joi, martie 28, 2024

Lumea academică a plagiatului. Fără mască

Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

O fraudă și o mare problemă. Plagiatul nu este o faptă care implică, în varianta des întâlnită, numai două persoane: cea care a plagiat și cea după care a plagiat. Plagiatul este un furt de „conținut”, publicat sau nu. „Furt” înseamnă să iei din „conținutul” altuia (un „autor”) sau din online (chiar și fără autor) și să îl acreditezi ca fiind al tău, tu fiind „autor” și obținând, prin actul comis al cărui rezultat l-ai folosit, un tip de beneficiu sau mai multe.  „Conținut” înseamnă text, grafice, tabele, etc. Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”) și, mai rău, spun că, de fapt, plagiatul nu este bine, nu este corect încadrat în prevederile, normele, regulamentele care guvernează lumea academică. „Mai rău” înseamnă că încadrarea precisă ar trebui să existe. La fel ca și procedurile privind încadrarea faptei din punct de vedere academic.

Multe din cauzele, problemele, dificultățile de recunoaștere  în speța furtului intelectual numit plagiat apar în foarte multe lucrări științifice. Există o întreagă bibliotecă dedicată acestui flagel al lumii intelectuale, academice. Lumea academică a plagiatului înseamnă victime. Cineva a furat conținut de la altcineva. Victima are un șoc când descoperă furtul. După un timp sau poate chiar mai repede, comunică furtul structurilor academice sau editoriale. Din acest moment începe un joc între acestea și lumea avocaților. Joc, adică, încercarea de a scoate sau nu la lumină adevărul și a permite sancționarea în consecință. Ca în orice astfel de situație, nu contează că persoana a comis o crimă, ea trebuie să fie apărată corect, cu argumentele legii. Numai că legea nu (prea) știe ce este plagiatul. Plagiatorul poartă o mască până la momentul demonstrării plagiatului comis.

foto avisdexperts.ch

foto avisdexperts.ch

Un expert și o carte. Sunt oameni care încearcă să facă lumină în această confruntare dură între universitate, editori și tribunal. Michelle Bergadaà este profesor la Universitatea din Geneva, un foarte cunoscut expert în chestiuni de plagiat și integritate academică. De mai mulți dezvoltă un site, Responsable, consacrat eticii și integrității iar, din vara anului trecut, construiește un Institut internațional al cărei președinta este: Institutul internațional de cercetare a fraudei și plagiatului academic, cu sediul în Geneva. Cartea ei, Le Plagiat académique. Comprendre pour agir (L’Harmattan, 2015) analizează cu precizie constituentele plagiatului în lumea academică, relațiile compromise, comportamentele deviante. 

Structura cărții e poartă larg deschisă către evaluarea a CE este plagiatul academic („Apréhender la gravité du plagiat”), a CUM se manifestă (L’évolution du comportement plagiaire”), a TIPOLOGIEI plagiatorilor și nevoia de norme („Profils de plagieurs et besoin des normes”), a trecerii de la VORBE la ACȚIUNE („Quand parler c’est agir”). Autoarea oferă următoarea definiție a plagiatorului: el/ea „este un delicvent al cunoașterii, tot așa cum există delicvenți rutieri sau sexuali”.Consecința acțiunii unui plagiator este că fapta sa va avea un „impact asupra altuia, fie că acesta e autorul sau cititorul, dar și asupra unui sistem în care el funcționează.”(p.23) La noi, s-a discutat destul de puțin (dacă?) despre efectul nociv al unui comportament plagiator, despre efectele și consecințele unui plagiat demonstrat. Credem, preferăm să restrângem raza de acțiune a plagiatului numai la cei puși/puse direct în cauză. Ceea ce este eronat. Consecințele sunt mai numeroase și mai complexe.

O afirmație a autoarei, produsă de la început, și similară, în bună măsură, cu cele ale altor experți sau decidenți din Educație (unii ne-am pronunțat în această privință la reuniunea ETINED de la Strasbourg din noiembrie 2016), mi se pare nu numai precisă, ci și îngrijorătoare:

” Suntem tot atât de dezarmați ca și legiuitorul, căci nu există astăzi nici o cartă deontologică generică a disciplinelor noastre academice, nici o lege universitară comună, nici directive explicite pentru integritate în instituțiile și asociațiile noastre, nici organe de înregistrare a plângerilor și de mediere între plagiatori și plagiați la nivel național și internațional”. (p.29)

Implicații și consecințe. Implicațiile unui act de plagiat sunt mai numeroase decât apar la prima vedere. El pune sub semnul întrebării, virusează credibilitatea Educației și Cercetării. Ce încredere poți să ai întrun sistem unde unii profesioniști comit astfel de fapte? Și unde numărul lor este egal cu cel al celor dovediți, nu cu cel real? De ce nu sunt puse în operă instrumente clare, eficiente de educare și prevenție în domeniul fraudei academice. În mod real, nu deghizate sub masca „managementului calității”.

