungem sa schimbam profesorul in fiecare an si sa tot asteptam rezultatele sa apara (asa cum tot schimbam politicienii).
o societate in care se poate fugi atat de usor de raspundere nu poate spera la prea mult. din contra, una in care raspunderea apartine in principal celui in cauza si care nu vrea sa auda de „scuze” va ajunge departe.
Fuga de răspundere e o problemă crucială în societatea de azi. Chiar şi atunci când oamenii sunt hotrăâţi să facă ceva, să se organizeze ca grup de cetăţeni, determinarea lor merge până la a căuta pe cineva, un reprezentant, care să facă treaba mai departe în locul lor. Întotdeauna sunt politicienii de vină, cum aţi remarcat, sau dacă nu, e liderul de sindicat sau e altcineva, învestit cu o minimă autoritate de reprezentare. Găsirea vinovatului scuteşte de răspundere. În anii 30 era dorinţa de a găsi marele lider. Asăzi nu ne mai dorim aşa ceva, dar ne dorim lideri mai mici sau, cum se mai spune, „o clasă politică”, care să-şi facă treaba. Nu ştiu cum putem ieşi din acest impas şi dacă vom ieşi.
Musai sa iesim si chiar vom iesi, probabil ca sunt suficient de naiv sa cred. Subliniez importanta reglementarilor pe baza carora societatea trebuie sa functioneze. Acestea sunt creatia politicienilor care ajunsi la putere trebuie sa ne reprezinte. Experienta postdecembrista este de-a dreptul traumatizanta, dar daca acceptam ca deocamdata nu exista solutie alternativa suntem nevoiti sa urmam aceasta cale, dar sa incepem a o face bine. In primul rand sa incetam a mai fi captivi/dependenti de cei carora le „datoram” ceea ce traim, dupa care sa ne concentram atentia asupra ideilor noi venite dinspre cei curati/nemanjiti, acestia chiar exista, insa de regula sunt prea firavi in competitia cu penalii, plagiatorii, sas (si alte specimene) dovediti sau nu dar cu care ne consumam zilnic resursele.
„dar daca acceptam ca deocamdata nu exista solutie alternativa” totul va fi poate mai bine in viitor. Nu cred ca o asemenea acceptare a status-quo-ului poate duce la revigorarea mult asteptata. Vorbiti despre oameni noi, curati, nemanjiti: acestia nu vor putea sa schimbe nimic de unii singuri, in locul nostru. Trebuie sa propuna mai intai un alt mod de a relationa cu cetatenii pe care-i reprezinta, nu unul care presupune o intalnire cu ei o data la 4 ani. Pentru ca important nu e cine e ales o data la 4 ani, ci ceea ce se intampla in acei 4 ani. Daca eu aleg un independent curat, frumos si providential si el cu inca 10 asemenea incearca sa schimbe ceva de unul singur, va fi jale. In primul rand ar trebui sa faca un pact cu cetatenii care l-au votat, sa accepte ca daca nu se ridica la inaltimea asteptarilor sau nu se consulta regulat cu cei care l-au votat isi depune demisia, chiar daca legea iida dreptul la 4 ani de mandat. Asta ar fi un bun exemplu. Si ar reprezenta inceputul unei alternative la ceea ce avem in prezent, nu acceptarea faptului ca nu avem alternative, care nu duce la nimic.
@ Cernota
( ref. la postarea de la 24/07/2013 la 15:36)
De acord, insa doresc sa completez: posibilitatile individuale sunt reduse, prin urmare alternativa trebuie cautata in entitatile organizate, adica noi (de-adevaratelea, nu cu politicieni rebranduiti, un fel de ciori vopsite, avem destule cazuri) partide, avem asa ceva, iar pentru cei care nu gasesc sa se organizeze. Exista valori, acestea trebuie incurajate, acestora trebuie sa li se pretinda, asa cum foarte bine ai scris, acest forum in particular si net-ul la modul general abunda.
Pana in ’89 mai totul se facea la comanda iar optiunile erau limitate. Din ’90 diversitatea posibilitatilor nu a fost fructificata deoarece au fost promovate in mod sistematic nemunca, alternativele la limita si in afara legii precum si atitudinea asistentiala. Atat prin politicile tuturor celor care s-au perindat la putere cat si prin „valorile” promovate in media.
Daca matale traiesti printre baieti si fete de bani-gata, nu inseamna ca toata populatia tanara sta si asteapta, Majoritatea se chinuie cu lunile sa-si gaseasca un loc de munca unde 100 de lei in plus le permite sa le mai ramana ceva dupa plata chiriei. Aia mai de la tara au plecat in Italia cu milioanele si au dormit in containere, nu in aeroport.