Consecințele unui comportament plagiator, în accepția lui Michelle Bergadaà, se referă la mai multe aspecte. Plagiatul este furtul unei creații originale, este un fals față de dreptul fundamental al cititorului, atinge dreptul ulterior de a publica al autorului, videază sensul unei opere (prin bricolare, patchwork), este o fraudare a sistemului, incită la o cercetare superficială (sloppy research), provoacă disfuncții revistelor științifice, inhibă cercetătorii competenți, atinge imaginea instituțiilor noastre, provoacă costuri mari în vederea eradicării. Interesant, autoarea afirmă un adevăr (la care subscriu) ieșit din comun în ce privește ratingul academic: clasamentele importante, precum Shanghai, nu are „criterii pentru a recompensa instituțiile care instalează mecanisme solide de prevenție și sancționare a plagiatului”!

Cartea lui Michelle Bergadaà evocă și analizează etapele unei expertize laborioase în cazul plagiatului și fraudei academice, în general. În bună măsură, dificultatea majoră a parcursului de expertiză constă în identificarea tipului de comportament plagiator. Urmează pași necesari, importanți: examinarea legislației în vigoare, utilizarea softurilor anti-plagiat (care „nu produc probe formale sau cuantificate ale plagiatului”, ci numai raportul de similitudine a textelor), care este modul de operare al unui plagiator, identificarea lucrărilor sursă folosite de plagiator și citarea lor, descoperirea „semnăturii” plagiatorului care permite apoi, plecând de la plagiatul descoperit să extinzi analiza, mergând înapoi la alte lucrări ale plagiatorului, evaluarea consecințelor comportamentului plagiator și, în final, măsurile reparatorii.

Autoarea nu are ezitări în a semnala malformările educației și cercetării în zona academică. Cerința fundamentală de a publica articole științifice, cărți, în vederea „recunoașterii” prin „factorul de impact” este văzută de autoare ca una care nu privește atât producerea de cunoaștere cât mai ales mai buna poziționare în sistem, cu avantajele care decurg de aici. Cazurile pe care autoarea le descrie sunt exemplare în sensul că dezvăluie o realitate viciată moral și care pune efortul onest și construcția academică etică într-o poziție sensibilă, delicată.

Care este scena? În cazul nostru este universitatea. Evoluăm pe această scenă regizați de o legislație pe care prea puțini o cunoaștem. Pe care prea puțini suntem în măsură să o amendăm. Deși, în multe privințe, toți îi suportăm prevederi proaste, defecte, fără consistență, fără o viziune clară privind scopul Educației. Suntem mulțumiți cu „rolul” nostru. Ca și actorii angajați cu contract nedeterminat, statul de funcții pare un scut în spatele căruia ne vedem, cum știm, de treabă. Când scutul e izbit, tremurăm. Nu vedem dincolo de el. Nu vedem că studenții noștri sunt și ei/ele în spatele unor scuturi: mulți/multe nu vor decât diploma, indiferent cum o obțin. Indiferent? Cred că aici se joacă un mare teatru al imposturii, în această indiferență. Noi stăm bine în spatele scutului, studenții nu ne „deranjează”, oficiem parcursul care se soldează cu eliberarea diplomei.

Fabrici de diplome. Ce înseamnă fabrici de diplome? Nu sunt numai universitățile care eliberează diplome false sau on-line, ci și universitățile care nu sunt interesate de valoarea diplomei, de consistența ei. Le eliberează pe bandă. De multe ori, noi nu putem lucra cu fiecare student în parte. Condiționări de sistem ne împiedică. Nu putem – admițând că am vrea, că și suntem pregătiți să facem asta – să stimulăm potențialul de cunoaștere, de creativitate (ah, în curând cuvântul nu va mai însemna nimic!). Să dăm diplomei greutate. Experiențele mele cu studenți din alte locuri, cu studenți Erasmus, îmi arată că lucrurile nu stau mai bine nici în alte țări. Profesori care nu sunt intereați de studenți, studenți care nu sunt interesați decât de diplomă. Rapoarte, expertize internaționale arată că folosirea incorectă a internetului, a amplificat fenomenul golirii de sens a diplomei. De ceva vreme, se iau măsuri pentru corectarea acestei deviații. De fapt, cu ce iese din facultate un student? Angajatorii vor ca ei/ele să iasă cu cunoștințe practice (know-how). Atunci, ar însemna ca misiunea universităților să fie reconsiderată și accentul să se deplaseze de la cunoaștere la aplicația cunoașterii. În consecință, pachetele curiculare și, mai ales, modul evaluării ar trebui schimbate. Cum s-a ajuns ca studenții (un număr semnificativ) să considere facultatea ca un parcurs, o bandă rulantă din care le pică, la trei ani (licența) sau la doi ani(master-ul), diploma respectivă. Cât și cum muncesc în această „fabrică”?

La limita legii sau frauda…legitimă? Mulți studenți cumpără lucrări de pe site-uri specializate în lucrări diverse: referate, lucrări de licență, disertații etc. Proprietarii site-urilor spun că e o activitate…comercială. Legea, în UK, de pildă, recunoaște acest lucru, dar când se ajunge câteodată în instanță, aceeași lege are dificultăți în a încadra frauda.

Câteodată, profesori reciclează vechi lucrări pentru a le oferi contra cost. Uneori, persoane din staff-ul administrativ sunt complice la această reciclare. De fapt, o fraudă. Există și în România. Studenții recurg la „luarea” de pe internet a unor documente pe care le dau, apoi, drept ale lor, totul pentru a „bifa” o obligație pentru cursul x, din semestrul y, în anul universitar z. Profesorul acceptă lucrarea (din indiferență, ignorare sau complice) pentru că „lucrează” și el în „fabrica de diplome”. Dar când vede furtul și reacționează, de multe ori, staful academic e clement, „sunt copii, au greșit”. „Copil care la 20-23 de ani fură. Facultățile, universitățile au un grad de toleranță inacceptabil. Oricum, fac foarte puțin să prevină frauda. Numai existența unei Comisii de etică, a unui Cod etic nu sunt suficiente. Frauda academică e un viciu al sistemului care anemiază integritatea și cadrul etic al acestei lumi producătoare de cunoaștere.

Softurile anti-plagiat. Asistăm iarăși la o mică discuție privind softurile anti-plagiat în România. Ministerul are două, universitățile le folosesc sau le folosesc numai pe ale lor, care costă etc. Nimic despre performanța acestor softuri. Credem, eronat, că ele identifică plagiatul când, de fapt, identifică similitudinile de text. Plagiatul e mai mult decât atât. Softurile nu pot indica comportamentul, tipul de plagiat. Pentru asta e nevoie de o opinie expertă. A omului. Avem nevoie de o strategie coerentă privind prevenția și sancționarea plagiatului. Softurile au performanțe diverse, facultățile au regulamente, ghiduri anti-plagiat diferite, unele admit preluări, similitudini de text de la..4% la 40%!. O problemă care scapă adesea e: nu contează mărimea plagiatului, ci fapta, frauda. O spun cele mai importante lucrări despre plagiat și frauda academică, precum și cea prezentată mai sus.

O nouă filosofie a evaluării studentului. Mulți universitari, experți în Educație afirmă că o modalitate sănătoasă de prevenție a plagiatului e schimbarea modului prin care studenții sunt evaluați. Numai așa, investind în conținut, realizând modalități de evaluare care să nu mai permită preluarea ilicită de cunoștințe, procedee etc., cerând o folosire inteligență a internetului, e posibilă restrângerea fenomenului plagiatului.Renunțarea la lucrarea de licență, de pildă, e creditată fals ca o modalitate anti-plagiat. E de văzut dacă sunt domenii, specializări unde o astfel de lucrare nu e relevantă ca modalitate de evaluare. Abia după asta poți decide. Dar să crezi că lupți împotriva plagiatului afirmând că e un fenomen general sau prin renunțarea la lucrarea de licență arată, încă odată, plasarea greșită a problemei.