E clar ca nu cunosti realitatea, altfel nu ai scrie aici.
Da, scurt si la obiect.
Subscriu ideii pe care o enuntati. Extinzand, acesta este simptomul majoritatii in societatea romaneasca, fara deosebire de varsta.Putini sunt aceia care spera si lupta pentru sperantele lor intr-o societate normala, intr-o ierarhie fireasca a valorilor si in succesul real muncit, trudit. .Aici este „cheia” evolutiei noastre :sa nu dispara speranta acelora care cred in aceste valori.Puterea exemplului se va propaga, insa depinde foarte mult cum va evolua „masa critica” si astfel de articole au contributia lor pozitiva.
Pentru cineva atat de atent cu nuantele limbii romane ma asteptam la mai mult: „imbalans” nu exista in limba romana; „imbalance” insa putea fi inlocuit in limba romana cu o sumedenie de sinonime sugestive (disproportie, inegalitate, nepotrivire). Daca autorul tinea la un cuvant pretios, putea folosi „imparitate”.
„Profilul” restantierului la credite in 2008 implica o varsta de 35-39 de ani, iar in 2010 de 30-34 de ani, nu chiar ceea ce se intelege in mod obisnuit prin „junele roman”.
„zecile de mii de tineri care merg ani de-a rândul la câte o facultate din simpla dorință ineptă de a bifa o activitate care le mulțumește părinții” – exact asa se intampla si inainte de 1989: cunosc foarte multe situatii din acestea. Sigur, nu e clar daca perioada comunista se incadreaza „intr-o lume cu mult mai puține, infinit mai puține oportunități”. Oare oportunitatea de a-ti turna colegii/prietenii/neamurile pentru a-ti satisface „foamea” merita sa fie luata in considerare? La urma-urmei, cineva care nu asteapta nimic de la ceilalti (inclusiv de la societate) e un individualist feroce, ce nu are a-si face complexe din a calca pe cadavre spre a-si satisface „foamea”.
In rest, sunt mai degraba de acord cu parerea (vedeti, si eu tot cu parerisme…) lui Cernota: parerisme. Spuse destul de frumos; merg bine la o bere, dar cam atat.
Autorul pierde din vedere ca „foamea de performanta” care l-a motivat nu este deloc acelasi lucru cu foamea de bunuri si obiecte de care parintii incearca sa-si fereasca copiii. Din punctul asta de vedere, explicatia cu „betia rasfatului” e cam naiva, si nu pare altceva decat pregatirea terenului pentru celebra doleanta a statului minimalist de a taia din cheltuielile publice (educatia etc), pe motiv ca tinerii, nu-i asa, sunt imbatati de prea mult rasfat.
Foamea financiara nu duce la foame de performanta, ba chiar invers, as zice eu: foamea de performanta vine mancand, in schimb cel mai nestiutor manifesta in general si cea mai putina inclinatie de a progresa. Asa ca mi-e teama ca se va ajunge, ca de obicei, la solutia usoara de crestere a eficientei: nu prin rezolvarea apatiei, ci prin reducerea cheltuielilor. Ceea ce nu e deloc acelasi lucru.
Cum a zis cineva mai sus: observatiile de prima mana or fi valabile, dar intuitia asupra celor din spate este cam subtire.