Ar trebui să vedem fața reală, fără mască, a fraudei academice, a pagiatului ca una dintre sursele vidării de conținut a diplomei universitare, a relațiilor de lucru inconsistente, de multe ori, dintre profesor și student. Educația trebuie, cred, așezată într-o ramă etică și de integritate solidă. Ca în construcții, degeaba e cimentul bun dacă nu ai un fier-beton pus corect la fundație, cofraje care să asigure soliditatea construcției. Dar mai vedem oare Educația ca pe o construcție?

Articol aparut pe blogul autorului

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. „Sunt voci în România care cer o definiție a plagiatului, cer „cote” („cât înseamnă plagiat? 5 rânduri, 10, 20…?”)
    Probabil ca exista. Pentru ca unii confunda (voit sau la deruta), plagiatul unei teze de doctorat cu copiatul la o teza in liceu.
    Apoi, nu am citit despre o cerere imperioasa ca plagiatul sa fie masurat: 1%… 51%.
    Dar s-au iscat intrebari in urma devoalarii ca un personaj important a plagiat in proportie de 4,5%.
    Si atunci nu ar fi mai bine sa fim mai clari?

    • „…nu am citit despre o cerere imperioasa ca plagiatul sa fie măsurat: 1%… 51%”
      Nu este de obicei un obiectiv statistic-matematic. Programele de verificare a autenticității oferă rapoarte statistice și probabil așa se explica prezenta unor procente în discuție. Iar eu, considerând că toți participanții la discuție sunt de bună credință, îndrăznesc să fac observația că atunci când tema lucrării se referă la un domeniu extrem de îngust, un număr de cuvinte se repetă, se regăsesc în operele mai multor autori pentru că practic nu pot fi evitate.

      Prin urmare, când vorbim despre un domeniu de nișă în care este obligatoriu să utilizezi o serie de termeni/sintagme specifice, oare câte sunt acele cuvinte, astfel încât să nu fie plagiat? (În mod CLAR nu mă refer la reproducerea niciunei propoziții, nici măcar reformulată, sau interpretată, ci vorbesc doar despre sintagme specifice domeniului respectiv care se pot regăsi în mod repetat într-un paragraf, pentru care programele automate dau procente…1%…51%.)

      • Am inteles: fara sa te declari, ai devenit avocatul celor care fura doar un ou :P
        Mai ales ca se aseamana intre ele, chiar daca le spargi.

        • Orice lucrare incepe cu o parte introductive, ceva gen: „modul de lucru Agile presupune mentinerea permanenta a contactului intre customer si echipa de lucru pentru evitarea timpilor morti si a dezvoltarii inutile de cod software”. Ok, verificam cu softul antiplagiat si surpriza, aproape 70% din aceasta fraza e detectata plagiata. Vedem subliniate cu rosu structuri de genul „lucru Agile”, „mentinere permanenta a contactului”, „evitarea timpilor morti”, „cod software”. Credeti-ma, am compus fraza chiar acum. Dar nu si nu, 70% din ea va fi indicate ca fiind plagiat. Ce facem? Reformulam! Dar cum, cat? Cati?
          Partea introductiva a oricarei lucrari de licenta / master / doctorat este o detaliere a subiectului. Scrisa cu cuvinte proprii. Profesorului indrumator ii revine responsabilitatea de a controla aceste lucruri, sa faca deosebirea intre structuri identice si fraze identice. Partea de studiu si inovatie proprie nu ar trebui sa contina decat 1-2% eventuale astfel de structuri.
          Nu stiu daca ati vazut sau folosit un astfel de soft de comparare documente.

      • Stimate domn, după cum am precizat, întrebarea mea a fost onestă și își are originea în experiența cu astfel de software destinat verificării autenticității unor texte. Dacă aveți experiențe similare, aștept opinia dumneavoastră cu privire la ponderile aflate în discuție. Altminteri, puteți încerca un asemenea program (unele mai puțin sofisticate sunt accesibile în rețeaua Internet), testând un text selectat dintr-o lucrare de specialitate într-un anumit domeniu de cercetare. Este foarte posibil să găsiți procente de similitudine de 1-3% ori mai mult cu lucrări care foarte probabil nu au fost plagiate.

    • E ca si cum, din lipsa unghierei sau a foarfecelor, in „copilaria academica” a omului civilizat, pentru ca unghiile se incapataneaza sa creasca, „alesii” populatiei ar fi decis sa fie retezate primele falange ale degetelor. Sa fie rezolvata problema …buricara, nu bugetara.

  2. Comisiile care citesc lucrarile ar trebui sa raspunda de ceea ce fac.

    Si, mai ales, ar trebui sa cunoasca literatura stiintifica din domeniul respectiv.

    In plus, simpla publicare a unor lucrari „originale” sau originale nu garanteaza in nici un caz capacitatea stiintifica.

    Valoarea stiintifica a unei persoane e recuoscuta de cei din acelasi domeniu, nu de softuri, criterii si numaratori de articole.

    ===

    De ce sa evaluam studentul? Cui ii trebuie atatia absolventi? Chiar avem nevoie de atatia absolvenit? Sau altfel spus, avem nevoie de oameni cu diplome, sau de oameni care se pricep la ceva.

    In actrualul mileniu, a avea diploma nu inseamna mare lucru….

    • Aveti dreptate! A avea astazi diploma universitara nu mai valoreaza mai nimic. Asta pentru ca e deja hiperinflatie de diplome (la noi, inca doar inflatie). Chiar crede cineva ca 40% din populatie (atat cat este tinta UE pentru 2020 parca) este capabila sa obtina in mod serios o diploma unuversitara de licenta. Cu totul astfel stau, din pacate, lucrurile in ceea ce priveste cantitatea de cunostinte si abilitati pe care le au detinatorii de diplome. Aici e penurie aparenta, cu alte cuvinte, cantitatea asta de cunostinte este detinuta de acelasi nr. de oameni capabili a obtine „pe bune” diploma, dar diplomele sunt mult mai multe decat acestia. De aici, reale dificultati pentru angajatori in a-si gasi personal calificat, adica a pune in concordanta cunostintele reale cu diploma.
      Din pacate, nu oamenii sunt vinovati de aceasta inflatie de diplome, ci societate care cere, in special in administratia publica, studii superioare pentru posturi in care parintii si bunicii nostri se descurcau foarte bine cu maxim bacalaureat. Cum ajuta, de exemplu, in societate cerinta mereu crescanda, ca un indicator al dezvoltarii, al cresterii nr. de medici la mia de locuiori, daca un medic bun e mereu obligat a repara ce strica doi medici slabi?
      Evident ca cerinta in crestere nestavilita a conditiilor de studii superioare pentru locuri de munca care, in mod real, nu au nevoie de cunostintele de nivel universitar a condus la inflatie de locuri in universitati si asta a dus la inflatie de cadre didactice, iar cum cerintele pentru avansare in cariera universitara cresc continuu, am ajuns la hiperinflatie de „publicatii” si la penurie de cititori ai acestor „publicatii”. Daca reusiti sa gasiti conditii „naturale” mai propice decat acestea pentru incurajarea plagiatului si a slabei performante a „cercetarii” actuale va rog sa ma anuntati si pe mine. In conditiile actuale se pare ca avem convingerea ca, in curand, vom avea situatia cand doi Einsteini ai umanitatii isi vor publica simultan teoria relativitatii si noi nu vom mai avea nimic de facut decat sa ne certam cine pe cine a plagiat si, evident, pe tema asta se vor „cerceta” si „publica” din ce in ce mai multe lucrari stiintifice. Fara mari cercetari, niste englezi, au descoperit ca treaba aceasta este o certitudine, avand in vedere ca in vremea fizicianului probabil sub 1% din populatie avea studii superioare, acum, cand, in acest cincinal, vom atinge 40%, e normal sa rasara Einsteini ca ciupercile dupa ploaie.

      • Da, dar dvs. sunteti lucid si, spre ghinionul Dvs. mai si ganditi.

        Aveti dreptate, am spus si eu aceste lucruri de mai multe ori.

        Sa nu credeti insa ca nu sunt stiute si de catre cei care perpetuaza acestr sistem bolnav. O stiu si ei foarte bine. Dar sistemul de venituri si privilegii este super-atractiv.

        Si incepe din clasa I (primara)!

        Sistemul asta al educatiei nationale e creat pentru a cumpara voturile „cadrelor didactice” cu pretul viitorului copiilor nostri.

        Cumpararea e posibila cu complicitatea tacuta a celor pester 4 milioane de parinti din Romania.