Îmi pare rău, dar generalizați masiv, nu permiteți niciun fel de nuanțe și împărțiti lumea în alb și negru (nu mai vorbesc de tonul condescendent). Discutați despre acel „nu știu” și despre rușinea de a nu ști să rezolvi o problemă ca proaspăt angajat. Nu văd unde e problema. E natural să nu știi să faci ceva și, da, să te aștepți să primești ajutor din partea superiorilor. E în neregulă să spui că nu știi nici a doua oară să faci același lucru, dar nu e nicio rușine să ceri ajutorul când pur și simplu habar nu ai, pentru că nu ai mai făcut acel lucru niciodată. Pun accent pe niciodată. Felul acesta liberal în care puneți problema, de parcă angajatul și angajatorul ar fi antagoniști, de parcă ar trebui să ne dușmănim și să ne ambiționăm să demonstrăm că suntem peste nivelul la care ne aflăm în momentul respectiv nu poate avea niciodată rezultate bune. Vorbiți de foame de performanță – eu sunt victima foamei de performanță, a acelui „lasă că nu am nevoie de ajutorul nimănui, lasă că mă descurc singură, lasă că găsesc singură soluții”. Și după ani de zile care nu mi-au adus decât alienare socială, boală și depresie, vă spun cu mâna pe inimă că nu este o soluție în niciun fel de sistem. Nu înțeleg cine la ce se așteaptă. Mă îndoiesc că absolventul zace acasă și se plânge că nu îl sună nimeni. Știu multe cazuri de persoane care și-au căutat un loc de muncă bun luni de zile, și în cele din urmă au acceptat niște posturi de sclavi, prost plătite, în care au fost tratați cu lipsă de considerație și umanitate, toate din disperare. Nu se alteaptă nimeni să-i pice nimic din cer. Ce salarii de reviste? Nu înțeleg la ce vă referiți. În plus, vorbiți despre ambiții care ar trebui să se manifeste încă din fragedă pruncie, despre căutarea locului de muncă din anul I de facultate. Pentru ce te mai înscrii la facultate dacă ai de gând să muncești? Oricum nu vei avea timp să te ocupi de școală. Nu mai bine scutești statul de niște cheltuieli? Și cine a spus că notele bune sunt garanția reușitei? Și apoi, vorbiți cu nostalgie despre vremuri în care studentul se repezea ca un lup hămesit la orice îi ieșea în cale. Ce să zic, mă bucur sincer că am evoluat. Prefer un mediu de lucru relaxat, în care oamenii nu aleargă după poziții și bonusuri la final de an, și nu sunt mânați de mari ambiții să demonstreze. Ce ne-am face dacă am încerca cu toții să demonstrăm. Și mai rău… ne-ar reuși?
„Ce ne-am face dacă am încerca cu toții să demonstrăm. Și mai rău… ne-ar reuși?”
S-ar intampla o mare nenorocire! De exemplu, daca ati lucra in domeniul meu de activitate ati risca sa primiti 4-5.000 lei lunar (venit net), la care s-ar adauga asigurare medicala privata, cursuri platite si – in functie de departament – telefon mobil si masina de serviciu.
Groaznic, nu-i asa?
Si nici n-ar trebui sa cautati un loc de munca bun luni de zile: v-am cauta noi pe dumneavoastra! ;)
Mi-a placut mult articollul Dvs. Nu ca as fi de acord cu tot ce ati scris…dar ati susprins un fenomen (partial) real, poate ca lipseste o oarecare rigurozitate care ar fi facut diferenta.
Altfel spus: oare este ceva nou, specific „consumerismului”? Care este legatura de cauzalitate atunci? De ce consumerismul ar produce asemenea specimene, cand logic ar fi sa fie taman de-a-ndoaselea? Si chiar e, la multi tineri.
Ma uit la fi-miu, nu prea m-am bagat in viata lui, decat in cazuri extrem de rare, fara pile, fara spagi sa fie angajat…dar cautand sa-i asigur educatia in cele mai bune scoli din zona . Are 25 de ani, firma lui, dupa ce deja a falimentat una (foarte bine..macar acum stie cu cine se „pune”, viata de „privat’ nu e deloc usoara), a avut in paralel si joburi, inca din facultate, a calatorit cat a putut, inclusiv prin work and travel, etc. Nu seamana deloc cu „prototipul” Dvs… si se invarte intr-un cerc unde mai toti sunt asa. Parca ei ar fi majoritari…
Dar are si colegi care au trecut prin „faza” cu portretul robot. Stiti ceva? Boala asta trece . din cate am observat. Este doar ceva trecator, poate ca fiecare dintre noi am fost odata, mai mult sau mai putin, atinsi. Am crezut fie sa suntem foarte „stiuti”, si meritam salarii mari din prima, fie am avut cate un mentor care ne-a invatat meserie…ceea ce nu a fost deloc rau, de unul singur este destul de greu, si timpul este mult mai lung. Da, este bine sa ceri ajutor, sau mai bine zis sa te lipesti de oameni care stiu meserie..n-am inteles aici care este problema…poate doar daca vrei ca ajutorul sa fie etern, ceea ce iar este destul de rar, o farama de orgoliu are fiecare.
Doar la cei cu parinti bogati, care vor si pot suporta la nesfarsit cheltuielile odraslei boala poate fi incurabila. Altfel viata te da de pamant daca nu te dezmeticesti, te insori, vin copii, aia chiraie de mici dupa tot felul de”chestii” care costa, tu te simti mai mult sau mai putin ratat, te mai intalnesti si cu alti colegi care au reusit… incet, incet se pune osul, de nevoie..cam asta este firul. Problema este de timp…in cat timp realizezi ca , la privat cel putin, trebuie sa produci banii aia pe care-i primesti in fiecare luna. Si nu doar salariul net ci cel putin triplul lui- o parte merge catre stat si una catre dezvoltare, patron, etc. Si atunci iti poti calcula singur cat meriti.