    • Doar un raspuns la intrebarea despre diplome: uneori avem nevoie de ele. Fiind de partea cealalta a baricadei, ca angajator care face cateva interviuri in fiecare saptamana de vreo 20 de ani incoace, o diploma de facultate in unele domenii este hartia care te lasa sa filtrezi pe cei care aplica pe o pozitie de inginer cu o diploma de scoala de coafeze (am vazut personal). Este un filtru care era excelent pe vremea cand toata lumea care se prezenta la examenul de bacalaureat il si trecea.

      Acum e mai putin utila o diploma si incurcatura master versus licenta doar complica inutil lucrurile: nu am observat nici o diferenta semnificativa intre absolventii cu diploma de licenta si cei cu diploma de master, drept pentru care la modul practic diploma de master e aproximativ inutila. Si privind la absolventii care vor sa se angajeze, nici cei 3 ani de facultate nu par sa ii ajute prea mult la ceva.

      • Ultimul Dvs. paragraf imi confirma ipoteza ca de fapt am stabilit un numar de diplome ce trebuie vandute, nu un numar de oameni cu cunostinte necesar. Si nu avem nici mecansimul de reglare aferent.

        ====

        Dupa ce am stabilit ca trebuie sa vindem 100,000 de diplome pe an, sarim la gatul vanzatorilor ca de ce le vand.. :-)))

        Si dupa ce le vand, ii invinuim si pe aia de la cumpara, ca de ce le cumpara….:-)))

        Si in finalul apoteotic, toata lumea se plange de invatamantul superior, da vina pe soarta cruda sau pe dezastruoasa mostenire, ii injura pe aia de au ceva solutii – ca nu „e bune” solutiile care cer munca, „trebe” solutii sa stai acasa, sa bei bere si sa devii destept uitandu-te la TV.

        ===

        A, sa nu uit – mai trebuie si niste criterii dupa care sa fie acreditati vanzatorii pestelui „Diploma”. Si niste institutii uriase ale statului, care sa scurme prin dosare e un metru cub sa vada cati caini sunt in curtea universitatii si daca la WC e detergent. Alti bani, alta distractie.

        Ca ii zice „invatamant” acestei aiureli pot intelege, ca tot e asa. Dar de ce e „superior”?! :-))

    • „Cui îi trebuie atâția absolventi?”
      România este statul din Uniunea Europeană cu cea mai mică pondere a absolvenților de învățământ superior în totalul populației. Spun asta gândindu-mă că aveți în vedere o comparație a țării noastre cu alte state europene. Dacă, însă, vă puneți întrebarea filosofic, ” la ce e bună școala și învățătura” , vă las să căutați răspunsul singur, considerând că întrebarea dumneavoastră are fie un sens retoric, fie unul ironic.

      • Sensul intrebarii este acesta: daca obiectivul invatamantuluii superior este de a avea absolventi, in loc de a furniza cunostinte, acesti absolventi nu folosesc la nimic.

        Din pacate, credem ca a avea o diploma inseamna a sti ceva si a avea si succes in viata mai departe. A avea o diploma, nu a sti ceva.

        Atunci cand cea mai mare parte a posesorilor de diploma nu stiu de fapt mai nimic, ne punem intrebarea de ce au luat diploma aia?

        Pai, pentru ca societatea a cerut sa existe un anumit numar de posesori de diplome. Nimeni nu s-a intrebat daca e nevoie de acel numar. Am stabilit un numar „ca asa e in UE”, „ca numai asa ajungem sa ne dezvoltam” samd.

        Nu exista din pacate nici un mecanism de reglaj prin care acest numar de absolventi sa fie redus sau crescut in functie de cererea de calificari.

        Nu exista nici un mecanism. Pur si simplu guvernul decide ca de atatia e nevoie. De ce? Nimeni nu ar putea raspunde la intrebarea asta.

        Bun, sa presupunem ca sunt prea multi absolventi de … drept (un exemplu doar). CUM se reduce numarul de locuri la drept in functie de aceasta cerere in scadere?

        Sau invers: e nevoie de mai multi …. ingineri de cai ferate (un e3xe4mplu). CUM creste numarul de locuri?

        Pai, singura modalitatea prin care acest lucru se petrece este… decizia guvernului! De unde stie guvernul asta? Din ghicit in bobi probabill ca altfel nu imi dau seama cum. Citestge ziarele? Se uita in statistica de acum doi ani? Intreaba institutul de prognmoza? Hai sa zicem ca ultima modalitate pare in regula. Dar… cum stie institutul acela ce cerere este si mai ales ce cerere va fi?

        ====

        Hai sa mergem mai departe: nu conteaza doar profiluil, ci si continutul celor insusite. Cum se modifica acest continut functie de cerereaa sociala? Care este mecanismuil?

        Concluzia mea este ca numarul, profiluil facultatilor si programele sunt scoase din burta.

        Rezultatul mai indepartat este ca nimeni nu mai ia facultatile astea in serios. Ma rog sunt si exceptii. Dar educatia nationala nu se face bazandu-te pe exceptii.
        ===

        Sunt si solutii, dar de obicei lumea prefera sa se planga, sa boceasca.

      • Da, dar este pe primul loc la cainii care umbla cu covrigi in coada.
        Cui ii trebuie atatia absolventi de studii superioare? Un raspuns simplu: administratiei publice care nu se poate descurca decat cu contopistii cu studii universitare.
        Cui ii trebuie persoane ce detin cunostintele si abilitatile ce nu se pot dobandi decat prin studii superioare serioase? Raspuns: tuturor, motiv pentru care acestia sunt atat de bine platiti, spre deosebire de absolventii de studii superioare de mai sus.
        P.S. A spune ca Romania este pe ultimul/penultimul loc in Europa este o tautologie, ce justifica adoptarea oricaror prostii ce se vantura prin Europa, avand mare grija a evita cu obstinatie lucrurile bune de pe acolo, mai ales ca aceste incep sa tina din ce in ce mai mult de istorie, decat de actualitate.
        In opinia dvs., Romania are suficienti bani pentru a-i arunca pe studiile unor imbecili cu diploma sau ar putea sa-i risipeasca mai eficient?

  3. Socant pentru mine este renuntarea la lucrarea de licenta la facultatea de drept! Lucrare de licenta este un studiu de caz, nu este o inaintare a stiintei. O interpretare de caz, o incadrare juridica si discutii pe langa. Cum vor putea niste oameni care nu reusesc o minima lucrare de licenta sa devina avocati, judecatori, procurori? Cum vor reusi ei sa scrie motivari ale hotaririlor luate, cum vor reusi sa incadreze o fapta, cum vor reusi sa o apere? Cum vor reusi sa sustina o pledoarie? Cat de „low” se poate cobori?

  4. Se poate lucra serios si la cauza si volumul plagiatelor.

    Cauze: obligativitatea lucrarii de licenta.
    – E din ce in ce mai greu de gasit un subiect care sa merite discutat la nivelul unui absolvent a 3 ani de facultate. Atunci e normal caute sa copieze unul.
    – Raportul efort – rezultat. Daca un student lucreaza un semestru la o lucrare de diploma care nu are alt rost decat sa fie sustinuta in 5 minute si arhivata, care e motivatia de a face o lucrare ne-plagiata?

    Volumul: daca fiecare student are de facut o lucrare, pe langa greutatea gasirii unui subiect original (mentionata mai sus) apare si dificultatea de a verifica lucrarea comparand cu un volum foarte mare de lucrari. Daca avem 100 de studenti anual se poate verifica in amanunt orice, daca avem 10,000 de studenti e de mai mult de 100 de ori mai complicat. Chiar merita?

    Deci, cel putin la nivelul de licenta si master care e rostul lucrarii de diploma? Singura lucrare de licenta serioasa pe care am vazut-o (or fi si altele) e a unui var care a proiectat un asamblu auto conform specificatiior date de profesor: nu avea cum sa il copieze (era unic, probabil parametrii erau alesi aproape aleator) si utila, pentru ca dupa facultate vrea sa lucreze in proiectare si asta a fost o experienta practica foarte aproape de ceea ce va face dupa angajare. Dar in alte cazuri, e doar o pierdere de vreme pentru toata lumea implicata.

    La doctorat e similar, doar ceva mai rau: miza e mai mare, tentatia de a trisa e mai mare.

  5. Fara suparare, dar plagiatul si scientometria cantitativa sunt inextricabil legate.

    Haideti sa facem un exercitiu intelectual, cum ar fi ca pentru titlul de profesor sa fie nevoie de o singura lucrare, publicata anterior. Cum ar fi ca aceasta lucrare sa fie analizata si pe baza ei un colectiv subiectiv de profesori sa decida daca persoana din spatele lucrarii are calitatea intelectuala necesara unui astfel de titlu?