La stat e altceva…poti fi prof cu elevi ca napu`, mai dai o meditatie in timp ce faci curat prin casa, sau poti fi politist la tara unde- nu te doare capu`, ba mai iesi la pensie si la 50 de ani, sau poti sa fi orice, te pensionezi de „boala”, poate un handicap, ceva..la cap. mai greu de dovedit. Poate ca daca nu ar fi posibile aceste „alternative” alta ar fi treaba…
Dar, in mare, mi-a placut ce ati scris….este un fenomen real, trecator…cred eu.
Legatura de cauzalitate cu consumerismul exista, asta nu inseamna ca e si atat de aparenta incat sa nu necesite un minim de analiza.
Consumerismul de generatia I si a II-a (incepand din anii ’20 pana prin anii ’70 in SUA), care la noi a fost comprimat in o perioada de vreo maxim 10 ani, nu prea seamana cu cel de generatia a III-a (care se trage din cele doua de dinainte, sa ne intelegem), cel de azi. Cel de azi are in egala masura de a face cu dorinta de acumulare de bunuri (cum era cel de generatia I si II) si care, cel putin teoretic, ar putea sa stimuleze dorinta de succes, si cu crearea unei dorinte permanente de a consuma lucruri dintre cele mai marunte si mai inutile, dorinta care trebuie si – in cele mai multe cazuri – poate fi satisfacuta imediat, fara un efort real.
Asta creeaza un comportament de dependenta permanenta fata de satisfactia imediata a tuturor dorintelor, in general, si cu cat mai putin efort. Cresterea accesibilitatii informatiei pe internet urmareste satisfacerea aceleiasi nevoi de raspuns imediat la o dorinta. Astfel, tanarul, decat sa scrie o lucrare, mai bine compileaza ceva din date de pe internet in mult mai putin timp. Ceea ce ii lasa timp pentru a cauta si a-si satisface alte „nevoi” imediate.
Dar, cum ziceam si mai sus, acestea sunt in principal probleme ale copiilor din clasa mijlocie, nu a celor de la tzara sau din mediile mai sarace de la oras.
De acord insa cu observatia dumenavoastra ca unii pot invata ceva atunci cand viata ii mai da de pamant si de asta nu sunt nici eu atat de pesimist in privinta asta. Dar unii nu isi revin.
Articolul este nedrept fata de tinerii care umplu metrourile la ora opt dimineata si pe care ii mai vezi, din nou seara, cand isi cumpara doua, trei lucruri din supermarket. Unii dintre ei lucreaza zece ore pe zi si uneori chiar mai mult, sau fac zeci de kilometri in masina zilnic. Studiile nefolositoare, pe care le fac uneori, sunt doar aparent impuse de familie, in spate este, de fapt, piata muncii care fara diploma ii angajeaza cu salariul minim. Cred ca foamea de performanta nu se invata ci te nasti cu ea. Si slava Domnului, ca nu toti o au pentru ca viata ar fi teribila.
Cu parerea de rau trebuie sa va spun ca paragraful cu restantierii este pus fiindca „da bine”. Daca ati fi avut curiozitatea sa vedeti probleme juridice ale restantierilor cu siguranta nu ati mai fi scris ineptia aia. Imbalansul nu este intre „putinul avut si multul asteptat” ci intre „ceea ce a spus banca si ceea ce a facut ulterior”. Intre „legea zice asa” si „banca face cum vrea ea, fiindca poate”.
Va propun spre reflectie o alta perspectiva de a vedea problema: Starea pe care o propuneti a fi etichetata ca boala ete de fapt starea normala a copilului. cand copilul este mic vrea sa i se dea tot ce isi doreste; daca nu i se da, se simpte frustat si „face scandal” (plange) pana i se da. Deabia o data cu trecerea progresiva spre starea de adult „omul in devenire”, ca urmarer a educatiei sau a necesitatii isi schimba pozitia; devine constient ca are capacitatea si ca este randul sau sa sa dea ceva in schimb pentru a obtine; …si atunci va face eforturi.
Procesul acesta dureaza uneori foarte putin (copii devin adulti la varsta frageda), pentru altii dureaza mai mult iar pentru unii nu se intampla niciodata 5raman la stadiul infantil pana la a
(din greseala mesajul a plecat inainte de termen); deci completez.
(raman infantili pana la adanci batranete)
Cauzele pot fi multiple: o ramanere in subdezvoltare a intelectului pe motive medicale, comportamentul parintilor care din inconstienta sau din egoism (dorinta ascunsa de a pastra copii doar pentru ei) simuleaza o supraprotecttie la care, in cele mai multe cazuri, copilul se supune cu mare usurinta; si in final ar fi si factorul social (societatea asistentiala promovata de politicienii socialisti sau comunisti, care se bazeaza pe acesti copii (adulti doar dpdv fizic) acestia fiind indivizi usor maniipulabili.
Filmul „Pozitia copilului” reflecta foarte bine mecanismul relatiei mama (parinte) – fiu in care parintele prin grija exacerbata (asa zisa dragoste de mama” cauta sa mentina copilul la acea stare de infantilislm.
Dar pana si in flimul „Pozitia Copilului” pana la urma adultul-copil isi gaseste statutul firesc.
Probabil ca asa se intampla si in statele in care copiii popurului, din diferite ratiuni, sunt mositi pana la adanci batraneti. Economic sistemul nu este viabil si asta este demonstrat. Properitatea se obtine numai intr-o economie de piata care insa trebuie sa functioneze.
iata o tema de mare actualitate. se aplica numai la noi. ea este rezultatul unor acumulari istorice, care ne/au particularizat. am citit recent tot pe facebook o „explicatie” privind influenta nefasta a domniilor fanariote care au stors tara de resurse pe ciclufri scurt> cumparar de posturi, exploatare, consumul acumularii si … de la capat. fara a fi pedepsiti. au reprezentat un model care a creat o populatie spectatoare tot mai numeroasa. pentru ca daca muncesti, apare „la timp” cineva care iti ia rodul. deci, daca nu muncesti, nu are ce sa-ti ia. a aparut o filisofie a cersitului. spunea cronicarul ca un domn care a primit firman de la sultan pentru tronul de la iasi aplecat din Stambul cu alai mare. pana la Dunare, prin satele pe unde trecea veneau oameni cu daruri. dupa ce au trecut dunarea, prin satele prin care trecea veneau oamenii cu mana intinsa. apoi am devenit independenti si modelele fanariote au fost asimilate de ai nostri. cu mult zel. cand au venit comunistii, ni s/a spus ca noi trebuie numai sa muncim. ca statul ne da totul. o condamnare la pasivitate. invatatul a fost de forma. in 1810 humbolt a infintat prima universitate germana. in 30 germania devenea o mare putere economica. la noi cuza a infiintat universitatile iasi si bucuresti. singurul produs mai de doamne-ajuta rezultat au fost oratorii. extrem de putine realizari au fost faurite din mintea romanului. mult prea putine. educatia ne-a inarmat cu multe cunostinte. saci intregi. dar nu ne-a invata sa le folosim. in liceu profesorul ne „motiva” sa invatam ca sa avem cultura generala. ca daca vom merge cu trenul si se va isca un subiect de discutie in compartiment sa putem participa si noi onorabil. halal motivatie. daca industria romaneasca a picat se datoreaza lipsei de performanta a inginerilor si a economistilor. faptul ca ei se lauda cu realizari profesionale deosebite nu-i face sa distinga intre a fi pus sa faci ceva si a construi ceva cu totul altfel (inovare zero). performanta de la dacia – renault confirma exceptia. dupa revolutie a venit … libertatea. libertatea de a fura. proprietatea nu este garantata. oamenii nu mai lucreaza pamantul deoarece le fura hotii recolta (e posibil un asemenea motiv?!?). in alte domenii ar fi oportunitati, dar sunt necesare autorizatii care se obtin pe bani grei. nimeni nu are curajul sa inceapa ceva ca vine controlul. aici romanii sunt foarte performanti. un control se lasa totdeauna cu amenda. bruma de profit iti este luata. iar un indemn la pasivitate… iar tinerii iau modelele din jur. ce valori le sunt promovate pentru ca ei sa le urmeze?!? ba, a fost mostenit si egalitarismul. toti absolventii de clasa a 8a merg la liceu. atunci partea profesionala de cine acoperita? nu poti sa provoci competitie. cu ce? cu cine? „decat premiant in inchisoare / mai bine repetent in drum spre mare”. cu asemenea slogan este de mirare ca mai sunt optimisti. inclusiv autorul.