    Oare cata maculatura ar disparea?

    Problema cu standardele si normele este ca sunt falsificabile pentru ca se concentreaza pe forma, nu pe fond.

    • Subscriu!

      Am comentat si eu in acelasi sens in ce priveste mania criteriilor.

      In fond, daca sunt atat de grozav de obiective aceste criterii si daca e suficeint sa nu fie plagiate lucrarile, atunci de ce mai e nevoie de tot felul de comisii care sa „evalueze” – CE sa evalueze?

      Pai, daca un specialist in dcomeniul lui are nevoie de softuri si de verificari matematice in ce priveste plagiatul, sa-mi fie cu iertare dar chiar specialistul ce evalueaza nu are ce cauta in comisia respectiva.

      Cand 5 oameni care se pricep in domeniul lor si stiu ce inseamna valoare, apreciaza direct valaorea unui lucrari, plagiatul nici macar nu trebuie sa fie legal si detaliat definit pe undeva.

      Dar toate astea sunt legate: avem o cerere artificiala de diplome => cerere artificaila de absolventi => cerere artificaila de cadre didactice ==> cerere artificala de articole stiintifice ===> cerere artificiala de sisteme de evaluare… si acum luati-o invers pe lantul acesta.

      Ce s-ar intimpla daca am reduce la 50% numarul de absolventi? Ne-ar scadea nivelul de pregatire reala al persoanelor active in economie?

      Ce s-ar intimpla daca am lasa universitatile private in pace, sa dezvoilte propiile sisteme de predare, materii de studi etyc.? Am avea probabil mai putini eruditi fara obiectul muncii probabil si mai mult oameni care s-ar pricepe la ceva, chiar daca nu ar sti fizica cuantica sau chimie fizica saui teoria pisicii cosmice….

      Absolventi mai putini, responsabilitate mai ridicata a cadrelor didactice, autonomie universitara mult mai ridicata. Si asta e, se rezolva si situatia asta, nu isi mai batye nimeni capul cu definitia plagiatului. Ca si asa nu prea vad cum s-ar putea da o definitie 100% obiectiva…

  6. În Statele Unite, aproape jumătate din absolvenții tineri își incep viața cu creditele universitare ce trebuiesc achitate. Este o practică guvernamental-acceptată despre care se discută din ce în ce mai mult. Este pur și simplu o afacere pe scară largă ca oricare alta.

  7. „Fabrici de diplome. Ce înseamnă fabrici de diplome? Nu sunt numai universitățile care eliberează diplome false sau on-line, ci și universitățile care nu sunt interesate de valoarea diplomei, de consistența ei.”

    Pai, de ce ar fi o universittate interesata de valoarea diplomei?!

    Chiar vreau sa stiu de ce.

    In actualele conditii, castiga tocmai facultatile care nu sunt interesate de valoarea diplomei.

    Sa fim practici: ridicati Dvs. nivelul de predare cu actualii absolventi de bac si cu actuala supra-oferta de locuri in invatamantul superior si vedeti ce iese.

    Am mai postat despre asta.

    Cei care chiar ar iesi superbine pregatiti (ar cam ultima promotie a universitatii respective ca dupa aia sigur ar da faliment…) nu ar avea unde sa se angajeze si nici fimre nu prea ar sti sa-si faca (toate documentele vorbesc despre „locuri de munca” – adica, stiti, se creeaza singure, capitlastul/patronull e o hiena veroasa, cum sa crestem noi la sanul universitatilor noastre asemenea juvine?/).

    A, poate gasesc de lucru in strainatate, uitasem….

    ====

    Am inlocujit responsabilitata universitatilor, autonomia lor si mecansimul de reglare prin piata cu un monstru numit ARACIS, cu o serie de birouri unde niste „genii” fixeaza materiile obligatorii, cu o serie de „obiective politice” inconsistente ce se verifica prin numararea diplomelor si se trec in rapoarte de care de fapt nimanui nu ii pasa.

    Si dupa ce am facut asa ceva, ne mai si miram de ce a iesit si cautam solutii si mai mirobolante si mai rocambolesti decat chiar gandirea incalcita ce a produs asemenea bazaconii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marian Popescu
Marian Popescu
Marian Popescu este profesor al Universității din București, expert independent în etică și integritate academică, comunicare, artele spectacolului și politici culturale.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro